reportaj

Sala de așteptare

„Cine urmează?” – întreb la intrarea în sala de așteptare, unde singurul semn al vechiului sunt două dulapuri metalice uitate pe acolo. Se vede că s-au băgat bani: linoleumul e din cel dintr-o bucată, ușile-s de PVC, iar pentru că am mai fost, știu că aparatura medicilor e de calitate.

„Eu!” –  îmi răspunde prima femeie așezată strategic lângă ușă. „Dar ne-a rugat doamna doctor să mai stăm, că o să ia pe cineva de la oncologie întâi.”  Asistentele tocmai vin cu o doamnă , așezată într-un scaun cu rotile. Două secunde, cât o văd din spate, baticul nu poate ascunde urmele chimioterapiei. Din părul cenușiu au rămas doar smocuri.

Grupului deja prezent i se adaugă pas cu pas pacienți cu trimitere de la alte secții. Femei și bărbați se așează pe băncile formate din trei traverse tari de lemn. Oare cât durează, cât o să ne țină? „Suntem mulți domnule, spune un bărbat. Dar stai, ce să faci? Știi cât e un doppler în oraș? Două milioane, o grămadă de bani.”

Mai mult