Povestea zilei unui băiețel de zece ani

”Hai, haide odată, ce-i cu tine? Trezește-te, nu mai sta așa. Dormi pe tine.” Puștiul ar mai dormi, dar este aproape tras din pat. Este șapte și jumătate și nu are încotro. Ziua își ia viteză. ”Hai, uite îți dau drumul la desene animate cinci minute” Ochii îi alunecă și după telefon, dar știe că e grav să pună mâna pe el de dimineață. ”Nu-i bai am timp.”

Dar tot se mai agață un pic de figurine și-i trage o bătălie imaginară. ”Tu încă nu te-ai spălat? Ce-i cu tine, mai repede, întârziem.” Cumva se pune ușor în mișcare. Reușește să-și aleagă două șosete, să treacă de inspecția tricoului alb de la uniformă și să coboare la masă. Nu reușește să bage în el decât o jumătate de sendviș. ” E atât de dimineață…” și visează la niște fulgi de ciocolată care curg peste cele două figurine care încă se bat în mintea lui.

”Ghiozdanul, ghiozdanul, mai vezi o dată ghiozdanul. Ți-ai luat blocul de desen? Româna…, și engleza o ai?” Ghiozdanul e un pic mai mare ca el. Are șapte kilograme, știe pentru că l-a cântărit mami într-o zi.

Azi pleacă mai devreme pentru că are o oră de engleză suplimentară. Îi place să meargă la club, are prieteni acolo de ani buni. Dor că-i dimineața și e fix la limită. În jumătate de oră de când termină engleza, trebuie să ajungă la școală.

Dacă are sportul, este și mai nasol că trebuie să se schimbe. Noroc că școala lui are și sală. Dar la școala unde a făcut clasele primare, totul se făcea afară. Fie că era iarnă sa vară, ieșeau și băteau mingea. În loc de sală exista o mică sală de clasă, unde 30 de copii, uneori 60,  se agitau în praf. Nu au avut niciodată vestiare. Și, de obicei, în clasă rămâneau în hainele în care au făcut sportul.

Școala e cu siguranță cool. Băieții au telefoane și pot să se conecteze între ei. Ar fi în stare să frigă o baterie întreagă în cele trei sau patru pauze. Cel mai cool joc acum este acum ”Busuioc automat 3000”. Pe bune, jocul ăsta chiar există.

Profii sunt chiar mișto. Mai puțin partea cu predatul. I se umplu tabel întregi în față și el nu se poate ține în viteză după ei. Uneori le mai pricepe, alteori pur și simplu pictează ce vede pe tablă. Ochii îi sunt pe acolo, urechile i se leagă de lecție, dar parcă-parcă mintea i-ar pleca.

”Cartea asta are 800 de pagini, opt suteeeee. Înțelegi? ” Are timp să o citească, dar acolo e scris așa de mic și totul merge așa greu. Ar vrea să aibă și cartea un buton cal la calculator. Să apese pe el și să meargă repede. Ar vrea să înțeleagă ce spun oameni ăia. Nu reușește să vadă lumea aia deloc. Cum o fi o lampă, dar o trincă sau un velier? Acesta-l știe. Ce-i aia să nu ai curent electric? Da, puștile, puștile le știe. A fost cu tata la un muzeu la care a văzut cele mai tari puști.

La un moment dat, ca să râdă de el, tata i-a dat o frază dintr-o carte. ”Feciorașul purta contaș de postav albastru, avea un jungher la brâu, iar în picioare ciubote de marochin” A râs de el că nu știa cuvintele și nu reușea deloc să potrivească deloc ce-o fi vrut să zică Sadoveanu. Era ca o limbă străină.

Pe la 5 sau 6 pleacă de la școală. De acolo până acasă, mami sau tati îl duc într-o oră. O oră de mașini, stat la semafor. Noroc că are ascunse căștile pe undea și poate ignora liniștit pe toată lumea. ”Ce-ai făcut la școală? Biiineeee….” Grea întrebare și niciodată un răspuns precis.

Acasă mai prinde telefonul un pic. Dar nu mult că încep temele. De la 7 dă-i cu matematica, cu româna cu engleza. Matematica e greu de trecut. Necunoscutele sunt uneori o imensa necunoscuta. Mami devine un fel de profesor. Prietenii mamei și ai tatălui devin un fel de cerc de matematica. Emailuri, whatsapp, facebook, toata lumea caută câte o rezolvare.

Vine uneori zece, vine uneori unsprezece. Româna se amestecă cu engleza, geografia vine peste istorie. Ar mai fi de învățat și o lecție sau de citit o carte. Nu mai există ideea de a ieși afară. Cu ceva timp în urmă mai mergea la sport. Acum nu mai este cazul. Noaptea se refugiază în brațele bunică-sii. ”Vezi, așa e în fiecare zi.”

Povestea asta nu e a unui băiețel anume. Povestea asta este a celor mai mulți copii din România. Nici nu cred că le este foarte clar de ce fac toate lucrurile astea și încotro se îndreaptă. Ce mi-e clar este că undeva se vor transforma în mici mașini de manipulat concepte, cifre, formule și expresii. Vor fi trași în matca sistemului și vor deveni ceea ce ne dorim noi toți.

Poate mai puțin ei. Și vor scrie într-o dimineață pe sms-uri, la o emisiune de radio, că și-ar dori să înceapă de la capăt, o nouă facultate, să aibă altă meserie, poate și un pic de altă viață.

 

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *