scoala

Pandemia nu trece doar cu acțiunea guvernului. Avem și noi rolul nostru

Joi am făcut o ediție specială România în Direct despre cum o să redeschidem școala. O ediție cu mai multe întrebări decât răspunsuri și nenumărate incertitudini. Nu știm ce avem de făcut, cât de sigur sau nesigur este și ce este mai bine pentru copii. Dar și pentru noi. Vă las aici înregistrarea despre care o să vedeți că este dominată de aceste nesiguranțe.

România în Direct, cu Cătălin Striblea: Cum să înceapă școala? Ediție specială cu părinți și profesori

România în Direct, cu Cătălin Striblea: Cum să înceapă școala? Ediție specială cu părinți și profesorihttps://www.europafm.ro/romania-in-direct-cu-catalin-striblea-cum-sa-inceapa-scoala-editie-speciala-cu-parinti-si-profesori/

Publicată de Radio Europa FM pe Joi, 20 august 2020

La un moment dat, mai spre finalul emisiunii, m-a sunat o doamnă învățătoare care mi-a spus că este chiar la școală, la făcut curățenie în clasa în care i-a fost alocată și pe care o va avea patru ani.

Am spus că e frumos și că e firesc să participe la acțiunile astea pentru că e locul în care va sta patru ani. Apoi am primit următorul mesaj de la un domn ascultător.

„Cum să fie firesc, Cătălin, ca profesorul/educatorul să facă curățenie la școală??? Când ne schimbăm mentalitatea asta retrogradă care ne face să credem că la un loc de muncă trebuie să mai faci și alte 7 job-uri pentru care în orice loc normal sunt angajați alți oameni care se pricep la acele lucruri? Bine că trebuie profesorii să facă curat, dar guvernul nu trebuie să aibe responsabilități și doamna de română, cea agramată, să nu fie criticată de nimeni pentru că nu a fost in stare să facă nici măcar un ghid de covid in 6 luni…Ce e cu noi românii?”

I-am răspuns așa. Ce e retrograd în a face curat la locul de muncă? Dvs așteptați ca în birou la dvs să vină femeia de serviciu tot timpul? Dar vasele le spălați la muncă, după ce mâncați? Ce altceva mai așteptați de la femeia de serviciu? Știți că în retrogradele școli japoneze nu există oameni de serviciu? Nu zic să văruiască sau să facă părțile grele ale acestei munci pentru care, firesc, plătim oameni, dar nu e nicio rușine să pui mâna să ajuți în locul în care muncești.

Asta nu e tot însă. Ceva mai dimineață, în Deșteptarea de vară, am spus că, în această situație, trebuie să așteptăm mai puțin de la stat și mai mult de la ce putem face noi. Asta a stârnit câteva mesaje în care eram făcut arșice și-n care treceam de la cel mai prost om din lume, la cel mai incompetent jurnalist în viață. O rușine, cum ar veni.

Și de asta îmi dau seama că reflexul nostru de a cere socoteală și de a aștepta ceva de la stat este foarte mare, greu de învins. Am crescut ca societate cu aceste așteptări. În care statul trebuie să facă. Și are destule restanțe. Doar că acum, specific în această situație, nu cred că abordarea asta ne ajută foarte tare. Epidemia nu trece dacă țipăm la Orban, Anisie, Ciolacu.

Știu că foarte multă lume așteaptă intervenția statului. Sau consideră că statul este deja vinovat. Administrația este slabă, nevolnică și plină de pile, lucruri despre care deja am vorbit. Este într-o întârziere fantastică și a avut destule luni la dispoziție. Doar că asta nu rezolvă cu nimic situația. 

Așadar ce poate face statul?

Întâi de toate poate face reguli clare. 

Apoi poate verifica dacă acestea se aplică. Trebuie să ofere resurse acolo unde este necesar. Și aici mă refer mai curând la guvern și instituțiile naționale. 

Dar eu cred că, mai curând, aici este vorba de ceea ce putem face noi. De modul în care ne implicăm, găsim soluții și colaborăm cu cei care au grijă de copiii noștri. Da, sigur, dăm vina pe stat, dar cum mergem mai departe? Mă ajută azi să țip la Orban sau la Anisie? Sigur. Presiunea este necesară. Statul ne-a trădat din nou. Pot să merg la vot să-i penalizez, că votarea vine repede. Dar nu e de ajuns. Orban, Anisie, Ciolacu nu sunt în clasă cu copilul meu să vadă dacă se aerisește, dacă se respectă culoarele sau au dezinfectant. Aici e vorba de ce poate face o comunitate. 

Iar până când problema ajunge la guvern, cred că primăria e mai aproape. Mi-aș dori zilele astea să-i văd prin școli pe toți consilierii locali și județeni, interesându-se de ceea ce este nevoie. Și pe școli luând legătura cu părinții ca să le explice ce au de făcut.

La fel, văd posibilitatea de a ajuta școala, dacă este permis și unde e nevoie. De la curățenie până la supravegherea unor grupuri de copii care nu au voie să interacționeze când vor începe orele.

Pandemia NU trece numai prin implicarea guvernului. Mai ales a unui guvern cu standarde joase ca în România. Pandemia e între noi și tot noi o rezolvăm. Dacă guvernul nu poate, rezolvăm și cu el după.

Dar până atunci trebuie să respectăm regulile, să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască și să verificăm ce s-a întâmplat la școala noastră. Și să punem presiune pentru alocarea resurselor.

Un mesaj pentru toți cei care n-au avut Balul de Absolvire

Este Ziua  Balului de Absolvire la Europa FM și la colegii noștri de la Virgin. Darul nostru pentru două generații speciale de copii care nu au primit ceea ce  meritau după ani de muncă. Fie că ești clasa a VIII-a, fie că ești a XII-a sau le ești părinte, vreau să-ți spun un lucru: ce e mai important, de abia urmează!

Scriu aceste rânduri cu gândul la copilul meu de clasa a opta. Și-a luat la revedere de la colegii săi din ultimii patru ani prin intermediul calculatorului. Nu o spune, dar simt că și-ar fi dorit foarte mult ca întâlnirea asta să fi avut loc față în față. În ianuarie deja se gândea la hainele pentru banchet și pregătea, în mintea sa, ultima zi împreună. Regula în școala lor este să fie petrecuți de profesori și colegii mai mici cu flori către ieșire. În urale, aplauze și îmbrățișări. Și în ciuda zâmbetelor care au fost acum pe calculator, cred că e un gol acolo. 

Săptămâna trecută am văzut câteva imagini în presa din Bistrița. Un grup de liceeni s-a întâlnit la porțile școlii pentru a-și lua la revedere. Cu flori în mână, măști la gură, în grupuri de câte trei, dar în spatele unor grilaje de fier. Grilajele alea, în cazul lor, au făcut diferența dintre adolescență și maturitate.  Și oricât de banal sau desuet vi s-ar părea, gândiți-vă că acest moment ar fi lipsit din viețile voastre. E unic și fiecare îl merită. 

Când am văzut asta, le-am spus colegilor că trebuie să facem ceva, astfel încât această trecere, spre o nouă etapă a vieții să fie marcată cumva. Și că e datoria noastră, ca societate, să le dăm acestor copii ceea ce merită. Nu o petrecere, căci nu o putem face, dar gândul bun și speranțele unei nații.  Și  mai ales să le spunem că nicio poartă închisă și niciun gard, cât de înalt, nu pot opri visele și nici schimbare lumii. 

Recent, am recuperat câteva imagini de fix acum 24 de ani, de la petrecerea mea, de la banchetul meu. Apar și eu în trei cadre pe care o să le vedeți astăzi pe rețelele de socializare Europa FM. E o stare de energie pură și o veselie acolo și-mi dau seama c-am rămas același dansator spectaculos și după un sfert de secol. Glumesc, vă lămuriți voi!

Ce pot să vă spun vouă, însă, privind acele imagini este însă altceva. Oricât de spectaculoasă a fost acea petrecere, nu acela a fost lucrul determinant pentru generația mea. E doar un moment în timp. În primul rând mai am doar rare frânturi din acea noapte, chiar și cu imaginile în față. Timpul le șterge pe toate. Mi-aduc aminte perfect, însă, cine erau colegii mei, ce ne-a legat, care sunt lucrurile durabile pe care le-am trăit împreună. Mi-aduc aminte despre ei ce și-au dorit, ce ambiții aveau, la ce erau talentați. O să râdeți, mi-aduc aminte și de profesori și de calitățile lor sau de lipsurile lor. Sunt mult mai multe lucruri care vă leagă, decât această zi a absolvirii. Iar voi veți rămâne generația specială. Pentru că aveți puterea să vă dați examenele și să începeți viața în condiții cum nimeni nu a mai avut. E cu siguranță un pas abrupt, dar mai mare spre reușită. 

Și ce trebuie să știți foarte clar, fie că sunteți a XII-a sau a VIII-a, este că anii cei mai buni urmează. Sunt anii libertății, ai lipsei de griji, ai celor mai pure iubiri și al viselor de neoprit. Aici o să visați toate acele lucruri care mai târziu o să mute lumea din loc. Fie pe a voastră, fie a noastră. Iar pe unii dintre voi, vă aștept la primul vot în această toamnă. Și vă invit să faceți lumea, așa cum ați visat-o. Vă asigur că se poate!

Photo by Pixabay from Pexels

 

Și copiii care vor examene au drepturi!

Despre rostul și rolul examenelor în viața noastră. Aceasta ar fi trebuit să fie discuția de astăzi, dar cu pași repezi ea s-a transformat în dacă mai dăm examene sau nu. Grupuri de profesori, părinți și elevi susțin că evaluarea națională și Bacalaureatul nu ar mai trebui date în acest an. Motivul ține de siguranță sanitară și încălcarea drepturilor civile. 

Ministerul Educației a publicat calendarul examenelor din acest an. Bacalaureatul și Evaluarea Națională vor avea loc la datele dinainte știute, la jumătatea lunii iunie, dar în condiții sanitare mai stricte. Adică elevii vor sta la cel puțin doi metri distanță unii de alții și vor purta mască. 

Există, însă, asociații ale profesorilor, unii părinți și unii elevi, care resping această idee. Motivele sunt de mai multe feluri. În primul rând este chestiunea sanitară, deoarece statul nu poate asigura securitatea tuturor celor implicați în proces, elevi și profesori. Și, apoi, se  spune, cum s-ar putea da un examen cu mască vreme de trei ore, la o temperatură de peste 30 de grade Celsius? Iată ce spune și o elevă eminentă, care a activat ani buni în organizațiile școlare. Andreea Varga considera examenul necesar, apoi s-a răzgândit din cauza triajului epidemiologic. 

”Ce faci dacă ai temperatura peste cea prevăzută până acum? Cum își dă seama cineva dacă ai temperatura mai mare din cauza COVID-19, din cauza emoțiilor, din cauza ovulației (la fete), din cauza unei dureri de măsea (preluat dintr-un articol)? Cum își dă seama cineva dacă elevul trimis acasă pentru că “are febră” reprezintă sau nu un pericol, sau dacă cel lăsat în sala de examen este asimptomatic și a trecut “testul temperaturii” pe nedrept?

Apoi este o chestiune de discriminare pentru că foarte mulți dintre elevi nu au mai avut acces la educație în ultimele luni, în special cei din zonele sărace sau mediul rural. Pe ei, aceste examene îi vor împinge în jos pe scara valorică și este un argument pe care trebuie să-l cântărim. 

Am vorbit luni la România în Direct și cu un reprezentant sindical al profesorilor, Laviniu Lăcustă. El mi-a spus că după toți anii de lucrat în învățământ, este sigur că nu se pot respecta restricțiile sanitare. 

”Categoric sunt împotriva acestor examene. Examenele nu sunt doar despre elevi în acest an. Sunt și despre profesori și despre părinți și despre familiile cadrelor didactice.  Avem șase memorii trimise către autorități cu întrebări la care nu ne-au răspuns. Se pleacă de la premisa că unii sunt asimptomatici, iar asta e o problemă. Sunt lucruri pe care nu putem să le rezolvăm în două săptămâni. ” 

În aceeași măsură, însă, există și un drept al elevilor care vor să dea examenele, fie că vorbim de Evaluare sau de Bac. Să nu ne ferim și să spunem că două note de zece nu sunt egale în România. Copiii din școlile mai bune vor acest examen pentru că pe ei îi ajută să ajungă la școală dorită, după foarte multă muncă. Examenul este cel care stabilește o ierarhie mai corectă decât notele din patru ani, acolo unde sunt atât de multe standarde diferite. 

La România în Direct, am auzit mai mulți părinți care prețuiesc acesta muncă și responsabilitatea, cât și meritocrația. Iar școlile din România își arată nivelul, mai curând în aceste examene. Iată ce ne spunea una dintre ascultătoarele Europa FM. 

”Din păcate suntem țara extremelor. Avem copii foarte buni și copii foarte slabi. Copii care sunt interesați de un liceu foarte bun și copii cărora nu le pasă ce se va întâmpla după acest examen. Este foarte simplu. Cei care vor să acceadă la licee de top, de calitate, dau examen! Să se țină cont de nota de la examen, nu de acea medie!”

Și are dreptate ascultătoarea noastră. Plătim ce n-am rezolvat în 30 de ani. Școala axată pe vârfuri, pe note, fără consolidarea unui corp al școlarilor mediu pregătiți, dar valoroși pentru societate, ne duce aici. Unii vor vrea să treacă teste, oricât de grele, alții se vor mulțumi cu cât s-a făcut. Examenele trebuie date, cred eu. Sunt o barieră, și așa fragilă, în calea idiocrației care a cuprins mai multe straturi ale societății. 

Și, da, poate n-ar fi rău, așa cum zicea ascultătoarea noastră, să revenim la concurența adevărată, cu examene grele și îndelung muncite care să le redea elevilor locul lor corect în societate. 

Aveți aici câteva fragmente din România în Direct, ediția dedicată acestei teme. Cred eu că sunt relevante.

Photo by Louis Bauer from Pexels

 

Școala ar trebui să se încheie cu examene

Școala pare să devină un fel de Cenușăreasa principiilor. Câtă vreme treaba e lămurită pentru majoritatea copiilor, iar acest an școlar va fi șters din registre, pare că nu contează cum mergem mai departe. Dar, timid, o idee incorectă își face simțită apariția: să nu mai dăm examene. 

O asociație a învățătorilor, Asociația generală a Învățătorilor din România, cere guvernului ca examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat din acest an să nu se mai dea, dacă nu toți copii pot să le dea online. Asociația atrage atenția că la aceste examene nu se vor prezenta mulți dintre elevi și dintre profesori de teama bolii. Motivul ar fi că în timpul examenelor nu poate fi respectată distanțarea fizică între copii sau între profesori. Un alt argument este că elevii nu pot fi struniți și că e posibil să vină din familii care au bolnavi sau nu au respectat regulile.

Este prima oară când o astfel de poziție este exprimată public și-n mod oficial. Până astăzi, ideile acestea nu au depășit granițele forumurilor și ale petițiilor online.  Iată câteva dintre argumente: copiii nu pot respecta distanța fizică, nu există destule grupuri sanitare și nici tuburi cu dezinfectant. De asemenea, nu se știe dacă școlile pot pune la dispoziție materiale sanitare și de protecție. 

Este ridicată și o întrebare privind modul în care se poate da examen cu masca pe față. Ce se întâmplă, altfel, cu copiii care vin din familii în carantină? Dar dacă cineva, copil sau profesor, este pozitiv și acest lucru  nu se știe? Lista continuă pe petiții online, unde o puteți studia și singuri. 

În mod evident, propunerea va împărți lumea în două. Unii copii, cei cu medii foarte mari, ar fi avantajați de-o  admitere fără examen, alții care speră la o notă mai mare la evaluare sau Bac vor să dea acest examen. În mod clar pe problema de sănătate se suprapune interesului pentru admiterea într-o școală mai bună.

De asta, trebuie să admitem că dezbaterea se poate purta doar în jurul a două principii. Primul este legat de sănătate. Iar aici, cu atenție, pregătire și control, cred că România are resurse să nu îmbolnăvească oameni. Dacă mergem la muncă începând de luni și ne putem feri, putem organiza un sistem și în școală. Cu circuite de intrare-ieșire separate, bănci izolate, folosim mai multe școli. Sau găsim o modalitate de examinare online. Fie de acasă, fie de la școală. Cred că idei se găsesc. 

Plus că perspectiva ca virusul să rămână cu noi pe termen lung e destul de clară. La toamnă, iar ajungem la dezbaterea asta?

Al doilea principiu este legat de modul în care ordonăm viitorul. Abdicăm de la ideea testării unei generații? Le așezăm viitorul după mediile din școală despre care, știți cu toții, avem semne de întrebare? Cum îi pregătim pentru ce înseamnă anii viitori, dar și viața care cere teste în permanență. Le ridicăm, de fapt,  singurul obstacol pe care îl pot avea în cariera academică. Și acceptăm o ierarhie incorectă pentru o generație care trăiește un moment de cumpănă. 

Photo by Gerd Altmann from Pexels

 

 

 

 

 

Avem trei luni să rezolvăm problema școlii online

Un lucru e clar: copiii nu se mai întorc la școală până în septembrie. Și nici atunci nu e sigur. Președintele Iohannis a anunțat că școlile  nu se mai deschid, iar anul se termină pe 12 iunie. Iar aceasta este o veste  care poate schimba România în mod fundamental. 

Președintele Iohannis a făcut un anunț care a luat multora o piatră de pe inimă. Argumentul principal pentru încheierea anului fără revenirea la școală, este riscul major pentru copii și cei din familiile lor. (De dimineață au circulat mai multe scenarii în care școala s-ar fi repornit treptat, dar dl Iohannis știe exact care este capacitatea noastră organizatorică. Mai mult de atât,) el însuși profesor, știe mai bine ce se poate face sau nu într-o școală cu mai mulți sau mai puțini copii. Așadar, niciun risc și mai vorbim la toamnă.

Asta înseamnă că școală se va face de acum online și că, de fapt, această veste proastă este o mare oportunitate. Una care să ne arate că în România se poate trece la următorul nivel, cel al școlii digitale. Dacă ea se va face cu seriozitate și atenție.

Adevărul este că în multe școli din România, până în această săptămână nu s-au făcut ore mai deloc. O arată un sondaj online, necalibrat al Consiliului Elevilor. Acesta ar arăta că în 60 la sută dintre școlile românești s-au făcut unele cursuri online. Și nu la toate materiile, ci acolo unde profesorii au știut și au putut. 

Evident, au existat și cazuri de dezinteres, dar și cazuri în care cursurile nu s-au putut ține. România este o țară inegală și în care nu toată lumea are acces la platformele online sau instrumentele necesare. Dar nu cred că aceast este majoritatea. 

Eu cred că în școlile din urban, majoritatea elevilor și profesorilor au ce le trebuie pentru această interacțiune. Iar pentru cei care nu au, comunitatea trebuie să se organizeze. Cel mai sigur, însă, este că un copil sau un profesor de oraș au atât laptop cât și telefon mobil. Dovada este că multe cursuri au început să se țină după ce ministru a cerut print-screenurile, ca profesorii să-și ia salariul.  

Dincolo de asta, școala are acum o oportunitate pe care a refuzat-o în ultimii ani, dar cu care s-a făcut o bună afacere. De 10 ani, România are o strategie de digitalizare a școlii, iar mulți profesori au fost trimiși la cursuri de diverse autorități tocmai pentru a învăța predarea online. Pentru că aceasta are un tipic anume al ei. De la platforma pe care se ține, până la discursul profesorului, astfel încât copii să înțeleagă. Deși cursuri s-au mai făcut, ele n-au fost decât o bifă pentru o activitate profesională sau un supliment de salariu. 

Acum, în vacanța de vară, toată energia autorităților române trebuie să se concentreze pentru ca aceste lecții să capete sens. Nu știm cât va dura boala. S-ar putea ca în septembrie să fim tot acolo. Profesorii ar trebui să știe unde predau, cum predau, ce instrumente folosesc. Mai ales că au în față copii complet digitalizați, crescuți cu telefon și laptop. 

Ar putea să înceapă chiar cu constatările copiilor despre cursurile online, prezente în raportul Consiliului Elevilor: profesorii nu știu să folosească mediile respective, nu înțelegem ce ne scriu, ne dau prea multe teme, interacțiunea este scăzută, dacă nu ne place, putem să nu fim prezenți, nu putem fi testați, nu ne ajută fișierele pdf. Lista e mare.

Da, doamnelor și domnilor. Ascultați-i și rezolvați căci tocmai se schimbă terenul de joacă, iar profesorii trebuie să intre ei în lumea elevilor. Curaj! 

Trebuie să pregătim reînceperea școlii. Copiii vor merge la școală, mai devreme sau mai târziu.

Trebuie să începem să acceptăm ideea că la un moment dat copiii se vor întoarce la școală. Și să începem să pregătim acel moment și mental, dar și logistic. Căci se vor întoarce într-o școală complet diferită. Așadar, care sunt perspectivele?

Până la această oră nu este luată o decizie, dar ea va apărea în zilele următoare funcție de evoluția numărului de îmbolnăviri. Statul român analizează două scenarii în ce privește viitorul anului școlar. Primul dintre ele are în vedere închiderea anului școlar, doar cu ore online. Al doilea caută o modalitate de întoarcere fizică a copiilor în școli.

Ministrul Educației a anunțat că va hotărî doar după consultarea specialiștilor din Ministerul Sănătății. Secretarul de stat, Horațiu Moldovan spune că o decizie nu s-a luat până acum. Dar premierul Orban a declarat joi că după data de 15 mai copiii și cadrele didactice vor primi măști gratuit, dând de înțeles astfel că mai devreme sau mai târziu, o parte din copii vor ajunge școală. 

Măsurii i se opune deja primarul capitalei, Gabriela Firea, care spune că imaginea unor copii cu mască este sfâșietoare și că prin natura lor copiii nu pot respecta măsurile de distanțare socială. Alte mesaje emoționale circulă pe diverse forumuri de părinți și avertizează asupra lipsei de protecție pentru profesorii bolnavi sau asupra posibilității ca virusul să fie transportat de copii. 

În același timp, oficiali din ministerul educației spun sub anonimat că există și o presiune constantă pentru redeschiderea școlii, mai ales din partea părinților care, odată chemați la muncă, nu  vor mai avea cu cine lăsa copiii acasă. 

Ce știm clar în acest moment este că o decizie nu a fost luată, dar că ministrul educației le-a cerut celor de la interne și de la sănătate un plan de reintrare în școală pe care cei doi să și-l asume. Adică se așteaptă o decizie din partea Grupului de Comunicare strategică. Cel mai probabil, problema va ajunge pe masa președintelui, care a avut cel puțin o întâlnire cu ministrul educației pe această temă. Este clar, însă, că România va urmări și ce se întâmplă în alte state europene. De exemplu, Franța a anunțat că va redeschide școlile, dar cu clasele împărțite în două și cu măsuri stricte. La fel au procedat Germania și țările nordice. Italia și Spania se opun. 

Recunosc că ceea ce vă propun eu astăzi este extrem de dificil. Vlad Petreanu chiar mi-a spus la un moment dat că argumentația mea este inutilă. Este reflexul nostru de bază să ne apărăm copiii. Știți prea bine că senzația de grijă nu ne părăsește niciodată. 

Chiar dacă știm astăzi că ei, copiii, sunt cel mai puțin afectați de boală, nu ai vreau ca al tău să fie excepția. Știu că e greu pentru că ei nu pot respecta reguli. Și, dacă există un stat care este puțin spre deloc înclinat spre reguli și pregătire, atunci România este acela. 

Eu vă spun că trebuie să acceptăm ca elevii să se întoarcă treptat, gradual și cu măsuri stricte în școlile din România. Întâi elevii mai mari și mai responsabili, împărțiți în grupe, apoi pe măsură ce va trece timpul și ceilalți. Știu că e greu să găsești o soluție la miliardele de probleme începând de la distanțare socială, la măști, la băi murdare sau inexistente sau la navetă. 

Dar adevărul pe care-l știți în sufletele voastre este unul singur și trebuie doar să-l acceptați: această boală este aici cu noi pentru totdeauna. Ea nu va dispărea într-o zi și totul va reveni la normal. Acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Viața pe care ați avut-o până în ianuarie 2020 nu mai există. Iar dacă va reveni vreodată, va reveni cu obiceiuri noi. 

Toți cei care ne conduc astăzi, mințile luminate ale planetei spun un singur lucru: trebuie să învățăm să trăim cu virusul. Adică el va fi prezent în viața noastră până când ne vom imuniza  cu toții și atunci trebuie să știm să trăim cu el. Va fi ca gripa, doar că mai periculos. 

Știu că așteptați un vaccin. Acesta va veni sau nu, dar clar este că nu va veni acum. Chiar dacă resursele omenirii sunt îndreptate în această direcție și apare imediat, pe loc, producerea a miliarde de doze de vaccin și distribuirea lor va dura ani buni.  Să admitem acest lucru. 

Iar dacă acest vaccin nu va veni? Vedeți că încă bâjbăim după un tratament. Cât timp sunteți dispuși să-i mai ținem în casă și să ne oprim viețile? 

Trebuie să admiteți că mai devreme sau mai târziu, copiii vor trebui să revină la școală. Și că acest lucru se va întâmpla chiar când virusul este încă activ. 

Așadar, ceea ce avem de făcut este de fapt resetarea modului nostru de gândire. Cu atât mai mult să învățăm noua generație să trăiască cu acest pericol toată viața. Așa cum am învățat să trăim cu gripa sau că trebuie să ne spălăm pe dinți sau să ne uităm în stânga când trecem strada, așa va trebui să-i învățăm să se apere de boală.

Trebuie să le facem noi reflexe în care să se atingă mai puțin, să stea mai departe unul de altul, trebui să regândim programele școlare, trebuie să regândim spațiile, trebuie să afle care sunt noile norme sociale: de la spălat pe mâini insistent, la purtat mască. Și trebuie să ne determinăm guvernele să facă odată curat în școlile astea. 

Cred că suntem destul de creativi ca să facem treaba asta. Iată un model din Franța: jumătate  dintre copii la școală, jumătate studiu online acasă. Ore mai scurte și mai puține. Sau o parte la școală, o parte online și cealaltă  parte studiu individual. Știu că vă cer o schimbare, cea mai grea schimbare din viața noastră, dar, ce să vezi, viața noastră nu mai e cum a fost. 

Și, încă o dată, ca să fie cât se poate de clar. Școala nu poate începe acum. Poate nici în iunie, după ce spălăm și curățăm tot. Dar în septembrie, cel mai târziu, va trebui să ne întâlnim. Cu grupe mai mici, cu ore online, cu studiu individual. Așadar așteptăm, gândim, ne luăm măsuri și apoi ne facem curaj. 

Florin Iaru: „E bine în România. Pentru că totul poate fi reparat.”

Pe Florin l-am cunoscut în toiul unor bătălii politice. E ca un vulcan. E liber și are curaj. E liberal până în măduva oaselor și crede în oameni. Și lumea, care trăiește prin televizor, crede că ăsta e el. Ba îi și pune câte o pecete politică. Și ca de obicei nu vedem decât un fragment din ce este el ca om. Sau ca profesionist. Pentru că Florin Iaru este unul dintre poeții mari  ai acestei țări. Și nu numai pentru că e în manualele de liceu, lucru care-l enervează la culme. Ci pentru că așa este recunoscut de breasla sa. Și pentru că la începutul anilor 80, a modificat lumea poeziei scoțând un volum unic la data aceea, dar și de mare succes. „Aer cu diamante” este un volum de succes cu poezii De Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian Coșovei și Ion Stratan 

N-a fost chiar așa. Toată lumea s-a supărat. Cei mai mulți s-au supărat. Au spus: „Ce e prostia asta? Voi scrieți poezie americană”. De unde poezie americană dacă noi trăiam în România?

Volumul, care poartă titlul unui poem de al meu, este „Aer cu diamante” după „Lucy in the sky with Diamonds” care era după Beatles. Puțină lume s-a prins. Am scăpat de cenzură și s-a publicat. Sigur că (s-a făcut scandal). Toți presupuneam că trebuie într-un fel să delirezi în această lume mică și închisă ca să poți ieși, să ai un pic de libertate. Trebuie să te droghezi, iar noi ne drogam cu literatură, cuvinte și prietenie.

Cum păstrați la începutul anilor 80 legătura cu lumea care trebui să vă inspire. Era zona cea mai neagră a comunismului. 

În primul rând erau posturile de radio străine. Pe urmă și sistemul comunist sau sistemul socialist românesc avea niște găuri. De exemplu toți aviatorii veneau din curse cu discuri sau cu casete audio. Alții, care ieșeau în străinătate, veneau cu cărți. Aceste discuri sau casete umblau peste tot, astfel că noi eram, într-un fel sau altul, la curent cu ce se întâmplă dincolo. Nu uita că era și un post de radio care emitea pentru România. Sigur, se auzea cu țiuituri că era pe unde scurte. E vorba de Radio Europa Liberă, unde ascultam „Metronomul” de sâmbătă seara a lui Voiculescu. În același timp, aveam o actualitate românească și o chestie de cultură făcută de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Ei ne prezentau ce se întâmplă la ora respectivă în Occident. Într-un fel eram, cum să spun… Dincolo de zidul pe care îl ridică Trump, noi eram mexicanii, dincolo erau americanii și noi ne imaginam că era dincolo. E clar că imaginația noastră nu avea cum să fie corectă, dar era fabulos.

În perioada comunistă era și mai zbuciumat. Cum era contactul cu autoritățile comuniste?

Eram zbuciumat, eram agitat. Nu vreau să mă laud cu nimic, dar nu am intrat decât o singură dată în conflict și nu din vina mea, ci din vina unui poet, care pe 16 septembrie 1982 a strigat „Ceaușescu al vostru e un tâmpit”. Ne-au umflat și ne-au anchetat până noaptea târziu. E vorba de poetul Virgil Mazilescu. A murit doi ani mai târziu. După cum mă știi, întotdeauna când aud un lucru sau când văd un lucru, o întâmplare, eu îmi pun problema: de ce sau cum este alcătuită, de ce s-a ajuns acolo? Niciodată nu mi-au plăcut explicațiile de-a gata, prefabricate. În România anilor `80, totul era prefabricat. Noi știam de la bun început că ce se afirmă e fals. Cine crede că va putea studia istoria citind ziarele nu va putea înțelege nimic. Nu aveau nici o legătură cu realitatea. În același timp eram un om singur, fără nici o apărare, nu făceam parte din nici o breaslă, nu mă ajuta nimeni, nu aveam prieteni sus-puși. Să știi că pe vremea aia existau în aparatul de partid sau în cenzură, indivizi luminați la cap, care făceau tot ce era omenește posibil să ajute scriitori. Este celebrul caz al lui Gogu Rădulescu care lua cina cu scriitorii, juca table sau șah cu ei. Soțul Violetei Andrei îi mai ajuta pe scriitori să obțină pașapoarte, să obțină facilități. La fel, o doamnă de la cenzură, doamna Doxănescu. „Îngerul cu ochi albaștri” i se spunea. Ajuta scriitorii să-și poată publica măcar părți din cărțile lor și lua asupra ei. Erau vremuri complicate pentru că toată lumea știa că e un sistem fals. Tot ce venea de sus era fals.

Eu făceam glume, vorbeam cu voce tare de fiecare dată când era o tâmpenie. Ca să îți dai seama cât de nebun eram, cât de inconștient eram, în 1971 s-a întors Ceaușescu din China și din Coreea. Aveam 17 ani. „Trecem la Revoluția Culturală!”. Și eu am vorbit în autobuz, nene: „Na că ne-a lovit Revoluția Culturală! Bine că…!”. Eram dus cu capul. La 17 ani nu înțelegi. La 20 și ceva de ani înțelegi. Am început să jucăm cu mingile adversarului. Le ridicăm la fileu, pentru că orice cuvânt sau frază absurdă poate fi dusă la ultima ei consecință, care este una devastatoare. Pentru un dosar de urmărire e menționat că pe 1 Decembrie 1989 eram la o masă cu niște prieteni și am spus, deși eu nu țin minte, dar așa scrie acolo, în raport: „Și la noi se va termina în curând”. Nu știam. Speram că spun un lucru. Eu nu credeam că voi scăpa din comunism, dar speram. Știam ce știam. Știam cu siguranță că urma să mor nepublicat într-o României închisă, că nu mă va mai citi nimeni, dar sperăm că voi fi scăpat într-o zi.

Dosarul de la CNSAS l-a văzut? A avut curiozitatea să vadă cine l-a turnat?

Nu știu (cine m-a turnat). E o problemă cu dosarul meu. Am găsit numai în dosarele altora. Dosarul meu nu l-am găsit. Mi-a scris CNSAS că nu am dosar. Am bănuieli, dar unele sunt atât de îngrozitoare că nici nu vreau să mă mai gândesc la ele. Au fost prieteni buni cu care am împărțit zile și nopți, foarte buni. Mulți dintre ei m-au învățat să scriu, mi-au vorbit. Într-un fel, îndoiala e mai bună decât evidența, în anumite momente. Stelian Tănase a aflat că era prietenul lui cel mai bun, cel cu care punea țara la cale. El nu a fost singurul.

Prietenul meu, Dorin Tudoran mi-a povestit că cel mai bun prieten a venit la el în casă și a zis: „Hai să mergem în baie, să dăm drumul la apă, să nu se audă ce o să spun”. Ce găsește Dorin Tudoran în acte? Exact convorbirea, redactată de omul care venise la el să-l tragă de limbă. Într-un fel vreau să aflu, că asta e meseria mea, de scriitor. Într-un fel nu vreau să aflu, pentru că asta-i meseria mea, de om!

România iubește poezia. Ce înseamnă să fii poet de mare succes pe aici?

 Nu sunt de mare succes. Nimeni nu e de mare succes în România, pentru că poeții se citesc între ei. Oameni în general nu știu poezie, iar când aud de poezie își pun mâinile cap: „Aoleu iar ne dau poezie, iar spune poetul ăla țicnit una și noi nu putem înțelege nimic”.

Mai mulți elevi din toată țara au luat legătura cu mine prin Facebook. Eu mă uit din când în când în spam și descopăr acolo că sunt oameni de 16, 17, 18 ani care mă întreabă ce am vrut să spun. Eu îi iau cu binișorul. „Păi ce am spus acolo?”. „Ați spus că v-ați întâlnit cu cutare, vă jucați”. „Ei, asta am vrut să spun, că mă jucam!”. „Numai asta ați vrut să spuneți, nu ați vrut să spuneți altceva?”. „Nu!”. Nu sunt (alte înțelesuri). Nu sunt de acord (nici cu modul în care se învață la școală). Toți avem în spate o iubire. Are vreo importanță?

Un lucru de care probabil ascultătorii tăi vor râde… Orice scriitor are buba la cap, are o păsărică, o lampă care îi filează. Altfel nu s-ar pune pe scris. Dacă ar fi nefericit, s-ar duce și s-ar îmbăta, dacă ar fi fericit, s-ar întâlni cu persoana iubită. Dacă ar fi bolnav s-ar duce la medic, ca toți oamenii. Scriitorilor și artiștilor le filează o lampa și e nevoie de un mecanism întreg ca această neliniște, această îndoială, această viziune, să ajungă la celălalt. O să râzi. Nu se așează nimeni să scrie: „Vai, cât de tare mă doare sufletul, sufletul meu care are ca niște aripi și cu niște păsări, și vine o cascadă”. Nu! Aia e o poezie proastă sau literatură proastă. Literatura vorbește în cantități pe care oricine le poate înțelege. Atenție! Cu un amendament: cineva care are obișnuința de a citi. Eu degeaba îi dau unui copil de clasa întâi să citească, după ce a învățat alfabetul, o piesă de clasa a V-a sau clasa a X-a. Nu va înțelege! E nevoie de un mecanism al citirii.

În România toată lumea e convinsă că dacă nu îi place o poezie, aia nu e poezie. Nici mie nu îmi place mâncarea de bame. Mi se pare groaznic. Când aud cuvântul bame deodată mă albesc, mă las pe spate și încetul cu încetul urcă din mine o revoltă. Asta nu înseamnă că altora nu le plac bamele sau că nu e o mâncare bună. Nu pot mânca melci. Creierul meu refuză melci, dar acceptă caracatiță, calamarul. E o chestie din creier. Când scriitorul scrie, el de fapt se transmite pe el însuși altora.

Scriitorul e un profesionist. El are inspirația în clipa în care s-a așezat la masa de scris pentru că în tot timpul acesta, creierul lui merge, combină, adună, strânge informație. Tot ceea ce simțim noi, el simte de două sau de trei ori. Eu cred că extrag din jurul meu tot ceea ce mă interesează și apoi mă gândesc cum pot să dau drumul acestor lucruri înapoi, către cititor. Uneori lucrez mult, alte ori lucrez repede. Nu are importanța viteza. Singurul lucru care contează este următorul: să nu se vadă cum am cusut haina asta a textului. Nu trebuie să se vadă. Când cineva citește, trebuie să îl păcălești, să aibă impresia că ceea ce vede este firesc: „Asta puteam să fac și eu”. Nu e lucru mai greu pe lume decât să îi dai impresia celuilalt că ar fi putut să facă și el la fel. Atât sună de normal că parcă ar fi în capul lui. Ăsta este un scriitor bun.

Poezia lui Florin Iaru apare în manualele de română. Cum îi place treaba asta

În primul rând o să le spun că problema e următoarea: în manuale apar o groază de poezii proaste, pe care chiar autorii manualelor le consideră proaste, dar în același timp le consideră bune pentru copii. Sunt bune pentru copii, dar sunt proaste pentru oamenii mari. Asta e de la început fals. Dacă în clasele I-IV s-ar preda o literatură mișto, cu aventuri, copiii nici nu ar ști că aia e literatură. Ar deveni încetul cu încetul viața lor. Aventuri, personaje, întâmplări, enigme, tot ce pune mintea omului la contribuție. Nici nu ar ști că citesc literatură. După un timp, într-adevăr pot să își dea seama de ce a făcut autorul așa, ce a ascuns, și cum l-a păcălit, de ce a modificat, unde a vrut să ajungă. Înțelegi aproape intuitiv, dar pentru asta trebuie mai întâi să citești. Ca să citești, trebuie mai întâi să fii atras de lucrul pe care îl vezi. Dacă citești și începi povestea cu o poezie sau cu o proză lipsită de har, greoaie, urâtă, și a doua oară și a treia oară la fel… Asta e literatura: mai bine dau și fug.

Sunt poeți care știu pe dinafară poeziile. Cel mai celebru exemplu era a lui Virgil Mazilescu, cel împreună cu care a fost anchetat. El știa pe dinafară toate poeziile, dar el scria foarte puțin și lucra o poezie în luni de zile, ca să ajungă la o formă extrem de comprimată. Dar eu nu mi le țin minte pentru că am alta teorie și aici sunt mii de teorii. Dacă ții minte, nu te vor lăsa să mergi mai departe. Le vei imitat sau le vei multiplica, și în loc să mai faci poezie, faci industrie.

Manualul copilului său îi place? S-a uitat pe el?

Întâmplarea face că manualul de clasa a V-a pe care îl au ales e un manual bun, interesant, cu mulți scriitori mai puțin cunoscuți, dar care pe zona lor pot trezi interesul elevilor. În general mă feresc, ca de boală rușinoasă, să-i spun cu ce mă ocup, că sunt scriitor. El știe că sunt scriitor, dar este nebunia lui tata. De exemplu s-a lăudat în clasă că sunt prieten cu Ana Blandiana, că l-am cunoscut pe Gellu Naum, că o știu pe Ioana Pârvulescu. Sunt texte de acolo, din autori contemporani, dar mai interesanți, adică oameni care nu scriu ca pentru copii, ca pentru subdezvoltați mintal. Cei mai mulți oameni cred că a vorbi copiilor înseamnă a vorbi în cuvinte puține și foarte simple. Nu! Orice copil poate să înțeleagă până la un anumit prag dacă îi dai cuvintele adecvate. Astăzi, deși Creangă este un scriitor genial, nu îl poate înțelege nici un copil de la oraș. Cel puțin jumătate din cuvinte au ieșit din uz. Pe vremea lui toate cuvintele alea erau perfect cunoscute. El lucra cu cele mai comune cuvinte ale limbii române, care între timp au murit. Azi ne trebuie un Creangă tradus. Cum facem? E ca și cum i-ai da să citească în japoneză: „citești un mare poet japonez!”. „Bă, dar nu înțeleg nimic!”. „Nu contează, e mare! Tu nu înțelegi, dar citește comentariu despre el și ai să înțelegi”.

Poezia pe care o ține minte este..

Din fericire știu o poezie. E o poezie scurtă. Se cheamă „Hai cu mine pe Muntele Fuji”. „Capul meu cade pe mașina de scris, fruntea de rânduri mi-e plină!” E evident că tu vezi capul care cade și evident toate lucrurile se imprima. Marii autori sunt atât de firești încât te întrebi: „Unde e șmecheria, cum face?”.

Mineriada din iunie 90 e un moment definitoriu pentru intelectualitatea română ieșită din comunism. 

La mineriadă eram în spital. Am o boală cronică și din cauza ei am intrat în spital pe 6 sau 7 iunie. Eram internat. Am trecut printr-o comă. Am atins ușor moartea câteva ore, am trecut pe lângă ea și am revenit. Știu că, în 20 mai, după ce s-a dat rezultatul alegerilor, cu regret am spus: „așa a hotărât poporul, va trebui să ne supunem!”

Revoluția l-a prins ca poet gata interzis. Mă rog, nu mai era chiar poet

Pentru mine era o chestie de viață și de moarte. Eram gestionar. Făcusem filologia. A trebuit să renunț la studii ca sa devin gestionar, să pot trăi, să muncesc undeva. Eram interzis. Un reprezentant al cenzurii, Dulea, mi-a zis: „Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici un rând”. Eu eram într-un fel condamnat la moarte. Ce mai ai de pierdut? Cei mai mulți care au ieșit în stradă erau într-un fel sau altul condamnați la moarte de regimul comunist.

Aveam inventar. Îmi lipseau 4000 de lei în gestiune. Vorbisem în seara anterioară cu 20 de prieteni și m-am împrumutat, am strâns suma pe care trebuia să o pun acolo. În timpul în care semnau actele de predare primire s-a auzit ce s-a auzit și la radio. Mi-am luat haina și am fugit. Pe Călin Angelescu, care era prietenul meu și cărător, l-au lăsat liber, să se ducă la manifestație să vadă cum să intre. Noi ne-am organizat în felul nostru. Au mai fost două fete extraordinare: Carmen Francesca Banciu a venit acolo încercând să intre cu doi copii în brațe. Magda Cârneci la fel. Deci două fete senzațional de curajoase care au stat piept în piept cu paznicii și au încercat să intre. Curaj! Am fost și eu acolo. M-au umflat repede că eu sunt poet și nu știu să mă bat. Pe la 1:30 am căzut printre primii. M-au dus la Circa 1 de Miliție, unde mă anchetaseră și cu opt ani înainte. Nu știau că sunt eu pentru că eram toți cu fața la perete, bătuți măr, unii plini de sânge.

Omul sfințește locul. Băiatul care m-a anchetat era mai tânăr decât mine. Cred că era un soi de locotenent sau sublocotenent la miliție. Ăla a fost unul din cei mai umani oameni pe care i-am întâlnit acolo. Mi-a zis: „Acum să vedem cum să facem ca să ieșiți bine de aici”. Al doilea om care m-a îngenunchiat sentimental a fost o femeie de la Evidența Populației. Când am ieșit din interogatoriu a venit la mine cu un pachețel mi l-a băgat în buzunar: „Poate aveți nevoie”. În buzunar aveam o bucată de pâine. Oameni și oameni. Fără ticăloșia oamenilor nici un sistem nu poate trăi. Dacă omul nu este ticălos, el însuși, nimeni nu îl poate obliga. Atunci au ieșit puțini de frică. Gândește-te că ai trăi toată viața în frică. Toată viața! Deschide colivia unui canar pe care l-ai bătut în cușcă toată viața. Nu va ieși!

M-au dus la Jilava unde era și Vosganian, era și Horia Roman Patapievici, prietenul bun care fusese luat o dată cu mine, pictorul Ion Dumitriu. Au ieșit și artiștii, exact în aceeași proporție 1-2%.

„Moartea” lui Florin a fost anunțată la Europa Liberă. Vreme de câteva ceasuri, România l-a crezut mort

Câțiva de pe margine au văzut că am fost luat și m-au călcat ăia în picioare. În perioada aia erau câteva ambasade care aveau ambasadori prieteni față de disidenți, un fel de cutiuțe poștale. Fosta mea soție i-a dat mesaj unui prieten: „Unde e Florin?”. „Acolo unde trebuie să fie”.

Numele meu e Râpă. Pe culoarele de la Jilava striga unul: „Care ești bă, Iaru?”. Tu ce ai fi răspuns? Am ales să spun nu, pentru că așa învățasem de la Nicolae Steinhardt. Ei jucau în închisoare niște mici piese de teatru pe care le învățaseră pe din afară. Era una de Eugen Ionescu în care cineva încearcă să intre în casă. Cel din casă îl poate ține afară numai dacă spune „nu”. În clipa în care spune „da”, e teritoriu cucerit. Au strigat apoi Râpă. Am recunoscut într-un final că sunt Râpă. M-au luat la interogatoriu. Prietenii de care îți spun au vorbit cu ambasadori, cu șeful Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, care era și în CC al PCR. Ăla a vorbit cu un general de armată sau securitate. Cum D. R. Popescu nu știa cum mă cheamă și a zis Iaru. Le-a spus ălora: „Bă, nu e niciun nu Iaru acolo”. „Nu e Iaru, e Râpă”. Știa că nu mă poate elibera, dar i-a rugat să mă lase să-mi fac injecțiile. Nu aveam cu ce pentru că erau sparte toate de la bătaie. Deci când dau băieții, sparg tot. Tot ce era seringă era spart. Generalul ăla a dat telefon către șeful de la Jilava care m-a luat la interogatoriu. M-a întrebat dacă îl cunosc pe generalul X. Am zis da, iar el a răspuns: „Hehehe, altă dată să nu mai faceți. Sunteți liberi.” Mie și sculptorului Vasile Gorduz ne-au dat drumul. Am ieșit de acolo și ne-au urcat într-o salvare în care aduseseră oameni. Salvarea era pardosită cu sânge. Ne-au lăsat la Cimitirul Bellu și ne-au spus: „Luați-o pe acolo că dacă vă umflă, tot la noi ajungeți”. De la Bellu până acasă era drum lung. Am văzut un taxi pe 22 decembrie la ora 3:00 dimineața. I-am făcut semn. Eu nu mai aveam bani, dar avea Gorduz vreo 50, 60. „De unde veniți?” „De la Jilava”. „Vă duc pe gratis”. Așa sunt oamenii. Sunt și buni și răi, și minunați și o oribili. Asta e meseria mea de scriitor. De aia nu pot să accept negru și alb. Există o groază de nuanțe și de trăiri. Poți să vezi un om care e un criminal și care îngrijește un pui de pisică. Una-i una, alta-i alta. Poți să vezi o canalie care are un act de generozitate. Nu știi ce-i trece prin cap.

Încă un pas napoi în comuniasm. Nu știu dacă generațiile de azi mai știu ce este o repartiție. Chiar la Galați

Pe vremea aia se făcea un soi de teleconferință cu toate universitățile din România și se luau mediile. În funcție de media pe care o aveai, cel din vârf lua cea mai bună repartiție, care era probabil în oraș. Eu eram pe locul 100 și ceva. Nu am fost un student strălucit că pe mine nu mă interesa Istoria Limbii și gramatica. Mă interesa numai literatura. În timp ce la gramatică luam note mici, la literatură toți luau note mari. Pe locul 10 sau 11 zice unul: „Aleg Galați”. Trece timpul. Deodată aud: „Renunț la Galați. Aș vrea altceva”. Nimeni nu a auzit ce a zis ăla. Toți erau atât de concentrați numai pe interesul lor, că nu mai aveau urechi să asculte ce e în jur. Eu, mă știi, sunt cu urechile ciulite în stânga și în dreapta că trebuie să absorb realitatea. La locul 128 zic: „Aleg Galați”. A fost o furtună în jurul meu. Așa am ajuns acolo.

Galațiul comunist nu cred că era foarte atrăgător

Era raiul pe pământ, pentru că erau niște șiruri enorme de salam de Sibiu, mușchiuleț Montană, bere poloneză, Votcă rusească. Tot ce nu se mai găsea în București de câțiva ani. Eu am fost omul cu ghinion al orașului Galați. La trei luni după ce am venit în Galați, au dispărut și salamul de Sibiu și mușchiulețul Montana și berile străine și benzina de la autobuze. Aveam locuința într-un capăt al orașului, în Ada Marinescu, și trebuia să ajung în partea cealaltă, spre Focșani. Nu puteam ajunge decât cu autobuzul. Ei bine, nu mai erau autobuze, începând din iarna lui `78 spre `79. Nu mai era benzină. Pleca un autobuz de la capăt, plin cu oamenii ciorchini pe scară. Cum ăla nu putea opri în stație că se urca un alt puhoi de oameni și nu mai putea pleca, oprea între stații. Eu nu stăteam în stație ci la jumătatea distanței, ascuns după blocuri. Când acela oprea să mai coboare oameni eu urcam. Asta era viața. Trebuia să trăiești.

Eram profesor. Nu prea (mi-a plăcut), tocmai din cauza manualelor. Eram obligat într-un fel să predau ceea ce mie nu îmi plăcea. A trebuit să aleg: să mă prefac că îmi place, dar să îi învăț un lucru greșit. De curând, o fostă elevă din clasa a V-a, de la Școala 29 mi-a scris: „Vă țin minte și acum. Am îmbrăcat împreună scaunul Costică!”. Eu am vorbit despre comparații. Le-am spus: nu orice poate fi comparat cu orice, ci doar dacă au niște caracteristici comune. Omul nu poți să îl compari cu un melc, dar poți să îl compari cu o maimuță. Soarele nu poți să îl compari cu o ciupercă, dar poți să îl compari cu un ban de aur. Să înțeleagă logica comparației. Le-am zis: „Scaunul acesta nu poate fi un om”. Copiii au spus: Ba da!”. Când am intrat la ora următoare am văzut scaunul care avea o hăinuță, avea pantalonii trași pe picioarele din față, o cravată de pionieri și niște pantofi în primele două picioare. „Ce e asta?”, i-am întrebat. „E scaunul Costică”. Copiilor trebuie să le dai drumul să vadă și apoi învață de plăcere.

Oh, da, e (o satisfacție că m-au ținut minte). E ca și cum mi-ar spune un cititor: „Ți-am citit cartea, e foarte bună”. E același lucru. Toată lumea știa că e unul nebun la Școala 29, cu barbă.

A scăpat de Galați și a venit la margine de București unde ar fi trebuit să predea muzica

Eu am un soi ciudat de ureche muzicală, adică aud perfect, știu cea mai mică notă luată greșit, dar pe mine nu mă aud, iar când eu cânt se produc cataclisme. Pornesc cutremure. A trebuit să predau muzică, pentru ca altceva nu era. Eram într-o școală de lângă București, la Bulbucata, la vreo 40 de kilometri. Am fost profesor suplinitor. Le-am zis: „Copii, eu aș prefera ca în ora de muzică să facem altceva. Eu cânt foarte urât”. Au vrut să mă audă. Am început să cânt. „Bine, dom` profesor, mergem și jucăm fotbal”. În rest am predat lucru manual. Am făcut tot ce se putea, mai trebuia să trăiesc.

Întoarcerea la București era dezideratul tuturor celor alungați din Capitală. 

În 1981 a apărut o lege: acolo unde ești, acolo îți face buletinul, ori pentru mine era esențial buletinul de București că ăla era refugiul meu. Aș mai fi stat stagiar. Stăteam într-o garsonieră închiriată, într-o cameră a unui apartament cu 3 camere la etajul 11, unde fiecare stagiar avea câte o cămăruță a lui. Viață grea, dar simpatică. Toți de la etajul 11 și la etajul 10 ne-am împrietenit și trânteam niște chefuri. Băi, dimineața, la 7:00 când plecam la școală eram cu toții îngrozitor de mahmuri.

Bucureștiul anilor aceia era deprimant pentru că totul se închidea în jur. E ca și cum ai sta într-un mușuroi de furnici și vezi cum totul se prăbușește. S-a stins lumina, s-au închis magazinele, restaurantele, au apărut gărzile care te supravegheau pe stradă, au dispărut taxiurile, mașinile erau cum erau. Dacă cineva are curiozitatea să vadă cum era transportul în comun să vadă expoziția de fotografie a lui Pandele. Oamenii călătoreau pe tampoane, pe scări, între vagoane. Era nebunie. Oamenii trebuiau să ajungă la muncă și nu erau tramvaie.

Bucureștiul i-a adus și „interzicerea”.

Nu am fost interzis din cauza poeziilor mele. Eu nu cred că un om poate fi închis din cauza poeziilor. Nu cred. Sigur că orice sistem e nebun și poate să facă orice. Eu am fost interzis ca o răzbunare pe care a pregătit-o cineva unui profesor ce ne-a îndrumat pe noi toți, pe Cărtărescu, pe Stratan și pe Coșovei pe Matei Vișniec, pe toți. Eugen Barbu, la revista „Săptămâna”, a declanșat o campanie furibundă împotriva stricătorilor de limbă și de moralitate românească, pur Românească. Nu întâmplător toți cei care au fost puși acolo ca exemple negative și corupătoare eram din Cenaclul și sub îndrumarea lui Manolescu.

România acum, față de acum 30 de ani. După ce-ai trecut prin atâtea bătălii. E mai bine?

E bine, dragul meu. E bine, pentru că totul poate fi reparat, totul poate fi spus. La început e cuvântul care este de supărare sau de bucurie. După aceea se dezvoltă. Nu e bine? Spune că nu e bine și spune cum să facem să fie bine. Pentru că am trăit zi de zi, nu vedem diferența între România de acum și România de acum 30 de ani, dar fotografiile pe care le văd de acum 30 de ani mă fac să mi se taie respirația. Este o lume absolut închisă, fără nici o scânteie. Sigur, puteam să sărim etapa asta în 15, dar așa s-a întâmplat și la noi. Mult mai greu. Se fac 30 de ani și încă mai avem. Eu nu am s-apuc, dar tu poate ai să apuci un moment în care să spui: „În 2020, acum 20 de ani, am stat de vorbă cu Iaru o și a zis că e bine.”. Îți mai spun de ce e bine. La noi nu sunt lucrurile puse la punct. Pentru un scriitor, pentru un artist, o realitate contorsionată este un izvor nesecat de inspirație!

 

 

Școlile egale sunt minunate, dar nu există în realitate

Ministerul Educației a hotărât să generalizeze la nivel întregii țări procedura de distribuire aleatorie a copiilor în clasa pregătitoare. Astfel, vei veni la școala de care aparții, dar nu o să mai poți alege învățătoarea, cum se petrecea în realitate, în trecut. Iată cum sună articolul pus în dezbatere publică. 

Constituirea formațiunilor de elevi în clasa pregătitoare se face după finalizarea procesului de înscriere, conform Calendarului înscrierii, în baza unei proceduri elaborate la nivelul unității de învățământ și aprobate de Consiliul de administrație, cu respectarea criteriilor de transparență, echitate, nondiscriminare și incluziune“ 

Procedura fusese anunțată cu o zi mai devreme de Inspectoratul Școlar din București și este aplicată de ceva vreme la Timișoara. Iată ce spune șefa ISJ București Liliana Fedorca:

Concret, fiecare unitate de învățământ va elabora, aproba și asuma prin Consiliul de Administrație algoritmul/metoda de repartizare a elevilor la clasă. Procedura va fi postată pe site-ul fiecarei unități de învățământ, la avizierul acesteia și va fi diseminată în cadrul zilelor intitulate generic “Porți deschise”. 

Concret, se va face în felul următor. După înscriere, într-o ședință publică, copiii pot fi trași la sorți, pe clase, după un model stabilit în prealabil. A doua metodă este cea alfabetică. La Timișoara se face în felul acesta. Se alcătuiește lista alfabetică, apoi primul copil este distribuit la A, al doilea la B, al treilea la C și de la capăt. Ce nu știu din modelul acesta este dacă învățătoarea e stabilită de la bun început sau trasă la sorți de abia după aceea. În fine, metode se găsesc. Ce avem să ne întrebăm este dacă sistemul este corect și cel așteptat.

Copilul meu a trecut de vârsta asta, așadar pot să vorbesc cu oarecare detașare. Bănuiesc, însă, ce este în sufletul unui părinte. Adevărul este că fiecare vrea ce este cel mai bine pentru copilul său: învățătoarea cea mai bună sau cea mai potrivită. E ca la doctori. Rețeaua de părinți află cu vreme bună înainte ce învățătoare vrea, la care școală vrea. De asta au apărut mutațiile, de asta apar listele de așteptare, presiunile, șpăgile cadourile.

Știți despre ce vorbesc, fiecare a trecut prin asta. Acesta este și motivul deciziei ministerului. Nu toți copiii pot ajunge la profesorul cel mai performant. Presiunea pe mulți dintre acești oameni trebuie să fi fost uriașă. Prieteni, rude, șefi, toți puteau pune o pilă. Probabil că, în multe cazuri, existau și beneficii pe măsură. Cumva intrarea la fiecare clasă se făcea pe clase sociale, să recunoaștem. Cine era mai bine plasat în societate, avea șanse mai mari de câștig. Nicio schimbare față de comunism. Acolo, A-ul era clasa de nomenclaturiști, securiști, protipendadă, B-ul se dădea la intelectuali, iar profesorii se repartizau ca atare. Mascat, sistemul a urmat și noua orânduire socială, adăugând elementul financiar.

Decizia de azi ar trebui să ofere o șansă egală tuturor copiilor la cel mai bun profesor. Pe hârtie sună senzațional. În realitate, egalitatea nu există în societate. Banii și poziția socială dictează peste tot în lume. Cei care dețin cheile vor face mai mult pentru ei și copiii lor. Sigur c-ar fi frumos să fie cum ne propune inspectoratul. Dar ar trebui întâi ca școala să fie un spațiu egal. Și să existe siguranța că, la orice clasă ar fi, copilul va fi la fel de bine instruit. Și nimeni nu crede asta. Mai mult,  este și împotriva spiritului concurențial instalat în școlile din România. Competiția profesională și umană există și acolo. Măsura ar fi trebuit însoțită de altele. 

În primul rând trebuia regândit scopul pregătirii. Nu mai trebuia să ai o presiune pe note și foarte probabil era necesar un sistem diferit de admitere. Școala este croită azi piramidal, fiecare vrând să acceadă către cele mai bune licee. Iar pregătirea începe de la clasa zero. Tot ce se face în școală îi împinge pe părinți să-și trimită copiii la profesorii de elită. Pe scurt, nu poți fi concurențial opt ani de școală și să vrei ca la start să fie diferit. E împotriva naturii umane. 

Un model complet opus ar fi fost ca statul să ia în calcul un adevăr natural pe care nu vrea să-l recunoască. Să transforme unele școli în școli de elită. Să aducă acolo profesori de top, cu pregătire asemănătoare. Verificarea lor să fie temeinică și făcută des. Adică la șase clase să scoți standarde identice. Și să te ții de ele. Să găsești un sistem de admitere în aceste școli și să-l setezi astfel încât să funcționeze. Să ai clasamente de școli și să renunți la intrarea geografică în școală. Nu e musai să se ntâmple de la clasa zero, ci poate mai târziu. 

Nu luați cele două modele decât ca niște machete care ar răspunde unui anumit fel de societate. Nu există soluții totale, mereu vor fi nemulțumiri. Ideal ar fi ca la orice școală de stat ați merge, copilul să iasă de acolo foarte bine și foarte învățat. 

Mai există o posibilitate. Dacă tot propui o soluție egală, atunci dă-le voie oamenilor să o respingă. E ca la doctor. Te duci la cel în care ai încredere. Și dă-le banii ca să meargă către școala privată. Adică principiul banii urmăresc elevul să fie real. Nu vrei soluția egalitaristă propusă de stat? OK, copilul tău poate primi decontare la privat, într-o școală cu standarde verificate, unde poți să plătești suplimentar dacă este necesar. 

Să nu mă înțelegeți greșit. Propunerea Ministerului este utilă și chiar le va lua multora o piatră de pe inimă. E mai simplu, poți să ai noroc. În plus ne scapă de o grămadă de complicații sociale. Și e drept pentru copii, care nu au nicio vină pentru modul în care funcționează societatea. Sper ca ea să reușească într-o relativă pace socială. Ce spun eu este că lumea nu funcționează așa. Și că nu va dura mult până când vom inventa o șmecherie nouă sau până la scandal. 

La final, cel mai bun sfat pe care l-am primit eu și pe care l-am respectat, pentru părinții care se pregătesc de școală: cel mai important lucru pentru un copil mic este ca școala să fie aproape de casă. Credeți-mă, este un chin să fie departe, să-l trezești cu ore înainte. Faceți asta și o să fie bine!

 

Vreau să știu și eu cât durează faza asta

-Vladimir! 

Pauză. Trece un minut de liniște. Niciun semn

-Vladimir! Vla-di-mir!

Liniște. Nicio treabă. Episodul se repetă în următoarele 5-7 minute. 

Ne punem la masă fără el. De undeva se aude un ”da” la o întrebare de acum câteva minute. Mai vine și un ”am treabă”. Evident că acum face temele pe care altfel nu le-ar face. 

Apare după alte minute. Desculț, vivace, cu verbele la el. 

-Ce presiune era?

-S-a răcit mâncarea.

-M-ai pus să fac teme.

-Dar acum era de mâncat

-Hotărăște-te!

Mâncarea e cu mult verde. Nu-i stârnește interesul. Mâncă în reluare jumătate de farfurie și pleacă. Vasele sunt pe masă. Îl strig să strângă. O face și dispare. Va reveni în bucătările în fiecare din orele următoare doar ca să cotrobăie prin frigider după lucruri care-i plac. 

Cu ceva ore înainte, în mașină.

-Mi-a spus mama că nu ți-ai terminat temele.  

-Nicio problemă. Nu am mare lucru

-Ba, ai! Am o listă.

-Ce listă ai?

-Cu temele tale. Mi-a dat-o mama. 

-Așa, și? Nu am mare lucru.

-Cum nu? Iaca: ai la matematică, la română un test și la engleză și la școală și la institut.

-Aiurea. E foarte simplu. La algebră am terminat, la română fac imediat, la engleză nu e nicio șmecherie. 

-Mie mi se pare enorm.

-Lasă-mă în pace că am un plan.

-Ce plan?

-Un plan cu care termin imediat. Am jumătate de zi la dispoziție.

Între timp, ne sună Alina să ne spună că rămânem un pic mai mult în oraș. Îi explic schimbarea.

-Îți dai seama că mi-ai ruinat planul. 

-Nu e decât o amânare.

-Nu, e mai mult de atât. Nu mai pot face nimic.

Arta enervatului o stăpânește la maximum. Așa că ieri după-masă, înlemnesc la următorul telefon

-Da, bună ziua. Eu sunt.

-…

Deduc cumva că vorbește cu profesoara de matematică

-Vă rog frumos, da, vă ascult!

Vă rog frumos, wtf? Astea-s cuvinte noi. 

-Da, am încercat și eu varianta asta. Sigur…Am lucrat suplimentar

Cine-i ăsta, frate?

-Da, știu. Tocmai de asta v-am scris. 

-….

-Da, aveți dreptate.

Aici mă blochez. A avea altcineva dreptate este imposibil.

-Da. Vă mulțumesc frumos!

Vă mulțumesc. Wow. Ce copil frumos. Oare are ceva cu noi?

 

Câteva rânduri pentru cei care tremură în fața școlii

Țin minte când mama stătea în fața liceului la Vaslui, în timpul examenului de admitere. Era de fapt un stol de părinți. Poate să fi fost vreo două sute. Împărțiți în mici grupuri stăteau sub castanii cei vechi care atunci mai existau pe strada liceului. Se vorbea în șoaptă, aproape șuierat, și se încerca să se afle tot ce mișcă în clasele în care se dădea admiterea. Evident că știau tot, de la subiecte la supraveghetori, la ce-a zis cutare. 

Staționarea lor acolo avea un mare defect și anume că te băga în discuții cu ceilalți părinți atunci când ieșeai. Verificarea aceea putea să fie destul de dureroasă. Ce-ai făcut la subiectul cutare? Ți-a dat rezultatul cutare? În afara faptului că sublinia importanța momentului, este evident că pentru mine era o încurcătură teribilă. Și cred că toți am fost la fel.

Ce nu știam la data respectivă este că nu vreo idee constructivă o aducea pe maică-mea acolo, ci o emoție de nestăvilit. Una pe care încep să o simt și eu, mai ales că mai am un an până la evaluarea națională. Ați remarcat că spun că mai am, mai avem, de parcă fiu-meu ar merge cu mine de mână și de asta ar depinde viitorul familiei. Într-o oarecare măsură e adevărat, dar să sperăm că lumea e destul de bună ca să nu fie întrutotul. 

Așadar, las aici niște vorbe pe care să mi le zică și mie cineva, la anul. 

Dimineața asta nu schimbă mare lucru. Dacă ești emoționat, o să-i dai și copilului emoții. Nu te agita mai tare decât de obicei. Dacă a învățat, o să facă, dacă nu a învățat, nu există miracole. Examenul de azi nu o să arate, însă, cine este el cu adevărat. Cel mult va arăta că se poate conforma unui sistem și că poate intra convenabil în niște cutiuțe. 

Tu știi deja care sunt calitățile copilului tău, fără acest examen. Și să-ți spun ceva: încă e mic și are toate șansele să învețe și să se schimbe. 

Nu trăi tu visele tale prin intermediul lui. Visele sunt ale lui. El nu e aici ca tu să trăiești prin el ce-ți place, ce nu ai apucat sau nu ai putut să faci. Nici măcar nu trebuie să te mulțumească. El trebuie să fie fericit cu el însuși. 

Știi foarte bine că o să-i fii alături și la bine și la greu. Și mai știi că oricum nu o să te asculte decât atunci când va da cu capul de prag. Și tu ai făcut-o. Lasă-l să-și trăiască pragurile! Spune-i și învață-l lucrurile corecte, restul vine de la sine. 

Ai încredere în el, indiferent dacă greșește! Drumul e lung și de cele mai multe ori e spectaculos. Nu ești îngrijorat pentru fericirea lui, asta oricum nu ține de tine, ci de bunăstarea lui. Și aici încă îl poți ajuta.  

În fine, vorba lui taică-meu: ”Las că are și el locul lui în lume.” 

P.S: Nu arăți ca un fraier în fața școlii. Gândește-te cum ar fi să nu fii.  Trebuie să fii acolo și el o să știe toată viața că i-ai fost alături.