Am văzut pe net ceva mârâituri la adresa spectacolului de deschidere a Olimpiadei de la Soci. De fapt, e un întreg lanț de mârâituri la adresa ce se întâmplă acolo. Și multe sunt justificate. Există însă o diferență de abordare. În privința Rusiei, toată lumea se duce și se așteaptă ca Putin și ai lui să dea rasol, uitând că ar trebui să se bucure de Jocuri. În definitiv, Grecia 2004 a fost la fel de praf. Doar că nu aveam twitter.

Mie mi-a plăcut spetacolul și-i apreciez pe ruși că nu-și reneagă istoria. Deși e plină de nenorociri. Dar e o chestiune culturală. Iar ca să-i înțelegeți mai bine trebuie să-l citiți pe Vasile Ernu cu a sa carte „Născut în URSS”.

Căci noi privim Rusia doar prin prisma relațiilor politice, a dictatorilor săi și a livrărilor de nefericire care ne-au venit de acolo. Dar au existat în spațiul acela și zeci de milioane de oameni care nu au nimic de împărțit cu noi. Și au încercat să-și ducă viața cât mai bine, fără să fie loviți foarte tare de comunism. Ba, neavând termen de comparație cred că multora le-a fost și bine. Iar ce ne propune Vasile Ernu e chiar istoria acestor oameni obișnuiți, care nu fac politică.

În orice caz, după cum rezultă pe larg din cartea lui Ernu, filozofia spectacolului de la Soci e una istorică: noi suntem cei mai buni.

Exemple la întâmplare:

Cetățeanul sovietic bea cel mai mult. De neoprit.

Aveți rețeta unor cocktail-uri care probabil ar omorî un trăitor obișnuit. De la „Odecolon” la „Gonește ursul din bârlog”. Asta din urmă e o halbă de bere care se bea cu guri mici. Fiecare gură e înlocuită cu vodcă, până când se inversează băuturile. Cred că în occident povestea asta ar putea fi încercată doar de băieții ăia de la Jackass.

Cetățeanul sovietic știe cele mai bune bancuri. E adevărat că așa cum le scrie Ernu nu prea au haz. Ceea ce mă face să cred că autorul gândește în rusă. La fel de buni sunt rușii la filme, la dans, la știință sau la literatură. Nu mai spun de școala sovietică despre care Ernu spune că are cele mai bune jocuri.

Și politicienii sovietici sunt demni de laudă precum cei americani. Dar asta știam. Negreșit  îi dau dreptate când spune că, dacă baletul ar fi fost o armă, atunci Rusia ar fi cucerit lumea.

Singurul lucru de care rușii nu sunt prea mulțumiți e spațiul locativ. Adică traiul în comun, numit Komunalka. Dar și el are niște veleități, căci, spune Ernu, îți faci prieteni, o familie care te va însoți mereu. Va ști cât stai la baie, când speli și citești și ce pui în mâncare. A, și ar mai fi sexul și prezervativele, de care, ca orice estic, cetățeanul sovietic se rușinează.

Rezultă că e aproape un ghinion că nu am trăit și noi în epoca aceea și cu oamenii aceia. Singura mea nedumerire e că Vasile Ernu are o nostalgie după toate lucrurile astea. Dar una din aceea care te face să te întrebi dacă nu cumva și-ar fi dorit mai mult. Și asta e culmea pentru un om tânăr și care are cu ce să facă comparție. Ciudat. Cred că demersul său ar fi un succes uriaș, odată editat la Moscova.

Cartea e ieftină ca mai toate de felul ăsta. Dar se citește destul de greu. O dată  pentru că nu poți să nu te miri la toate bucuriile nostalgice ale autorului.   Și a doua oară pentru că, inevitabil, îți vin gânduri cu propria copilărie care în multe locuri se confundă cu cea a copiilor ruși. Dar pentru asta trebuie să citiți.