Mirabela: ”Eram mică neagră și urâtă! Nu mă primeau nicăieri.”

Mirabela a venit la studio cu o sticlă de apă de nu am văzut niciodată. Nu mai știu cum îi spune, dar mi-a spus că bea numai din asta. E unul dintre viciile ei. Nu bea, însă, niciodată cafea. Și mai are o grămadă de reguli care au devenit tabieturi. Niciodată nu a fost altfel. Doar inimă, vorbă multă și suflet pe măsură. Îmi șoptește apoi că ea așa a fost mereu vorbăreață, doar pentru că are emoții. Se miră dacă-i spui că e vedetă și nu se vede niciodată așa. De câte ori zici că e cineva important, te corectează. Și nu-i e clar care a fost succesul ei.  Spune că e doar o fată care a vrut să cânte. O fată care a făcut un pic de istorie.    

Am fost două săptămâni în Germania. Eu cu Maria Dragomiroiu. Mergem amândouă de mânuță. Și e o țară tare civilizată. Nu pot să spun că m-am distrat, poate cu shoppingul. Dacă am mii de pantofi? Exagerezi! Poate am avut, dar acum nu  mai am. Eu le dăruiesc pe toate. Nu mă leg de lucruri, de boarfe. Dacă aș putea, mi-aș da toți pantofii, doar că nu am mărimea potrivită. De abia acum am o mărime civilizată. Acum am 36, dar am purtat 34 și 35. Cine a avut norocul de mărime mică, i-a purtat. Nu mă atașez nici de bijuterii, nici de blănuri. Dacă nu le mai folosesc, le fac cadou.

Las Vegasul e viața mea, Cătăline! Îmi place să joc, așa, pe sume mici. Nu cheltuiesc sume mai mari de 200 de dolari. De asta mă duc. Să știi că joc până pierd toți banii. Anul ăsta a fost prima dată când am plecat. Era un frig acolo de nu am mai putut sta. Dar tot am cheltuit banii. Știi cum e acolo: unde te învârți, dai de păcănele. Pentru mine e o bucurie și o joacă pe bune. Dar trebuie să te oprești când e bucurie. Îmi place de americani, râd, se bucură. 

Odată am câștigat și eu ceva mai mulți bani, 1200 de dolari. Și era acolo prietenul meu Raul, cu care cânt. Măi, ce să vezi, ăsta și cu gașca lui au stat pe capul meu până am pierdut toți banii. Nici măcar o băutură nu le-am dat. Așa m-am enervat. 

Singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodată cu adevărat a fost să cânt. Și nu puteam că nu mă primeau nicăieri. Eram mică, neagră și urâtă. Dar mă dădeau afară pe ușă și intram pe geam. Talentul nu conta. Așa cum nu contează nici acum. O doamnă chiar mi-a spus odată: <Nu vezi domnișoară că ești sâsâită și peltică, mai bine te faci manichiuristă!>

Să știi că pentru mine, treaba asta cu cântatul nu a fost mare sfârâială. Chiar dacă sunt un om cumpătat. Am fost mereu un om fără datorii și care și-a plătit tot timpul dările. Eu nu am visat vreodată să fiu bogată, dar am visat să cânt. Nu am vrut palate sau comori sau mașini pe care să le arate lumea pe stradă. 

De când mă știu, eu am cântat. Bunicul meu a cântat. Mama a cântat. Îmi povestea că ea cânta ca să-l ademenească pe tata: ”Unde ești fericirea mea…?” Mama a fost răsfățată, a stat acasă să ne crească pe amândouă. Tata era cel care lucra. Amândoi dansau superb. Îi admiram. De bine ce dansa, de tata spuneam că era balerin. 

Nimeni nu mi-a spus vreodată c-ar trebui să cânt. Mă ascundeam, când cântam, acasă în ultima cameră. Și nu m-a îndemnat nimeni să cânt. Și nici când m-am dus la școala Populară de Artă, la Florica Orăscu. Tata nu vorbea niciodată despre faptul că sunt artistă. Doar mama a venit o dată la un concert la Sala Palatului. Și a prezentat-o Octavian Ursulescu publicului. Și s-a ridicat în picioare, o buburuză mică, tare frumoasă! Tata, probabil că se mândrea în sufletul lui, dar să o recunoască? Niciodată!

Eu am avut niște părinți minunați. Nu ne-au impus nimic. Singurul lucru pe care mi l-a impus vreodată a fost să nu stăm seara la chefuri. Și de aia m-am și măritat prima dată. Noi am fost acasă la ei și-l țin minte pe domnul Dauer care spunea: „hai, să căsătorim pisicile astea două.” Am sărit pârleazul și m-a și trimis de acasă la soră-mea. Cică să mă duc la doctor.  Singura lui cerință a fost să fim cuminți. 

El era student la Construcții și eu m-am angajat la Cooperativa „Instalahoțu”, așa îi ziceam. Eram dispecer, plasam instalatorii pe la bloc. Și în 1968, m-am hotărât că nu mai stau. Am plecat în Iugoslavia. Am stat acolo și am cântat cu trupe sârbești. Patru ani am stat acolo. Și am fost îndrăgostită de muzica lor, de oamenii lor. Când m-am întors nu mai știam românește. Nu-ți povestesc de bani că habar n-am. Nu-mi doream nimic, nu puneam preț pe bani. Să știi că între timp am divorțat. Am divorțat unde ne-am căsătorit. Am ieșit de la Tribunal și ne-am oprit la o bere la un restaurant care nu mai există, Unirea. 

Evoluția mea a fost tare lentă. Nu-mi mai aduc aminte când am început să am succes. La radio eram de mică. Poate să zic că primul cântec a fost unul compus de Semnal M. Și poate să fi avut succes când m-a chemat Alexandru Bocăneț în televiziune. Acolo am avut noroc pentru că am dat de oameni extraordinari. 

Tot timpul am avut emoții. După fiecare spectacol, am o stare de amețeală și nu sunt în apele mele. Să știi că la fiecare spectacol slăbesc trei kilograme. Am emoții. Și când vorbesc acum am emoții. La unele spectacole am puls 180. Mai încurc și versurile, dar acesta este marele meu talent, să le potrivesc la loc într-un mod minunat. 

Vă las pe voi să descoperiți ce mai spune Mirabela despre fumat, marile sale prietenii, dar și despre iubire.

  

 

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *