Mic extemporal: ce mai știți despre învățătorii voștri?

Maică-mea m-a dus la școala doar în prima zi. Aveam un buchet de gladiole înalte cât mine și o șapcă în cap. Gladiolele erau albe și mă durea mâna cât de încordat stăteam cu ele. Șapca era obligatorie. Musai avea și număr matricol. Fără ălă nu existai.

Aveai un număr pe braț și unul pe șapcă. Habar n-am la ce erau bune, dar se spunea că dacă faci vreo tâmpenie pe stradă, poți fi recunoscut. Aveam și un ghiozdan albastru lat și gros, făcut dintr-o mușama. Se atârna în spate și avea marele avantaj că mai târziu a putut fi folosit drept stâlp la porțile de fotbal.

În ziua a doua de școală, i-am spus maică-mii să se grăbească și ea mi-a spus sec că, gata, asta-i tot, de acum mă duc singur. Asta m-a cam descumpănit, deși mai bătusem eu drumul ălă. Era un cartier de case, cu drumurile acoperite cu piatră. Cu ani în urmă fusese o mahala a orașului. Oamenii se strânseseră în jurul bisericii. Nu aveau curți foarte mari, dar le țin minte acoperite de vie, fără nicio mașină și aproape pustii dacă nu erau să se umple de copii dimineața și la prânz.

Peste vreo doi ani, ”tovarășii” aveau să radă cartierul ca-n palmă, ca să lase unor blocuri care asupresc școala și azi. Doar biserica și școala au rămas în picioare.  Pe lângă ele avea să se facă în următorii patru ani un noroi cum nu țin minte să mai fi văzut. Așa că la școală au apărut ”papucii de schimb”. Adică te înnoroiai până la gât, apoi în fața școlii te schimbai sub privirea unui profesor atent să nu cari cumva avantajele comunismului în școală.

Din prima zi de școală chiar nu mai țin minte mai nimic. Doar că cei mai mari ne-au primit printr-un tunel de flori, obicei ce mai rezistă și azi am văzut. Doamna sau ”tovarășa” avea vreo 50 de ani.

Deși cred că oficial era ”tovărașa” nu reușesc să mai leg cuvântul ăsta de ea. Cred că toată lumea i-a spus tot timpul ”doamna Manu”. Maria Manu era o prezență. Nu cred că a țipat vreodată la noi, nu era stilul ei. Altfel nici nu cred că i-am sărit prea tare din cuvânt. Te făcea să respecți tot ce spune. Dascăl de modă veche avea 42 de copii în clasă. Mai mult nici nu se putea că atâtea locuri erau în bănci.

Avea renumele unei învățătoare excepționale, probabil că de asta eram și atât de mulți. Dacă e să mă gândesc acum, după atâția ani, ce cuvânt aș pune lângă învățătoarea mea, atunci ar fi răbdare. Doamna cred c-a avut răbdare infinită cu fiecare dintre noi. Poate că atunci și timpul merge altfel. Și cred că o parte din răbdarea ei o regăsesc cumva și în mine.

Sunt convins că oricât de desuet ar părea azi, oamenii aceștia lasă urme adânci în cine vom fi mai târziu. Că nu avem timp să ne mai dăm seama, asta e adevărat. Cum la fel de adevărat este că ne vedem prea rar învățătorii. Sau poate deloc cum mi s-a întâmplat mie după ce-am plecat din Vaslui. Dar e imposibil să nu te gândești la ei de fiecare dată când începe școala. Așa că puteți face un test. Cine v-a fost învățător și cum l-ați caracteriza într-un cuvânt?

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Un comentariu la “Mic extemporal: ce mai știți despre învățătorii voștri?

  1. Ione spune:

    Mi-am amintit de invatatoarea mea intr-un mod care m-a emotionat profund fix cand eram la tv. Am cerut, de la Vaslui, parerea unui pensionar pentru nu mai stiu ce modificare la legea pensiilor. Ghici? Da! Era dna Iacob, invatatoarea mea din primul an de scoala! Am lacrimat in direct cand am revazut-o dupa 34 de ani! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *