L-am citit pe CTP de dimineață și vreau să-i spun că nu mă miră tăcearea din jurul Simonei. E o reacție firească. Oamenii se entuziasmează la victorii, iar marile succese sunt cel care îi pun în mișcare. Înfrângerea e primită cu strigăte doar când e o dramă sau când e rezultatul unor ani buni de minciună și furt, vezi cazul fotbalului.

Ori nu este cazul Simonei Halep. Dacă ea s-a impus prin ceva în România, atunci vorbim despre respect. Respectul acordat muncii susținute. Căci, în cazul lui Halep, lumea a văzut doar atât: multă muncă și apoi trofee. Asta și pentru că nici nu este nimic altceva de văzut. Este unul dintre modelele corecte ale României. Printre puținele.

Dar, să nu ne amăgim prea tare. Dacă la nivel de presă reacțiile sunt un amputate, forumurile sunt pline de ceva vreme cu reacții la adresa Simonei. Mai ales după parcursul slab american. Că locul doi WTA este rezultatul unei conjuncturi norocoase, că parcursul de până acum e și rezultatul unor culoare favorabile. Și că în general e prea bine când e bine.  Există deja un firicel care poate transforma mulțimile vesele într-unele zgomotoase și rău-voitoare. E de ajuns să se găsească prostul liniștit și dornic de publicitate, care să se pună în fruntea lor.

Altminteri, nu mă pricep la tenis, sport pe care îl urmăresc cu plăcere. Nu știu de ce îi merge rău Simonei sau ce găuri sunt în jocul ei. Mă gândesc însă că e mult mai greu să te menții în top decât să ajungi acolo. Așteptările și presiunea se schimbă când trebuie ca zi de zi să faci performanță în văzul lumii. Și la birou ai perioade proaste, darămite pe teren. Și de abia acum Simona poate să demonstreze că e campioană. Pusă în fața propriilor slăbiciuni.