romania

Doru Octavian Dumitru: ”Suntem mulțumiți în nemulțumire”

Doru Octavian Dumitru suferă de sinceritate. El o trece la calități. Și-ți spune degrabă ce părere are despre tine și mai ales de ce. Mie mi-a reproșat, cumva, că l-am întrebat de Canada. Deși trăiește acolo jumătate de timp din viață, pare o temă sensibilă. Are argumente puternice pentru plecare, dar mai degrabă îi place România. Nu-i place, însă, cum se muncește în România și starea noastră de văicăreală perpetuuă. E ceva ce-l deranjează profund. 

Iar dacă reușești să treci de masca unui comediant feroce, o să afli un om profund care are timp și chef să mediteze la cum ni se așează viața pe aici. Dacă sunteți pregătiți, începem. Și nu e nimic de râs aici.  

Cineva vă spunea regele comediei

Sunt un sclav al comediei, nu un rege. Atunci când comedia a avut nevoie m-a plasat, m-a pus la muncă. Bănuiesc că am inspirat comedie. În momentul când am ieșit, prima gură de aer a fost valul de comedie care a trecut la ora aia prin maternitate. Nu știu dacă s-a mai născut cineva la ora aia, că era două noaptea. Nu știu dacă mama a râs, dar eu cu siguranță am fost uimit fiindcă treceam de la amfibie la human. Cred că de acolo mi se trage. Clar m-am născut cu treaba asta. Niciodată nu am putut să scap de ea și niciodată nu am vrut să scap pentru că mă simt foarte bine, iar dacă mă simt foarte bine, e învelișul meu.

În 1992, adică acum 27 de ani. Atunci s-au hotărât one-man show-urile pe comedie. Eu făceam asta, dar aveam și o trupă de balet, pentru că trebuia să las lumea să asimileze. Nu puteau să înghită comedie două ore. Apoi încet, am trecut la one-man show, pentru că lumea venea pentru cel de pe afiș.

Mașina de râs este primul mare spectacol al unui comediant român. Au fost șase Săli ale Palatului pline 

Nu am văzut lumea la coadă, dar știu că biletele erau 300 de lei, iar afară se vindeau cu 1500 de lei. I-am spus impresarului: „De ce nu ai pus 500 de la început?” și mi-a spus că era mult prea mult. Era un preț nou. Am făcut multe lucruri noi. Inclusiv gajurile le-am schimbat. Un artist primea foarte puțin și am început eu să cer mai mult, dar comparând cu lumea de afară. Colindând am văzut America, Canada. Am văzut multe, am intrat în contact cu oameni de valoare din comedie, impresari, comedieni, și mi s-a părut că ar trebui să fie altfel. În continuare showbiz nu există aici. Nu spre deosebire de America. Exact cum ai zice despre fotbal. Există o singură clasă de fotbal: „Viitorul”. E complicat să faci din 30.000 de fotbaliști cu școală o echipă. Dintr-o singură clasă însă…

Mi-a spus cineva acum câteva zile: „Naționala spune Îmi plac femeile, uaiiileu!” și toți știu că e gluma lui Gică.” Lui i-a plăcut foarte mult gluma asta de la Melody Bar. Am făcut un turneu cu Ștefan Hrușcă: „Lângă un copac cu flori îmi plac femeile, uaiiileu”. Am avut un spectacol superb cu care am fost prin toată țara. A fost și o solistă de la Galați, Georgeta Ignate, care era între numerele noastre. Eram eu în prima parte, apoi Georgeta și Ștefan, eu în partea a doua, Ștefan, Georgeta, ca să terminăm cu muzică. Lumea striga: „Doru, Doru!”, apoi „Hrușcă! Hrușcă!”. Se vedea clar că impresionam la fel, ceea ce e un lucru extraordinar. Întotdeauna mi-au plăcut profesioniștii. Să lucrezi cu ei e ceva extraordinar, un sentiment absolut special!

Melody Bar este de fapt începutul carierei sale. Acolo, în anii 80, apăreau adevăratele vedete

În ʼ88 m-a văzut Gică Hagi. Avea 18 ani atunci. Ca dovadă spunea mai multe. „Îmi plac femeile, uaiiileu!”. „Îmi plac femeile slabe, dar mai mult cele pline. De inele, de brățări, de bani”. Era un număr foarte frumos. În ʼ88 să ajungi la Melody Bar era ceva. Fusese înaintea mea Radu Gheorghe. Era Mache Perșa, care avea un program special de bar. Apariția mea acolo a fost… Pentru prima oară a fost lumea în picioare strigând numele celui de pe scenă. S-a schimbat!

Nu am dat probă. Mă văzuseră pe litoral. În 1986 am început cu Galațiul, cu teatrul Leonard. În ʼ87 am fost la Teatrul Fantasio, în 1988 încă eram acolo, iar în 1999 am avut premieră în ianuarie la Tănase. La un moment dat, când am ajuns la Galați, aveam un monolog de 6 minute dar eu stăteam 25. Ei spuneau: „Băi Doru, fă ceva!”. Mă simțeam atât de bine, în largul meu. Niciodată nu m-am uitat la timp. Eu am văzut că lumea râde și aia a fost, chiar dacă după mai era spectacol. După aceea mi-a luat timp să înțeleg spectacolul și tot am lungit. Până la urmă lumea gustă dacă râde sau e implicată.

Poante cu comuniști a spus puține. Când a început cu ele, Securitatea l-a căutat rapid. 

Nu, dar am avut niște urmăriri prin ʼ84. Am dat și semnături. Mi-a spus acolo cineva o chestie foarte faină: „Auzi, știi ce? Eu sunt un admirator al tău, să știi. Norocul tău! Următorul nu o să mai fie un admirator al tău. Depinde de tine. Dacă vrei să te oprești aici, te oprești aici. Dacă nu, nu”. Aveam glume rele. Aveam un final de poantă în care spuneam că tata s-a uitat la mine și mi-a făcut cadou o curea de ceas și mi-a spus: „Asta e ca să ai cu ce să îți încingi pantalonii”. Erau perioadele acelea când s-au tăiat toate. Spuneam înainte de Paști: „UNT de duci tu mielule, UNT, te duci tu mielule”, până când m-au chemat.

Nu m-am speriat. Procedeul a fost aiurea. Aveam un grup care se chema Hilaris. I-a luat pe toți și i-a intervievat. I-a speriat. Mi-au lăsat bilețele în ușa: „Mănâncă *** doar pentru tine, lasă-ne pe noi în pace!”. Am rămas uimit, pentru că au avut o viață așa de frumoasă cu mine. Veneam din mediul studențesc, cu facultate, eram altceva! Eram ce nu mai văzuseră atunci, cu o forță mare. Aveam atâta energie încât țineam două spectacole și mai puteam ține alte două, pentru că nu mă puteam abține. Vorbeam într-una. Acum m-am liniștit.      

În facultate a început partea serioasă, aplicată. Am făcut o brigadă. „O revistă” i-am spus. Apoi în 1980 am luat locul I la Festivalul Studențesc de Umor. Am avut atunci o competiție foarte strânsă și de acolo a pornit. Am început să merg la festivaluri, a început să-mi placă, lumea m-a văzut, au început să mă cheme să fac spectacol. Apoi m-a chemat Galațiul. Eu terminasem stagiatura, așa încât puteam să mă mișc. Am făcut Facultatea de Instalații. Bănuiesc că din Festivalurile Studențești ni se trage. Era o atmosferă specială acolo.

Când a realizat că va face profesie din comedie?

Mi-am dat seama după Festivalul de la Vaslui, în 1984, când la Sala Polivalentă din Vaslui m-au băgat între amatori și profesioniști. După mine intra Dem Rădulescu care era foarte agitat: „Ce face ăsta, mă?!”. Am avut bisuri. Nu mai plecam! Nu mă lăsau să plec. Eu plecam de pe scenă și ei strigau: „Doru, Doru, Doru!”. Era Octavian Ursulescu și nu avea ce să spună. Mă chema iar.

Ce a fost interesant e că după ani de zile, undeva în 2000 și ceva, după un spectacol, Dem îmi zice: „Gică, vrei să fii asistentul meu la catedră?”. Am rămas uimit. Eu am vrut să dau la teatru inițial și cineva mi-a zis: „Doru, dacă rămâi pe poziția asta poți să ajungi mai tare decât dacă dai la teatru, în sensul în care poți deveni mai cunoscut. Dacă dai la teatru o să te încartiruiască ei”. Ideea e că el mi-a zis să continui pentru că e un comic popular.

Pe vremea aia mă chema Doru Dumitru, apoi a mai apărut cineva Doru Dumitru undeva pe la Focșani, iar tata mi-a zis: „Bă, da numele tău e Doru Octavian Dumitru”. Altcineva mi-a zis: „Nu pune numele ăsta că e un nume lung. Nu vezi că lumea stă cu nume scurte: Jean, Nae, Stela, Arșinel. E un singur nume”. Am rămas uluit când am auzit lumea pe litoral spunând: „Merg să-l văd pe Doru Octavian Dumitru”. Era pentru prima oară când cineva folosea trei nume.

Băiatul său este născut în Canada. A locuit doar pentru o scurtă perioadă aici: „Tată, oamenii ăștia nu-și iubesc țara!”

Toată lumea era nepăsătoare. Praf, iarba netăiată, uscată. Cineva cu mașina a lovit un câine, a oprit mașina și a înjurat câinele. A rămas uimit. Nu s-a adaptat aici, dar e foarte greu. S-a născut în altă parte și îi place locul ăla. A făcut un an de liceu aici după ce l-am convins să stea cu mine acasă. A fost o experiență interesantă din care a și învățat foarte mult. E o experiență pe care nu cred că sunteți pregătiți să o ascultați pentru că e mai degrabă o discuție psihologică. E vorba de felul în care noi percepem. După părerea mea, poporul român e încă un popor tribal. Încă suntem înainte de Evul Mediu. Nu acceptăm ca cineva să vină de afară, nu acceptăm că lumea e formată din tot globul ăsta. Asta e lumea! Pământul ăsta e al tuturor, nu al nostru. Teritoriul da, trebuie să-l îngrijim, să facem infrastructură, spitale, școli.

Tribal înseamnă că poporul român are o gândire medievală. Nu acceptăm ceva care să vină de afară. E adevărat, nu suntem cotropitori, nu am fost niciodată, nu am mers să cucerim. Uite, englezii mai au puțin și ajung indieni, pentru că indienii emigrează atât de mult în Anglia… Dar vorbesc la perfecție engleza. Gândire tribală înseamnă să nu dorești să te deschizi spre lume. O să spuneți: „Da, dar nu există așa ceva!”. Eu pot să vă spun că există. Problema e cum argumentați că ne-am deschis. Cum? Nu există niciun fel de comunicare între noi și ei. Vine cineva din altă parte, iar dacă nu-ți convine: „Pleacă mă la tine în țară!”. Asta nu se spune! Sigur că România nu este o țară împănată cu imigranți și atunci totul se desfășoară local, dar într-o țară în care 80% sunt creştini ortodocşi, dar dacă îi întrebi de zilele de sărbătoare, cei mai sărbătoriți în România sunt sfinții, nu Iisus Dacă nu înțelegem asta, nu am înțeles nimic. Ce se sărbătorește de Crăciun? Învierea! Corect! Dacă asta spui…

Canada și România. Ce-l cheamă acolo, ce-l alungă de aici?

Sunt atent la tot ce se întâmplă în lume. În place și ce se întâmplă în Myanmar. Sunt curios. Cred că acolo, în Canada, e altă planetă. Au perceput altfel. Toată lumea care a plecat acolo a dorit să facă altceva. „Nu mai vreau să fie ca la mine” și atunci au făcut schimbările. Chiar nu e ca la ei în țară. Sunt din Bangladesh, din China, India. Pe toată lumea primesc la fel, dar se poartă din ce în ce mai frumos față de cum a fost când am ajuns eu inițial. Nu mai există ideea: „Pleacă la tine în țară!”. Dacă îl raportează pe ăla, poate să aibă probleme. Cum adică să pleci la tine în țară? Asta e țara! Nu te privesc ca pe un imigrant. Țara e formată din imigranți. Am lucrat în multe domenii pentru că în primul rând am vrut să văd ce înseamnă. După aceea am lucrat la o fabrică. Am vrut de curiozitate să văd ce înseamnă. Am stat 4 luni la acel loc de muncă. Am văzut lucrurile altfel, am înțeles lumea altfel. Lumea poate să fie foarte muncitoare dacă vrea. E adevărat, lucrurile se leagă de bani, iar banul e o mare problemă. E foarte greu să scapi de bani.

Vorbim despre ceva ce lumea nu știe deloc pentru că nu au emigrat. E un punct de vedere. La un spectacol mergea foarte bine. Urmam eu. Prezentatorul spune foarte entuziasmat: „Doamnelor și domnilor, proaspăt întors din Canada, Doru Octavian Dumitru”. A căzut sala. De ce? Pentru că nu era o informație pe care ei o așteptau. Sunt niște subtilități.

Eu mă simt foarte bine aici. M-am născut aici, mă simt bine aici. M-am simțit bine acolo pentru că a fost liniște și pentru că e liniște, foarte multă liniște.

Plecarea din țară, deși era celebru aici, este un subiect sensibil. 

Problema nu e că am plecat în culmea celebrității. E un mare test să poți să mergi într-un loc în care lumea nu te salută. E un mare test să joci într-o sală goală și trebuie să joci, pentru că te-au plătit. E un mare test să joci la 10.000. Tot ce se întâmplă în viață sunt teste și încercări prin care trecem. După mai mulți ani în care am încercat să-mi explic de ce am plecat, în mintea mea a fost ideea că am plecat pentru a mă perfecționa în comedie. Doar că mi-a plăcut locul. Nu am avut de unde să știu. După aceea am realizat. Am crescut de mic cu niște diapozitive cu Canada. Îmi amintesc că erau Edmonton, Vancouver, Montreal, Toronto, Calgary. Le puneam și mă uitam aproape zilnic la ele. Când am ajuns prima oară în Toronto am văzut o clădire și m-am întrebat de unde știu clădirea asta. Mi-am amintit apoi de diapozitive. Undeva se leagă toate. La final, după ani de zile de explicat de ce vin, de ce plec, explicația e una singură. Dumnezeu știe! Atunci e destinul omului. Degeaba vreți să plecați. Dacă nu vă este în destin, nu plecați.

Dacă te-ai născut într-un loc, nu te poți rupe niciodată de locul ăla. E imposibil! Eu pot pleca oriunde în lume. Țara mea rămâne însă România, pentru că aici sunt strămoșii strămoșii strămoșilor, care au luptat, și-au dat viața pentru țara asta. Am exemple în familie de oameni care și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătălie. Normal că și pe mine mă agită, dar undeva, așa a vrut Dumnezeu.

Cum se vede România după ce iei o pauză de la ea?

Nu e nimic de criticat. Există o singură vorbă: „Băi băieți, noi muncim sau ce facem?”. „Așteptăm!”. Să fiți sănătoși! Calitățile care sunt? Ați ieșit de aici și ați văzut muncă împrejur? Vă spun despre muncă pentru că am nivel de comparație. Asta e partea proastă. Pleci undeva și arată altfel. Ei nu se pregătesc pentru că vine cineva, ci pentru că așa sunt ei mereu. Sunt oameni care taie iarba zilnic. Așa au fost învățați toată viața. Noi bem cafea. Ei taie iarba. Mai beau și cafea, dar taie iarba.

Nu sunt eu dacă se muncește sau nu la noi, doar că ar putea să arate foarte foarte bine. La tot ce avem, munți, dealuri, râuri, mare… Și șosele sunt, dar n-au săpat să le descopere. Dacă te apuci să sapi găsești șoselele făcute de romani. Pe oriunde mergeți sunt șosele mari. Și în Irak! După război ei au șosele!

Politica îl interesează, dar nu până la capăt. 

Nu ai cum să nu te uiți. Activitatea politică din România seamănă cu activitatea politică de oriunde din lume. Pe mine mă enervează că nu lași poporul să-și facă treaba. Am un personaj din istorie care îmi place tare mult. E vorba de Tudor Vladimirescu. Avea o vorbă: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor”. Mare adevăr. Pentru asta l-am iubit și îl iubesc. El a fost suflet de român adevărat. Cel care iubește poporul român, e român adevărat.

Guvernul Dăncilă cum i-a plăcut?

Habar nu am! Nimeni nu s-a uitat în acte. Noi vorbim despre vorbiri, nu despre ce s-a întâmplat. Mi s-a părut o femeie muncitoare, tot timpul serioasă. Acum, știți cum e. Mai țineți minte cum era cu Băsescu? Toți îl înjurau. Apoi au început să-l laude, le părea rău. Noi avem o mulțumire în nemulțumire.

Iohannis?

E ok. Îmi place că e profesionist. Îmi place de toți.

Calitățile lui Doru Octavian Dumitru. Ce l-a făcut mare în comedie

Sinceritatea. Mai departe, cu exuberanța n-am ce să fac, m-am născut cu ea. Ce simțeam spuneam în momentul ăla. Nu am folosit cuvinte dure. Comedia a evoluat după părerea mea, însă atunci când oamenii se uită la mine văd în trecut. „Îmi plăcea”. Făceam personaje, cu costume. Am rămas cu mimica, dar mi-am schimbat tematica pentru că sunt de părere că treaba mea e să particip la educație. Poate școala nu dă ce dau eu într-un spectacol. Au venit oameni care mi-au spus că vin să se educe. Am avut o perioadă în care am făcut spectacol pe spiritualitate. Două ore. Se râdea. Am avut și niște discursuri. La un moment dat cineva care mergea cu mine m-a întrebat dacă nu aș vrea să revin la cele vechi, că nu vom mai avea public. Plecau gândindu-se, nu râzând. Pe de altă parte, simți nevoia, ca profesionist să participi alături de societate. Profesionistul și artistul e cel care e în mijlocul societății. Cel care are rădăcinile cele mai înfipte în societate e cel care trebuie să dea mai mult societății, cel care dă mai mult oxigen, oxigen de care societatea are nevoie. De unde vine oxigenul? De la artist! Cum vine? Dacă ești sincer. Dacă ești sincer spui tot. Da, poți să te deconspiri. Asta e!

 

 

Povestea unei fotografii: eroinele de acum 100 de ani

De ceva vreme difuzăm la Digi FM o scurtă serie despre marea Unire de la 1918. Seria este realizată de ”profu’ de centenar,” după cum îi spunem noi, Radu Jugureanu. Nu e profesor de istorie cum ați crede, ci de matematică. Pasionat de profesia sa, a coordonat loturile de olimpici ai României, a pregătit mii de elevi și a coordonat programele educaționale ale unor companii informatice. Bonus, în tinerețe s-a lipit de un domiciliu forțat în Vrancea, la țară. E parte din istoria familiei, bunicul și tatăl trecând prin anchetele și temnițele comuniste. 

Pasiunea l-a împins pe Radu Jugureanu să construiască o aplicație despre și pentru Centenar. ”Trăiesc cu impresia că nu suntem la înălțimea momentului. Nu văd emoția și pasiunea care ar putea fi generate de un asemenea moment. Mi se pare că nu lăsăm nimic în urmă.” Aplicația România 1918 este gândită ca cea mai ușoară formă de a accesa istoria. Text, multe imagini și jocuri pentru copii. Aplicația e disponibilă și pe Android și iOS. 

Și nu e istoria ceea gomoasă din cărți. E istoria oamenilor simpli, a suferințelor și bucuriilor lor, dacă vor fi existat. Afli de aici povestea primului soldat mort în război, a privațiunilor prin care au trecut cei rămași sub ocupație, dar și istoria discursurilor care au înflăcărat națiunea. Mi-a rămas în cap o fotografie. Cea a unui soldat-țăran luând ultima masă pe frontul de la Dealul Porcului. ”Sunt adunate acolo toate grijile Pământului. Că nu o să-și mai vadă familia, că nu o să-și mai vadă copilul”, îmi spune Radu Jugureanu. 

Ascultați fragmentul de interviu de mai jos. E important.

Enciclopedia lui Radu Jugureanu are un capitol special dedicat femeilor eroine din România. Știu că România le are trecute în cărțile de istorie pe Ecaterina Teodoroiu și Măriuca. Dar nu sunt singurele. Eroinele nu sunt doar pe front. În spatele lui, Aurelia Șipoș este prima femeie care a avut grijă de orfani. A luat mai mulți copii de pe stradă și i-a adus acasă unde le-a dat școală și mâncare. Activitatea ei a fost relatată de ziarele vremii și apoi preluată de mai multe familii

Două fete tinere din Argeș au fost călăuze pentru armata care trebuia să treacă zone muntoase. O fetiță de zece ani a condus o patrulă germană drept în brațele românilor. Mii de femei și-au însoțit soții, frații și tații pe front. Ele erau o întreagă armată de susținere care îi ajuta pe răniți, gătea sau spăla rufele militarilor. Una dintre fotografiile din Enciclopedie arată un șir nesfârșit de femei care cară mâncare pentru soldați. ”Un arc de cerc care unește două laturi ale frontului. Și un șir de femei care aduc ultima masă unor soldați.”

Pas cu pas. Enciclopedia lui Jugureanu descrie un amplu mecanism social născut în urmă cu 100 de ani și fără de care, astăzi, am fi fost o nație diferită. Sau cel puțin o țară diferită. Ascultația acest fragment de interviu.

 

La Târgoviște s-au filmat două reclame. De a doua nu vorbește nimeni

Acum, cinstit, unde ați fi vrut să filmeze KFC o reclamă cu pui ca să strice imaginea României? Nu există loc mai bun decât Târgoviște, căci, cu ani în urmă, chiar șeful județului a fost condamnat la pușcărie pentru mită electorală acordată în câteva zeci de tone de pui. 

Florin Popescu a fost primul membru marcant al PDL care a încurcat-o masiv și nici nu a înțeles de ce el când toată lumea făcea la fel. Baronul puilor a fost condamnt pentru că a distribuit 60 de tone de pui grill în județ, în timpul campaniei din 2012. Și acum priviți un pic la imagini. 

Mai mult

Nici războiul nu ne iese cum trebuie. Scene reale.

Trenurile cu armament american au întârziat o zi la granița dintre România și Ungaria. Liniile CFR-ului nostru nu fac față la greutatea mașinăriilor de război americane. Sunt și mai înguste și tancurile nu încap în tunel. Nici vremea de Podul Înalt nu prea a fost de folos. Și mai ales, trenul american era prea lung. Sau locomotiva noastra prea mică.

Așa că au trebuit să-l rupă în mai multe bucăți și să vină pe rând la Constanța. Acum sunt convins că regizorul Cristian Nemescu, în talentul său uluitor, nu descria o scenă din anii 90, ci una care urma să vină.

Mai mult

Ce ne mai unește pe noi de 1 Decembrie

Complicat 1 Decembrie. A mai fost și ”întâmplarea”, cum ar zice domnul președinte c-a picat în campanie electorală. Dar cred că fix așa am fi fost și în afara ei. Divizați, plini de ură, fără milă unul la adresa celuilalt. Că ne-am fi împărțit amarnic și că fiecare ar fi zis de celălalt că e măcar ”mult mai prost.”

De 1 Decembrie ne-am certat de la paradă, ne-am certat de la penali. Ne-am certat de la regulile paradei și de la invitați. De la ”infiltrați” până la controale, de la bugetul apărării, până la cel al sănătății. Ne-am certat de la Iliescu la Băsescu. Bine că l-am ignorat pe Constantinescu. 

Mai mult

Transplantul este pentru oameni, nu pentru campanie electorală

Secția ATI de la Bagdasar Arseni are un culoar lung înainte de a intra în salonul propriu-zis. De-a stânga sau de-a dreapta sunt mici oficii sau birouri și câteva salonașe  de câte 2-3 paturi. Acolo făceam plimbări seara, pentru recuperarea mersului.

Într-una din seri, drumul mi-a fost blocat de o doamnă, nu pacientă, ci „aparținătoare” cum li se spune acolo, care ieșea cu spatele dintr-unul din birouri.  O femeie de peste 50 de ani, îmbrăcată cu un cojoc pe ea și cu părul prins într-o plasă. Avea un trup masiv și făcea pași mici către ieșirea din secție. „Mulțumesc, mult, doamna doctor, mulțumesc mult!” În stânga și în dreapta sa, două femei mai tinere parcă o duceau de brațe, venind tustrele cu fața spre mine: „Hai mamă, lasă, las-o pe doamna. Să mergem!Vino!” Dar femeia parcă nu se dădea plecată. Ceva o trăgea înapoi, ca o treabă nerezolvată sau ceva ce trebuie să îndrepte. Greu , încet și-a întors trupul către ușă, ieșind parcă mai mult dusă de cele două fete.

Ușa biroului a rămas deschisă. Înăuntru o masă precum cele din unitățile militare, pe vremuri, cu picioare de fier și tăblia acoperită de furnir. Pe masă o geantă neagră și un fular de damă aruncat lângă ea  Pe jos linoleum din ăla verde de spital.  În camera mai era și un pat cum mai văzusem pe vremuri la mama, cu un cadru de lemn masiv de culoarea muștarului. Pe pat o cuvertură din cele înflorate. Mai mult ca sigur că aici era un dormitor pentru doctorii care făceau de gardă noaptea.

Înăuntru o femei tânără vorbește la telefon. Presupun că e medic. Are câteva hârtii în mână. „Da, avem donatorul! Da, au fost de acord. Da ,familia a semnat acum. Da, probabil. Pot merge la recoltare mai târziu…Nu, e pe aparate…o scoatem mai târziu…”

M-am uitat din nou spre ușa unde dispăruse femeia. Cine să fi fost? Soțul, un copil? Probabil cineva foarte apropiat, după cât de greu se desprinde de hârtiile alea din mână doctoriței. Sora, aveam să aflu mai târziu…  Nimic nu arată ca în filme. Nimic nu e alb, nimic nu e strălucitor. Aparatele nu-s lucioase, nimeni nu păstrează un moment de tăcere. Nu e muzică tristă pe nicăieri. Doar în jur asistentele și infirmierele își continuă alergătura crâncenă între paturi. Atât se vede când se pune capăt unei vieți ca să înceapă alta.

Mulțumescul acela rostit de două ori, mi-a rămas în cap. Oare pentru ce-o fi mulțumit? Tocmai se despărțea de cineva drag. Ce se petrece în sufletele oamenilor ajunși aici. Dar în cele ale căror oameni așteaptă. Ce dureri trebuie să treci când te despărți… Ce dureri trebuie să treci atunci când aștepți.

Nu știu să descos scandalul transplantului din România. Cred că sunt spitale în care se poate face transplant, așa cum spun doctorii. Cred că avem condiții proaste spre inexistente pentru post-transplant, așa cum spune ministrul. Nu cred că europenii ne fură organe, ci dimpotrivă. Și sunt convins că undeva este o bătaie pe bani mulți. 

De aceea, e nevoie de transparență, proceduri clare și grijă atunci când vorbim de acești oameni. Și respect. Ceea ce acum nu avem

Ce le pute americanilor în România și de ce Godină nu are mereu dreptate

Doi cetățeni americani s-au rătăcit și-au provocat o oarecare vâlvă în ultimele ore în România. Cei doi sunt printre puținii străini care n-au căzut în fund la vederea lucrurilor minunate de la noi, așa cum ne place să credem despre fiecare care vine pe aici.

Dimpotrivă, cei doi au spus ce-au văzut, ce nu le-a plăcut și ce și-ar fi dorit să vadă, comparând cu ceea ce știu. Rezultatul a fost un film mai curând anost, nedocumentat, în care cei doi ratează cam tot ce poate fi mișto, umblă ca doi năuci fără o țintă clară și povestesc ce li se întâmplă pe drum. Îmi face impresia că nici ei nu știu de ce au ieșit în lume. Aveți filmul mai jos.

Mai mult

Am fost o săptămână la mare în România. Și am supraviețuit

Merg des la mare în România. Să stau însă o săptămână întreagă pe ”litoralul românesc”, nu mi s-a mai întâmplat demult. Nu am stat la hotel, ci la prieteni, dar o să vă spun ce-am văzut.

Așa aglomerație nu am mai întâlnit din copilărie. Atât în sud, cât și-n nord. Cel puțin în zilele de week-end, nu aveai loc pe unde să treci spre apă. De asta ”factorilor de turism” din România le-a pus Dumnezeu mâna în cap, fără să facă mare lucru și se poartă ca atare.

Mai mult

Cum arată ora de etică la o școală din Germania

Prietena noastră din Germania este surprinsă la un moment dat de puștiul ei de 11 ani. ”Nu vrei să-ți citesc câteva pagini dintr-o carte în română?” Copilul, născut într-o familie bilingvă vorbește și citește atât în română cât și-n germană. Germana este însă limba principală pentru că are nevoie de ea la școală.

În general, cititul nu este o problemă, dar cititul în română nu e o plăcere pentru el. Așa că întrebarea asta bruscă este chiar un semn de mirare pentru prietena noastră.

Mai mult

O întâmplare posibilă doar într-un hotel din România. La mare, în România

Un prieten a fost zilele trecute la mare. A fost la scump, cum ar veni. Mamaia Nord-Năvodari, într-un loc mișto cu super-prezentare, enșpe stele și pretenții. A dat mult, că a vrut liniște și respect.

A ajuns vineri după-masa. Camera mișto, poate nu tocmai acolo unde și-ar fi închipuit, dar bine. Doar că vasul wc-ului pica din perete. „Nu înțelegeți dumneavoastră”, îi spune recepționera. „Nu ați mai văzut model din ăsta”.

Mai mult