New school | Striblea.ro

Cum să omori în trafic. Prima lecție

19 noiembrie 2019 Cătălin Striblea 2 comentarii

Prietenul Vlad Petreanu a pus zilele astea pe blog o filmare în care o doamnă într-un Porsche era să se suie pe el în trafic. Fără niciun fel de emoții, doamna și-a văzut de telefon mai departe. Asta mi-a adus aminte că acum ceva vreme am văzut faza de mai jos într-o intersecție din București.

Nu numai că cetățeanul cu taxi depășește coloana la semafor, dar o face concomitent cu mașinile care veneau de pe partea opusă, pe care le obligă să treacă pe banda unu. Evident că apoi taie fața la semafor și se duce mai departe. Ceea ce este mai ciudat e că ar fi trecut în două semafoare. Deci ar mai fi avut de de așteptat cam trei minute.

Dar asta nu e tot. Din urma lui vine o altă mașină. Ce se gândește omul? Băi, oricum eu fac stânga, asta nu are cum să fie interzis. Doar nu o să mai stau la semafor ca să intru la magazin. Eu am treabă la stânga, nu înainte. Deci, prevenirea unui accident este lăsată în seama celorlalți care sunt în trafic. Iată:

Și ca să nu înțelegem greșit. Aici nu e vorba de grabă. E lipsă de respect. E cea mai cruntă lipsă de respect și desconsiderare față de ceilalți. Este o incapacitate de a locui în comun și de a funcționa în comun. Omul acela cred că dacă face ceva de unul singur îi va fi mai bine. La un moment dat se va întâmpla însă o nenoricire.

P.S. Nu știu dacă asta e doar la București sau se mai întâmplă în România. Voaim doar să spun că la concertul Bryan Adams de la Cluj, am văzut o scenă pe care sigur nu aș fi observat-o aici. Pentru că intrarea în sală a fost întârziată, lumea a stat în fața ușilor poate mai bine de jumătate de oră. Drept urmare, nu au stat grămadă în fața ușii ca să prindă mai repede, ci au făcut o coadă mare și lungă, de câte doi oameni. La un moment dat ea avea vreo 300 de metri de oameni care stăteau liniștiți și așteptau. Au intrat în câteva minute, atunci când li s-a dat drumul.

Copilul tău nu mai dă drumul telefonului. Nu ești singurul vinovat

14 octombrie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

V-am povestit că mă duc la conferința de la București a lui Mary Aiken. Ea este, probabil, cel mai important psiholog în domeniul relației dintre copil, adolescent și telefon sau ecrane. A făcut primul doctorat în această chestiune, are o carte celebră, The Cyber Effect, care tocmai a apărut în România la editura Niculescu și lucrează des cu FBI, Interpol, Europol, Casa Albă sau Downing Street 10. Este inițiatoarea mai multor politici de protejare a copiilor pe internet, iar firmele de social-media nu o iubesc deloc. ”În viața mea, în fiecare dimineață este câte o dramă,” spune Mary cu referire la cazurile în care Poliția apelează la ea.

Știu că acesta este începutul firesc pentru ea. Dar pentru restul lumii are mai mult sens să spun că ea este personajul real după care a fost făcut noua serie CSI, Cyber. Iar rolul ei este jucat de Patricia Arquette. De altfel, Mary povestește cu mult umor de intrarea sa la Hollywood. Luni de zile au atras agenții de ea să accepte o întâlnire la CBS Entertainment și ea nu a făcut-o. A acceptat doar o oră când se afla în Los Angeles pentru un alt subiect.

Înaintea întâlnirii, seara la 10, s-a plâns unor prieteni că trebuie să se vadă cu o doamnă Nina, ”cine știe ce intern mai e și asta” a doua zi la distanță de o oră și că drumul cu taxiul mai și costa 100 de dolari. Doar că fețele de la masă au căzut pentru că Nina Tassler era chiar șeful CBS. De aici, vedeți voi filmul mai departe!

Vă las aici câteva lucruri importante din ce am auzit și din ce o să găsiți în carte. Lucruri care o să vă explice mai bine reacțiile copiilor voștri. O scenă: o mamă încearcă să-i ia telefonul unei adolescente. Ea îl ține cu disperare și se prinde cu amândouă mâinile de mâna mamei. Nu-i dă drumul și încearcă să-l tragă înapoi. Apoi își mușcă mama și-i lasă urme. De unde e scena: România sau Irlanda? Nu are importanță pentru că aici și acolo e la fel, spune Mary.

Este pentru prima oară când omenirea a construit un aparat care să-i creeze o formă majoră de dependență. Toate aceste device-uri și programe din ele sunt făcute ca să te răsplătească când le folosești. Nu întâmplător primești un like aproape imediat după ce te loghezi. Companiile de tech calculează tot ce te-ar putea ține dependent. De asta Mary Aiken le numește ”weapons of mass distraction”

Pe tine, dar mai ales pe copilul tău al cărui creier pare că este ”re-legat neuronal”. Adică face conexiuni noi care sunt legate strict de aceste aparate și care-l împiedică să se bucure sau să trăiască în afara lor. Un lucru interesant pe care-l fac aceste companii este să citească starea de spirit a copilului. Cu ajutorul camerelor și a face ID-ului, companiile știu exact când ei sunt triști sau veseli. Dacă sunt triști, reclamele au mai mare impact pentru că vor să primească ceva care să-i aline.

Una dintre părțile teribile ale internetului este anonimitatea. ”O super-putere” a răului aș acum o vede profesoara irlandeză. Pentru că asta dezinhibă și nu te expune, șansele ca un copil bun să facă rău sunt mai mari. Chiar dacă tu crezi că în spațiul public puștiul tău este cuminte, o să fii surprins să afli cât curaj are atunci când nu-l știe nimeni.

Nu uita de imersiune: ți se întâmplă și ție. Când stai pe net nu mai știi cum trece timpul. Treci de la un link la altul, de la o postare la alta și timpul curge. În cazul copiilor, fenomenul se amplifică. De asta ajung să nu mai doarmă, ceea ce este dramatic.

Telefonul îi împiedică să citească. Ritmul device-urilor este fast, fast, fast. Adică repede-repede. Cititul este lent, moderat, creirul nu mai rimează cu acest ritm. Drogul e mai puternic, adrenalina mai mare.

Creierul uman poate accepta cu succes și fără stres 150 de legături sociale. Aceasta este cifra optimită calculată de specialiști. Copiii noștri gestionează mii de prietenii și conturi care pur și simplu le aruncă creierul în aer.

Copilul devine opac. Intră în lume virtuală și tu mai vezi o umbră. Și, da, nu o să-ți de acces la Instagram

Lista lui Mary Aiken poate continua, dar sunt sigur că vreți și sfaturile.

Întâi: educația începe de la cea mai mică vârstă. Ecrane și telefoane gradual și cât mai puțin până la 14 ani

Apoi: fără ecrane și telefoane noaptea în camera copilului. Punct.

Trei: dacă bătălia începe mai târziu, stabililți timpi limitați de folosire a telefonului. Impuneți reguli și le respectați. Și încercatți să intrați în jocurile și lumea lor.

Patru. Ajută-te de membrii familiei, în special adolescenți, ca să știi ce face. Ei știu tot timpul ce se întâmplă.

Și două lucruri pe care le discutăm rar în România. Primul este legat de responsabilitatea morală a marilor companii. Acestea au creat câteva aparate și programe care dau dependență și modifică grav comportamentul uman. Această stare de lucruri trebuie pusă la îndoială, chestionată și echilibrată.

Și al doilea este legat de ceea ce putem face noi împreună ca părinți ca să ne protejăm copiii. De exemplu am putea impune o reglementare care să împiedice telefoanele în școală. Am putea stabili la ședință, în comun, vârsta la care să vină cu smartphone-ul la școală. Ei, da, aici știu că e greu. Dar de aici începe.

Copilul meu stă mult pe telefon. Ce fac?

17 septembrie 2019 Cătălin Striblea 6 comentarii

Când scriu aceste rânduri, din camera lui fiu-meu se aude muzica tare. Ca din camera oricărui adolescent. Apoi cu o comandă vocală, melodia se schimbă. În fapt, comanda vocală e parte din relația lui cu telefonul. Așa ne sună pe noi, așa deschide aplicațiile, pune muzică și caută lucruri pe internet.

De altfel, telefonul pare cel mai important obiect din viața sa. Stă tot timpul lipit de mâna sa sau în buzunar. Are de răspuns la un mesaj, de văzut o memă, de accesat o aplicație. Chiar și masa se ia în jurul telefonului. Cu o mână duce lingura la gură, cu cealaltă stă pe telefon. Pe măsură ce-și mănâncă cerealele, ochii înghit tone de informații.

Și apoi vine să-ți împărtășească. Uită-te la imaginea asta, vezi ce-a făcut ăsta. Facebook nu există, dar Instagram e baza. Și mici știri de pe diverse siteuri. Contractul nostru prevede ca în fiecare zi să-mi spună o știre pe care să o discutăm împreună.

Tot de acolo își face lecțiile de chitară, tot de acolo citește cărțile care-l interesează, tot acolo se uită la documentare. Copilul meu nu consumă televizor. Televizorul lui este în telefon.

Momentul în care mă scoate din minți este la teme, însă. Între un exercițiu și o analiză la română, mai are timp de o muzică, să răspundă la un mesaj sau să râdă la ceva. Îi iau telefonul, deseori, tocmai în aceste momente. Așa că trebuie să scrie fără el. Îl verifică, însă, la oră.

Argumentul este că aceasta este metoda lui de comunicare. Și așa e. Nu de puține ori îl găsesc în videoconferință cu alți copii. Chiar și atunci când se joacă. Pentru generația lui, ”afară”este în acel telefon. Iar noi suntem prima generație de părinți care se confruntă cu povestea asta.

Iar întrebarea pe care mi-o pun este dacă am un copil dependent de telefon.

Întâi am vorbit cu Laurențiu Gânj. El este consultant în dezvoltarea relațiilor umane, validat de Institutul ESPERE din Paris și trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda. În ultimii ani face ateliere care au drept scop folosirea descoperirilor de la Universitatea Stanford în creșterea gradului de motivare în procesul de învațare al elevilor.

Culmea e că Laurențiu a lucrat întâi cu noi, părinții Ne-a testat, ne-a pus întrebări, a vrut să vadă relația noastră cu copilul. Relația cu telefonul. Știe exact ce butoane să apese în relația dintre adolescenți și părinți. Și chiar funcționează, pot să vă spun.

Am stat de vorbă și despre aplicațiile pe care le putem folosi ca să vedem ce face copilul. Există mai multe tipuri, dar Iphone are dezvoltată propria tehnologie. Când m-am uitat prima dată la sumarul de consum al lui Vladimir am rămas perplex. Stătuse pe telefon mai mult decât îmi închipuiam. Doar că eu stătusem patru ore. Diferența este că eu mai și muncesc pe telefon. Între timp, am stabilit un program și reguli de care ne ținem.

Ce nu știu eu astăzi este ce fel de om va crește copilul meu având la dispoziție acest obiect. Care sunt efectele sociale, asupra vieții sale, asupra comportamentului său. Sănătatea sa ce are de spus din punctul ăsta de vedere? Va fi un adult funcțional după standardele noastre sau va deveni un inadaptat?

Deocamdată nu am cum să răspund la aceste întrebări. Este un proces lung și în care am nevoie de asistență specializată. Nu e o dramă. Sunt convins că toată generația copilului meu are fundamentele necesare ca să reușească și să facă lucruri bune. Ce vreau eu acum este să-l învăț echilibrul.

De asta pe 12 octombrie voi fi la conferința The Cyber Effect, realizată de English Kids Academy, International House și Editura Niculescu. Invitata principală este Mary Aiken, pionierul analizei în relația copil-electronice. Mary Aiken este primul psiholog care a realizat un doctorat pe această temă. Și unul dintre cei mai mari specialiști ai planetei în domeniu. Cunoașterea sa este folosită de FBI, Interpol, Casa Albă, și prestigioase universități din lume. Despre cartea sa The Cyber Effect, The Times spune că trebuie citită de fiecare părinte. De altfel, presa britanică a numit cartea sa drept cartea anului și spune că e un semnal de alarmă pentru întreaga societate.

Pe lângă Mary Aiken și Laurenți Gânj, la cea mai mare conferință din lume pe tema efectelor tehnologiilor asupra copiilor vor veni medici și psihologi. Oameni care îți pot da o mână de ajutor.

Bănuiesc că nu sunt singur în fața acestei probleme. Sunt convins că sunteți măcar o parte dintre voi acolo. Am o invitație pentru unul dintre voi care îmi va lăsa un mesaj pe blog cu ce se confruntă. Voi asculta poveștile voastre și poate împreună cu Laurențiu găsim o soluție. Dacă se adună mai multe mesaje, o să trag la sorți unul dintre ele. O să mai am două invitații de dat zilele următoare pe FB și Instagram. Pentru cei interesați, un bilet este, în aceste zile, 75 de lei. Cred că e o sumă bine investită.

Cred că e ceva de muncă până la o soluție bună, dar aici puteți găsi un bun început.

Orașul ”tăricenilor”

22 iulie 2019 Cătălin Striblea 4 comentarii

Țineți minte când l-am făcut praf pe Tăriceanu c-a oprit coloana oficială pe banda întâi? Se dusese omul la farmacie și pentru asta a ținut traficul în loc. Și, pe drept cuvânt, și-a luat în fel și chip. Bucureștiul nu este un oraș prietenos în trafic. Dimpotrivă, e un chin. De ani buni, oficialii nu sunt capabili să repare asta. Iar când mai și îngreunează lucrurile, înjurăturile zboară precum katiușele.

Dar dacă mulți suntem la fel? Dacă, de fapt, Tăriceanu reprezintă o stare de fapt și o stare de spirit Și un grup de alegători care pot să trăiască și așa? Priviți ce-am înregistrat în ultimele zile în București. Mai pe toate bulevardele lumea oprește aiurea. Fie că stă pe avarii, fie că doar s-au oprit sau livrează câte ceva, mașinile sunt oprite mereu pe prima bandă, Fie că sunt două sau trei benzi, cineva are o oprire la bordură. Nimeni nu are răbdare să meargă trei sute de metri mai încolo. Nimeni nu vrea să intre în spatele blocurilor. Nimeni nu ar face o tură în plus doar ca să se gândească la alții. Avem o mașină? O lăsăm în drum. Rezultatul este că-i încurci și pe alții într-un oraș care zilele astea e chiar gol.

Lipsa de spirit comunitar este de fapt una dintre caracteristicile noastre. Drept urmare, îi numesc Tăriceanu pe toți cei care opresc aiurea în trafic. Și nu numai. Pe cei care nu respectă minime convenții sociale doar pentru a le fi lor bine câteva minute. De fapt, acesta este unul dintre motivele pentru care nu progresăm atât de mult cât ne-am dori. Când atitudinile astea o să dispară, va exista și politică altfel. Sigur că Tăriceanu este mai responsabil decât cei din aceste imagini pentru că el este exemplu și este vizibil. Zic eu, însă, că orice atitudine, cât de mică, contează.

Țepe în turism mai iei și pe afară

5 iulie 2019 Cătălin Striblea 4 comentarii

Cazul meu, cum ar veni. O să plecăm la Roma, la un moment dat, în vara asta. Și eu sunt foarte organizat în chestiuni de vacanțe. Nu las nimic pe ultima sută de metri. Îmi place să știu unde o să merg, să am lucrurile puse la punct, să studiez un pic destinația.

Drept urmare am cumpărat un card Omnia sau Roma Pass cum i se mai spune. Îți dă trei intrări gratuite în muzeele principale și o serie de reduceri. Plus fast-track și acces gratuit în tot ce înseamnă transport public. Dincolo de Vatican, Colosseum, una dintre ținte era să ajungem la Galeriile Borghese. Și, ca și în celelalte locuri, am vrut să fac programări din timp. Doar că nu am reușit în câteva luni.

Operatorii telefonici italieni par angajați la stat în România din punctul acesta de vedere. Știu să te poarte pe drumuri, să-ți dea explicații incomplete și să te amâne ca nimenii alții. Tehnic a încercat în fiecare lună, cred că în total de vreo patru ori. ”Nu s-au deschis încă programările mi s-a spus.” Azi așa, mâine așa, până mi s-a zis că în ”iulie sigur”. Am ajuns și în iulie, dar ”nu s-au deschis rezervările și nici nu știm când.” Ah, dar iată și ceva nou. ”Aveți Roma Card? Nu mai puteți intra cu el aici.” Păi am plătit. ”Nu e treaba noastră. Vedeți de unde l-ați cumpărat.”

Drept urmare mă adresez companiei britanice care vinde Omnia Card. ”Da. Aveți dreptate, nu mai puteți intra cu cardul acolo.” Păi am plătit și intrarea asta. ”Da. Dar scrie în contract că putem face asta.” Scrie, dar nu e corect pentru că așa nu mai pot intra nicăieri și cardul e scump. ”Dar chiar nu avem ce face. Asta e viața.” Doamna de la capătul firului este cea mai politicoasă și mai de treabă. Mă înțelege, dar, practic îmi spune că sunt un prost că nu citesc la subsol. Mă rog, vorba vine. Cardurile sunt luate online, nu am văzut niciun subsol. O mică țeapă încep să o văd.

În nesfârșita ei amabilitate, doamna chiar mi-a dat o adresă de email unde să mă plâng. Întrebarea mea către voi este dacă ați trecut prin așa ceva și cum trebuie să abordez situația pentru a primi oareșce despăgubiri. Sau e imposibil?

Câteva rânduri pentru cei care tremură în fața școlii

18 iunie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Țin minte când mama stătea în fața liceului la Vaslui, în timpul examenului de admitere. Era de fapt un stol de părinți. Poate să fi fost vreo două sute. Împărțiți în mici grupuri stăteau sub castanii cei vechi care atunci mai existau pe strada liceului. Se vorbea în șoaptă, aproape șuierat, și se încerca să se afle tot ce mișcă în clasele în care se dădea admiterea. Evident că știau tot, de la subiecte la supraveghetori, la ce-a zis cutare.

Staționarea lor acolo avea un mare defect și anume că te băga în discuții cu ceilalți părinți atunci când ieșeai. Verificarea aceea putea să fie destul de dureroasă. Ce-ai făcut la subiectul cutare? Ți-a dat rezultatul cutare? În afara faptului că sublinia importanța momentului, este evident că pentru mine era o încurcătură teribilă. Și cred că toți am fost la fel.

Ce nu știam la data respectivă este că nu vreo idee constructivă o aducea pe maică-mea acolo, ci o emoție de nestăvilit. Una pe care încep să o simt și eu, mai ales că mai am un an până la evaluarea națională. Ați remarcat că spun că mai am, mai avem, de parcă fiu-meu ar merge cu mine de mână și de asta ar depinde viitorul familiei. Într-o oarecare măsură e adevărat, dar să sperăm că lumea e destul de bună ca să nu fie întrutotul.

Așadar, las aici niște vorbe pe care să mi le zică și mie cineva, la anul.

Dimineața asta nu schimbă mare lucru. Dacă ești emoționat, o să-i dai și copilului emoții. Nu te agita mai tare decât de obicei. Dacă a învățat, o să facă, dacă nu a învățat, nu există miracole. Examenul de azi nu o să arate, însă, cine este el cu adevărat. Cel mult va arăta că se poate conforma unui sistem și că poate intra convenabil în niște cutiuțe.

Tu știi deja care sunt calitățile copilului tău, fără acest examen. Și să-ți spun ceva: încă e mic și are toate șansele să învețe și să se schimbe.

Nu trăi tu visele tale prin intermediul lui. Visele sunt ale lui. El nu e aici ca tu să trăiești prin el ce-ți place, ce nu ai apucat sau nu ai putut să faci. Nici măcar nu trebuie să te mulțumească. El trebuie să fie fericit cu el însuși.

Știi foarte bine că o să-i fii alături și la bine și la greu. Și mai știi că oricum nu o să te asculte decât atunci când va da cu capul de prag. Și tu ai făcut-o. Lasă-l să-și trăiască pragurile! Spune-i și învață-l lucrurile corecte, restul vine de la sine.

Ai încredere în el, indiferent dacă greșește! Drumul e lung și de cele mai multe ori e spectaculos. Nu ești îngrijorat pentru fericirea lui, asta oricum nu ține de tine, ci de bunăstarea lui. Și aici încă îl poți ajuta.

În fine, vorba lui taică-meu: ”Las că are și el locul lui în lume.”

P.S: Nu arăți ca un fraier în fața școlii. Gândește-te cum ar fi să nu fii. Trebuie să fii acolo și el o să știe toată viața că i-ai fost alături.

Povești de radio. Unde te-a prins pe nepregătite?

12 iunie 2019 Cătălin Striblea 00:15:26 0 comentarii

Am primit câteva critici după ce-am publicat pe FB fotografia cu cetățeanul care făcea treaba mică pe pista aeroportului din Otopeni. Mi-au spus unii cititori că asta e soluția dacă nu mai poți. Că poate era bolnav, că sunt momente în viață când trebuie să fim înțelegători sau că i se poate întâmpla oricui. Și, da, aici sunt de acord. Am încercat să aflăm treaba asta la radio. Iar întâmplările sunt incredibile. Nu știi dacă să oscilezi între plâns și râs. Tot ce știi este că nu vrei să ți se întâmple ție. Așa că vă las să ascultați de la cetățeni prinși de situație în Londra și alergând pe străzi, până la cei nevoiți să facă în autocar.

P.S. În cazul de la care am pornit, rămân la ideea că toaleta din avion era la fel de aproape

3000 de teste gratuite pentru depistarea cancerului colorectal

3 iunie 2019 Cătălin Striblea 6 comentarii

(P) E timpul să purtăm o discuție serioasă despre nobila artă a momentului când ești doar tu cu tine. Știi tu, când și regele e singur. Momentul când meditezi, citești etichetele la detergent, instrucțiunile de la vopseaua de păr a nevestei sau numeri câte dale de gresie sunt pe peretele din stânga și pe cel din dreapta. 64 în cazul meu.

Așadar, să vorbim deschis, dar și cu un scop, despre treaba ta, despre #treabamea și ce treabă utilă am putea face din asta.

Când eram copil, tata nu-mi dădea voie să stau mult în baie. ”Îți faci treaba, te speli și pleci! E doar o chestie fiziologică nu trebuie să pierzi timpul pe acolo.” Mi-a explicat în fel și chip că, dacă ești sănătos, faci lucrurile repede și decisiv. Nu ai de ce sta acolo, ca alții. Sfatul lui obligatoriu s-a lipit repede de mine. Doar că pe măsură ce au trecut anii, intrând în tot felul de medii băiețești, am văzut și am avut parte de tot felul de experiențe.

Știu oameni care stau o oră la #treabalor. Beau acolo cafeaua, fumează o țigară și citesc romane. Am văzut conversații despre maniheism, urlate prin ușa crăpată și chiar am făcut schimb de informații la examene, când eram în facultate. Știu și un top al manualelor care merită citite acolo.

Nu știu în ce fel și cum mai procedează lumea azi, dar recent am văzut o memă cu un cetățean care ținea în brațe o pisică. Iar pe o grămadă dintre alții îi văd intrând cu telefonul în baie. Mi se pare că lumea are teribil de mult timp în baie. Și aici intervine #treabamea.

Dacă tot stați atât de mult la baie, pot să vă îndemn să faceți ceva util pentru sănătatea voastră. Vă ofer prin acest articol 3000 de teste gratuite pentru depistarea precoce a cancerului de colon sau rect. Adică le oferă PONDERAS ACADEMIC HOSPITAL pentru toți cei care vor să știe din timp dacă au probleme de sănătate.

Testul îl puteți obține gratuit, la fel, analiza este gratuită, iar dacă, Doamne ferește, acesta este pozitiv, atunci și colonoscopia este gratuită. Înainte, însă, câteva informații de care trebuie să fiți conștienți.

Știți că în ultimul an am făcut zeci de interviuri la radio cu medici din România, din rețeaua Regina Maria. Am avut și o campanie dedicată cancerului. Pentru mine concluziile sunt uimitoare, mai ales în privința lipsei noastre de educație și a pasivității statului. Tehnic, la noi nu există nici un program de screening care să te ajute să depistezi cancerul din timp. Totul ține doar de noi.

În România, apar anual 80 de mii de cancere noi. Dintre acestea, peste 11 mii sunt la colon. Anual, șase mii de oameni mor în România de cancer colorectal. Cancerul colorectal este a doua cauză de mortalitate din rândul cancerelor. Cu toate acestea, nimeni nu o să te împingă să mergi la colonoscopie din timp. Plus că aceasta are și darul să te sperie. Un furtun în fund nu e pasiunea nimănui.

Cancerul colorectal vine pe nesimțite. Poate să aibă cauze ereditare, dar cel mai probabil este ca suferința să fie dată de alimentația modernă. Se poate întâmpla, dar azi nu mai este o dramă. Și nu trebuie să se transforme în tragedie. Dacă sunt depistate la timp, peste 90% din cancerele de colon sunt vindecabile. Dacă le găsești târziu, doar 8%.

Iar azi nici nu mai e nevoie de colonoscopie ca să le găsești pe majoritatea dintre ele. Este de ajuns acest test care este similar unei coproculturi clasice. Se numește testul imunochimic fecal FIT și este o metodă de screening non-invazivă importantă și eficientă. Testul îți arată dacă există sângerări pe care nu le vezi în scaun și-ți indică din timp starea de sănătate a colonului tău. El îți poate spune dacă există anumite probleme intestinale cum ar fi ulcere, polipi benigni sau cancer colorectal. E un gest teribil de simplu și care te poate scăpa de bătăi de cap.

Ca să intri în program trebuie să ai peste 45 de ani. Poți, deci, să le dai testul și părinților tăi. Dacă ești mai tânăr și ai pe cineva în familie cu cancer de colon si atunci primești testul gratuit.

Câțiva pași simpli cu ce ai de făcut.

1. Intri pe site la treabamea.ro

2. Completează formularul și vei fi contactat de un reprezentant al Ponderas Academic Hospital.

3. Intră în posesia testului FIT. Poți să ți-l iei și singur de la recepția Ponderas Academic Hospital .

4. Recoltează un pic din treaba ta, conform instrucțiunilor pe care le vei primi.

5. Du testul înapoi la Ponderas Academic Hospital.

6. Primești rezultatele online și, dacă testul este negativ, ți-ai luat de grijă pentru un an.

7. Dacă testul este pozitiv, este recomandat sa faci o colonoscopie, si ea gratuită, la maxim o lună după ce ai primit rezultatul. Adică nu plătești nimic din procedură.

8. Dacă lucrurile sunt rele, atunci vestea bună este că ai șanse foarte mari sa le rezolvi din timp. Echipa de specialiști din Centrul de Excelență în Chirurgia Colorectală a Ponderas Academic Hospital îți stă la dispoziție pentru un traseu de diagnostic și tratament.

Mai bun îndemn de atât eu nu pot să vă dau. Sunteți cele mai importante persoane din viața voastră. Dați-vă o șansă să aflați că totul este bine! Nu vă costă nimic! (P)

Vă arăt un proiect al copilului ca să aflați ce se aude în căștile puștimii

17 mai 2019 Cătălin Striblea 1 comentariu

Vladimir nu se întâlnește cu gusturile noastre muzicale. Poate atunci când era mic să fi avut o plăcere comună cu noi. Și obsedantă. ”Piesa trei de la Van Halen.” Asta își dorea în drumurile cu mașina. Să asculte de 26 de ori ”Ain’t talkin’ ‘bout love ” de la Van Halen.

Altfel, gustă un pic din rock-ul maică-sii. Și deloc din pop-tart-ul meu. Poate uneori să asculte cu un oarecare sentiment de frondă câte ceva din explorările muzicale pe care le fac eu prin diverse podcast-uri. Dar cam atât. Are drumul lui și singur și l-a găsit. Nu știu dacă e o fază de moment sau va dura. Cert este că el consumă o gașcă de tipi a căror depresie este demnă de o cauză mai bună. Dar e doar părerea mea. Sunt convins că și copiii voștri trec pe acolo, așa că trebuie să știți câteva lucruri despre ei. Eu am început cu piesa asta.

Dar ca să știți mai bine despre ce e vorba, vă prezint un proiect pe care l-a avut la ora de muzică. Probabil melodia sau artistul preferat. Am găsit foile prin casă, nu știam de ele. Erau pe jumătate aruncate. ”Nu am mai apucat să-l prezint, pentru că s-a terminat ora.” Deci, să-l facem public. Mi se pare important. Scuzați lipsa diacriticelor.

Muzica : Emo Rap

Artist specific : Gustav Elijah Ahr aka. LiL PeeP

Aceasta specie de muzica este foarte tanara, explodand in popularitate in anul 2016. Artistii care au influentat mult acest gen au fost Gustav Elijah Ahr cunoscut sub numele LiL PeeP si Jahseh Onfroy cunoscut ca XXXTENTACION.

Subiectele abordate de acest stil de muzica sunt de cele mai multe ori depresia, abuzul de substante si alcool, dar si dragostea sau mai exact pierderea acesteia. In aceste melodii, artistul isi exprima dorinta de a scapa de aceste stari, iar de obicei acesta descrie alcoolul si alte substante ca o cale de scapare temporara. Sentimentele de la dragoste, durere, depresie si melancolie pana la dorinta de a muri sunt provocate de o persoana iubita care a plecat, o despartire sau pierderea unor prieteni care s-au dovedit a fi falsi, dar si excluderea generala din societate din cauza aparentelor.

Multa lume apreciaza acest stil de muzica pentru ca simte ca cineva ii impartaseste trairile, precum artistul care a a gasit la randul lui o cale de evadare temporara in lumea muzicii.

LiL PeeP

Lil Peep a fost unul dintr e cei mai mari artisti ai acestui stil muzical. Nascut pe 1 noiembrie 1996 in Long Island, SUA, el a murit pe 15 noiembrie 2017, in timpul unui turneu in Arizona, Statele Unite.

Nascut inntr-o suburbie mica in Long Island, acesta nu a fost prea avut sustinere, in materie de bani, mama lui fiind singura. De la o varsta mica acesta a suferit din cauza singuratatii si a bullying-ului constant. El mentioneaza aceste aspecte in melodii precum “Cry Alone”(Tell the rich kids to look at me now) sau “We Think To Much” (Nobody wants to talk to me/But everyone wants to walk with me/And I’ve always been that kid”). Nu a durat mult pana acesta a inceput abuzul de substante: alcool, tigari, Xanax.

Gus (Lil Peep) isi facea mereu tatuaje foarte “vizibile” precum pe fata. Acesta era modului de a spune “nu imi pasa’. Unul dintre cele mai importante tatuaje ale lui este unul din coltul drept al fruntii lui care spune “Crybaby”, tatuaj pe care si l-a facut cand a devenit cineva in lumea muzicii ca sa ii aminteasca de cine era inainte.

A scos primul album in 2015 intitulat “Lil peep, part. 1” cu una dintre cele mai importante melodii ale lui “ Praying To The Sky”. Albumul mare, urmator, a fost “Crybaby”. Acesta nu contine neaparat cea mai buna muzica a lui, dar a fost primul album care chiar a decolat în topuri muzicale. Ultimul disc a fost “Come over when you’re sober pt.2“, acesta fiind, de fapt, post mortem, continuarea la prequel-ul sau “COWSY pt.1.

Gustav a decedat in turneul din Arizona din cauza unei supradoze de Xanax, amestecat Fentanyl. Multi spun c-a murit cu titlul de legenda. Ultimile lui postari pe retelele sociale au fost despre fanii sai, despre cum ii iubeste si cum nu i-ar schimba pentru nimic in lume. Moartea lui subita a socat multi oameni si a devenit un reper trist al acestui stil muzical.

LiL PeeP. Die young. Live forever.

Vladimir nu are încă 13 ani. Dar deja are acees la o lume complicată și plină de tenebre. De ce nu mă îngrijorez foarte tare? Pentru că eram doar un pic mai mare când am văzut The Doors, film care a răscolit societatea conservatoare a Vasluiului. Nu m-am apucat nici de droguri, nici de băut în exces, deși modelul îl aveam în față. Povestea m-a fermecat. La fel și cea a lui Kurt Cobain. Dar am găsit drumul.

Sunt convins că și lui îi va fi la fel. Eroii s-au schimbat.

Una din sursele de documentare a lui V.

Pentru mai mulți de genul, intrați aici.

Foto

Cetățeni minori cu demnitate

13 mai 2019 Cătălin Striblea 2 comentarii

Pe la jumătatea anilor 80 am luat o pereche de palme de o să le țin minte toată viața. Eram la o defilare de 23 august, luat cam cu japca de acasă. Îmbrăcat în pionier, ținută oficială, eram băgat în coloană în așteptarea defilării, cam pe la un kilometru de tribuna oficială. Se încerca o mini-repetiție cu strigături, dar Ceaușescu-PCR se oprea în nodurile noastre de râs. Situația a fost corectată de o activistă de pionieri care ne-a lovit cu putere și precizie, niciun profesor neintervenind.

În mod evident, femeia era de la Partid și nimic nu-i stătea în cale. Am urât-o cu patimă. Și mi-am disprețuit profesorii care nu au intervenit. Și cum o să-mi rămână în cap toată viața, de fiecare dată când o să văd copii aduși să facă tumbe în fața unui politician, o să mă apuce nervii. Luați de exemplu, cazul mitingului de la Iași unde sunt mai multe semnale că s-ar fi apelat la elevi de liceu. Dar nu numai la Iași, ci peste tot unde apare un politician cu funcție, nu știu cum se găsește și câte un copil de pus în cap sau de făcut spectacol.

De asta mă bucur că niște copii de la Lipova și-au luat destinul în mâini și s-au dus să-i huiduie pe mai marii zilei. Orice puști de 16 ani are deja o atitudine civică, fie că ne place sau nu. Ei primesc azi mult mai multe informații decât am au avut eu vreodată în copilăria mea. De asta cred cu tărie că au destulă minte să deosebească bunul de rău, ipocrizia de merit, minciuna de adevăr. Și să trăiască sentimentul meu de frustrare de acum mai bine de 30 de ani.

Îi înțeleg, îi respect, îi apreciez. Oamenii care sunt articulați, protestează și nu se lasă încolonați să aplaude, au parte de sprijinul meu. Și atât.

De aici încolo, trebuie să știi că atitudinea corectă, delimitarea corectă, aprecierea politică corectă, nu permit încălcarea regulilor. Eu am ales să ies din comunism și să accept să mă port ca într-o lume europeană normală. De asta, dacă au chiulit de la școală, trebuie să știe că există un răspuns. Dacă au încălcat regulamentul școlar, există un răspuns.

Mai mult, dacă ei au fost luați de un profesor acolo, iarăși societatea are un răspuns. Gândiți-vă că într-o altă școală, la țară, profesorii i-ar scoate pe copii să-l huiduie pe Iohannis. Bănuiesc că nu o să vă placă. Nu are importanță dacă sunt de de partea binelui sau a răului. Regula e importantă.

Grav este, însă, dacă directorul școlii i-a amenințat că li se va întâmpla ceva la examenele din vară, căci asta înțeleg că s-ar fi întâmplat. De abia aici este o monstruozitate care trebui sancționată. Altfel, domnule profesor Donțu, copiii ar trebui și felicitați. Un profesor responsabil ar fi notat absența, le-ar fi spus că-i felicită pentru existența unei opinii politice și ar fi stat de vorbă cu ei despre ce înțeleg din România. Întâmplător, ați crescut copii cu reflexe corecte, domnule profesor. Merită să-i ascultați și să le dați absența meritată.

Ați crescut niște copii cu demnitate, despre care știți sigur acum că nu se vor apleca să culeagă un leu de pe jos, precum un bătrân de la Iași.

Două vorbe și despre ce s-a întâmplat acolo. Nu cred că știu pe cineva din familia mea sau prietenii mei, care, și la 70 de ani, s-ar fi aplecat să ia un leu de pe jos. Nu știu ce l-a determinat pe acel om să o facă. Poate are o viață grea, poate leul lui e câștigat greu, dar demnitatea e tot a lui. Nu te obligă nimeni să ți-o pierzi. Știu că acei oameni sunt prizonieri într-un sistem medieval în care se închină la mai marii zilei și nu înțeleg ce face statul pentru ei, dar nimeni nu-i obligă să stea în genunchi până la capăt.

La fel, umilința, a umili pe cineva, nu face parte din valorile noastre europene. Înțeleg exasperarea, cred că toată România este sub un asalt împotriva a tot ce înseamnă morală și bun-simț, dar eu unul nu pot adera la umilirea și fugărirea unor oameni pe stradă.

Cred că în această campanie am depășit mai multe linii. Și cred că e vina politicienilor români incapabili să stea la masă să genereze proiecte comune. Trăim o fractură uriașă și avem nevoie ca toți cei din frunte să dea mesaje de calm. E 2019. Nu ne putem fugări pe stradă ca în 1990.