Copilul tău nu mai dă drumul telefonului. Nu ești singurul vinovat

V-am povestit că mă duc la conferința de la București a lui Mary Aiken. Ea este, probabil, cel mai important psiholog în domeniul relației dintre copil, adolescent și telefon sau ecrane. A făcut primul doctorat în această chestiune, are o carte celebră, The Cyber Effect, care tocmai a apărut în România la editura Niculescu și lucrează des cu FBI, Interpol, Europol, Casa Albă sau Downing Street 10. Este inițiatoarea mai multor politici de protejare a copiilor pe internet, iar firmele de social-media nu o iubesc deloc. ”În viața mea, în fiecare dimineață este câte o dramă,” spune Mary cu referire la cazurile în care Poliția apelează la ea.

Știu că acesta este începutul firesc pentru ea. Dar pentru restul lumii are mai mult sens să spun că ea este personajul real după care a fost făcut noua serie CSI, Cyber. Iar rolul ei este jucat de Patricia Arquette. De altfel, Mary povestește cu mult umor de intrarea sa la Hollywood. Luni de zile au atras agenții de ea să accepte o întâlnire la CBS Entertainment și ea nu a făcut-o. A acceptat doar o oră când se afla în Los Angeles pentru un alt subiect. 

Înaintea întâlnirii, seara la 10, s-a plâns unor prieteni că trebuie să se vadă cu o doamnă Nina, ”cine știe ce intern mai e și asta” a doua zi la distanță de o oră și că drumul cu taxiul mai și costa 100 de dolari. Doar că fețele de la masă au căzut pentru că Nina Tassler era chiar șeful CBS. De aici, vedeți voi filmul mai departe!

Vă las aici câteva lucruri importante din ce am auzit și din ce o să găsiți în carte. Lucruri care o să vă explice mai bine reacțiile copiilor voștri. O scenă: o mamă încearcă să-i ia telefonul unei adolescente. Ea îl ține cu disperare și se prinde cu amândouă mâinile de mâna mamei. Nu-i dă drumul și încearcă să-l tragă înapoi. Apoi își mușcă mama și-i lasă urme. De unde e scena: România sau Irlanda? Nu are importanță pentru că aici și acolo e la fel, spune Mary.

Este pentru prima oară când omenirea a construit un aparat care să-i creeze o formă majoră de dependență. Toate aceste device-uri și programe din ele sunt făcute ca să te răsplătească când le folosești. Nu întâmplător primești un like aproape imediat după ce te loghezi. Companiile de tech calculează tot ce te-ar putea ține dependent. De asta Mary Aiken le numește ”weapons of mass distraction”

Pe tine, dar mai ales pe copilul tău al cărui creier pare că este ”re-legat neuronal”. Adică face conexiuni noi care sunt legate strict de aceste aparate și care-l împiedică să se bucure sau să trăiască în afara lor. Un lucru interesant pe care-l fac aceste companii este să citească starea de spirit a copilului. Cu ajutorul camerelor și a face ID-ului, companiile știu exact când ei sunt triști sau veseli. Dacă sunt triști, reclamele au mai mare impact pentru că vor să primească ceva care să-i aline.

Una dintre părțile teribile ale internetului este anonimitatea. ”O super-putere” a răului aș acum o vede profesoara irlandeză. Pentru că asta dezinhibă și nu te expune, șansele ca un copil bun să facă rău sunt mai mari. Chiar dacă tu crezi că în spațiul public puștiul tău este cuminte, o să fii surprins să afli cât curaj are atunci când nu-l știe nimeni. 

Nu uita de imersiune: ți se întâmplă și ție. Când stai pe net nu mai știi cum trece timpul. Treci de la un link la altul, de la o postare la alta și timpul curge. În cazul copiilor, fenomenul se amplifică. De asta ajung să nu mai doarmă, ceea ce este dramatic.

Telefonul îi împiedică să citească. Ritmul device-urilor este fast, fast, fast. Adică repede-repede. Cititul este lent, moderat, creirul nu mai rimează cu acest ritm. Drogul e mai puternic, adrenalina mai mare. 

Creierul uman poate accepta cu succes și fără stres 150 de legături sociale. Aceasta este cifra optimită calculată de specialiști. Copiii noștri gestionează mii de prietenii și conturi care pur și simplu le aruncă creierul în aer. 

Copilul devine opac. Intră în lume virtuală și tu mai vezi o umbră. Și, da, nu o să-ți de acces la Instagram

Lista lui Mary Aiken poate continua, dar sunt sigur că vreți și sfaturile. 

Întâi: educația începe de la cea mai mică vârstă. Ecrane și telefoane gradual și cât mai puțin până la 14 ani

Apoi: fără ecrane și telefoane noaptea în camera copilului. Punct.

Trei: dacă bătălia începe mai târziu, stabililți timpi limitați de folosire a telefonului. Impuneți reguli și le respectați. Și încercatți să intrați în jocurile și lumea lor. 

Patru. Ajută-te de membrii familiei, în special adolescenți, ca să știi ce face. Ei știu tot timpul ce se întâmplă.

 

Și două lucruri pe care le discutăm rar în România. Primul este legat de responsabilitatea morală a marilor companii. Acestea au creat câteva aparate și programe care dau dependență și modifică grav comportamentul uman. Această stare de lucruri trebuie pusă la îndoială, chestionată și echilibrată. 

Și al doilea este legat de ceea ce putem face noi împreună ca părinți ca să ne protejăm copiii. De exemplu am putea impune o reglementare care să împiedice telefoanele în școală. Am putea stabili la ședință, în comun, vârsta la care să vină cu smartphone-ul la școală. Ei, da, aici știu că e greu. Dar de aici începe.   

    

 

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *