New school | Striblea.ro

Ești de la țară? Nu ai școală. Dar putem schimba ceva. (P)

6 august 2020 Cătălin Striblea 3 comentarii

Tatăl celui mai bun prieten al meu a fost învățător de țară. Toată viața. Mânat de pasiune. A predat în sate din apropierea Vasluiului și, deși odată cu anii a avut ocazia, a refuzat să vină la o școală din oraș. Născut și crescut la țară a înțeles că nu are o corvoadă în față, ci mai curând o menire. Nu l-au speriat noroaiele, mersul pe jos sau sărăcia. Și a predat unor copii săraci până la pensie.

El a fost primul om care mi-a spus că programul „Cornul și laptele” era o binefacere. L-am privit cu ochii mari atunci. Mi-a descris o lume pe care nu o vezi din goana mașinii.

„Știi că au venit copiii înapoi la școală de când s-au băgat cornul și laptele? Cu asta-i atrag”.

Pentru mulți dintre ei cornul acela era magic. Și uneori principala masă din zi. Unii ar fi făcut orice, iar alții se întrebau dacă nu pot primi mai mult ca să ducă și fraților de acasă.

Știu că pentru noi pare greu de înțeles. Mai ales că în clasele de la oraș, cum a fost și cea a lui fiu-meu, uneori, cornurile deveneau proiectile cu care copiii se băteau. La 300 de kilometri, cornurile alea aruncate pe jos ar fi făcut diferența între a merge la școală și a sta acasă. Două Românii, două chipuri.

Când vezi cifrele, România are două chipuri

Poate pare straniu sau exagerat ce vă povestesc eu aici, dar am câteva date care o să vă lumineze. De la întâmplările pe care vi le povestesc au trecut mai bine de zece ani. Datele îmi spun însă că în multe părți din România treburile stau la fel.

Recent, organizația neguvernamentală Ambasada Sustenabilității, alături de Lidl, a lansat studiul România cu un singur chip. Acesta este o sinteză a mai multor date statistice care arată uriașul decalaj dintre România urbană și cea rurală. Mai pe șleau, faptul că de ani buni mergem cu două viteze. Și că, cel mai adesea, cei lăsați în urmă sunt copiii. Copiii de la țară sunt primele victime ale dezvoltării inegale și inechității din România.

Fie că vorbim de economie, educație, sănătate, tehnologie, locuri de muncă sau orice alt domeniu, toate datele oficiale din România arată că se trăiește prost și foarte prost. Iată o listă.

Există 1 medic pentru fiecare 191 de persoane din mediul urban și 1 medic pentru fiecare 1.581 de persoane din mediul rural.
Există 14.426 de medici stomatologi în mediul urban (1 medic pentru fiecare 728 de locuitori) și 2.031 de medici stomatologi în mediul rural (1 medic pentru fiecare 4.445 de locuitori).
Din totalul copiilor născuți de mame minore, 32,26% s-au născut în mediul urban, iar 63,74% s-au născut în mediul rural.
2,51% din totalul copiilor născuți în mediul urban și 6,40% din totalul copiilor născuți în mediul rural au mame minore.
2,15% din populația rurală și 0,70% din populația urbană este analfabetă.
35,26% din elevii din mediul rural nu au promovat examenul de evaluare națională, conform informatiilor statistice din perioada in care s-a desfasurat studiul România cu un singur chip (septembrie 2019 – ianuarie 2020).

Cifrele confirmă o realitate pe care învățătorul de țară, de care vă zic, o vedea deseori la clasă: nu-i ajungeau la ore toți copiii. În unii ani lucra cu toate clasele deodată. De la clasa I-a la a IV-a, erau cu toții înghesuiți într-o sală în care iarna făceau focul cu lemne.

„Unde-i frate-tău”, întreba. „Azi e rândul lui să meargă cu vacile”

, se auzea o voce mai mare sau mică, după caz. Prin rotație, mai trebuie să faci ceva pe lângă casă. De asta nu trebuie să vă mire cifrele de mai jos.

Uitați-vă cum se micșorează cifrele venite dinspre școala primară către facultate. Știți de fapt ce reprezintă cei patru la sută care ajung la facultate? Copiii intelectualilor satului și ai unor oameni de afaceri locali, care sunt singurii care primesc o șansă. Pe restul trebuie să-i căutăm în rândurile celor care pleacă din România.

Să nu înțelegeți analiza mea în mod greșit. Este evident că nu toată lumea va face facultate, dar șansele dintre oraș și școală trebuie să se egalizeze. Acum, un copil de țară pleacă în cursa asta având un handicap de două ture de stadion.

De ce spun asta? Fiți atenți un pic la datele de mai jos! De fapt un sfert dintre copiii de la țară nici nu merg la școală. Un sfert nu merg la școală!

A screenshot of a cell phone

Description automatically generated

Iar dintre aceștia, dacă nu ați reținut, mulți nici nu mai iau Evaluarea Națională.

Asta se întâmplă și la oraș și este firesc să fie așa. Școala înseamnă și resurse, dar și dedicare. Doar că trebuie să ne înțelegem asupra unui lucru. Aici vorbim de examene medii pe care majoritatea ar trebui să le treacă. Ce observăm, însă? Că, la noi, locul unde te-ai născut îți influențează automat șansele la succes. Am rămas în același algoritm de acum o sută de ani când copiii născuți la țară erau pregătiți să facă muncă fizică. Că asta era agricultura. Doar că acum îți trebuie școală și ca să conduci un tractor.

Și cum să te duci la școală, dacă nici măcar ea nu face diferența în materie de civilizație? Nici acasă, nici la școală copiii aceștia nu au apă la baie. Sau ambele băi sunt afară. Păi, dacă și școala, adică o cale către succes, te trimite afară la latrină, tu de ce ai merge pe calea ei?

A picture containing computer, phone, refrigerator

Description automatically generated

Prieteni, aș putea să înșir aici toate statisticile din studiul lansat de Ambasada Sustenabilității. Datele sunt strânse între 2019 și 2020. Și nu uitați că România este acum la un maxim al dezvoltării sale.

Dacă apăsați aici, o să găsiți întreg studiul.

Pentru copii, e nevoie de România cu un singur chip

Problema este în altă parte. România are două chipuri, iar unul dintre obiectivele noastre importante este ca ea să devină România cu un singur chip. Aceste decalaje trebuie să înceapă să se micșoreze. Adică să avem și la țară stradă și școală. Despre spital nu îndrăznesc să cred. Dar ar trebui ca toți copiii care se nasc la țară să poată merge pe asfalt, într-o școală care arată ca a fiului meu, și să aibă drag de ce se întâmplă acolo. Și, da, și unii și alții ar trebui să aibă la prânz o masă gratuită nu să se bată pe sau cu un corn cu lapte.

Datele pe care vi le-am arătat eu nu sunt întâmplătoare. Ele au un sens. Sunt decalajele cele mai mari între oraș și țară, la noi. Pe hârtie, România are un angajament față de Națiunile Unite să reducă aceste decalaje până în 2030, prin adoptarea Agendei pentru Dezvoltare Durabilă.

Se poate întâmpla? Măcar avem un instrument la îndemână ca statul să știe unde să aloce resursele. Și ce putem face noi este să adăugăm un tip de presiune publică.

Mai putem face ceva. Și aici am exemplul Lidl care a sprijinit realizarea acestui studiu, logistic și financiar.

Ce poți face în mod concret, alături de Lidl

Când o să intrați la Lidl, o să găsiți la fiecare casă câte o cutie pentru donații. Banii ajung la World Vision Romania, unul dintre ONG-urile care au o soluție eficientă ca să reducă din sărăcie. Nu, nu dau banii direct la copii. Dar vor face altceva.

Banii noștri și banii celor de la Lidl vor fi folosiți la reamenjarea școlilor din satele sărace de la țară. Adică, pentru fiecare leu pe care-l donăm noi, Lidl mai pune unul. Dublează fondurile obținute din donații. Asta înseamnă că pas cu pas, școlile ar putea să arate precum cele de la oraș.

Pentru noi nu contează foarte mult 5 lei sau 10 lei. Dar puși la un loc, ei ar putea face diferența. Și nu ar lăsa o nouă generație să fie doar una bună de muncă cu brațele.

Și poate va ajunge să se împlinească visul unui profesor de țară: să-i intre pe ușă copii pe care părinții să-i vrea la facultate.

Scenariile pentru începutul școlii. Și răspunsuri la întrebări pe care le are fiecare părinte

5 august 2020 Cătălin Striblea 2 comentarii

Președintele Iohannis a chemat miercuri mai mulți membri ai Guvernului ca să discute modul în care va începe școala. Sunt analizate mai multe scenarii și apoi se va lua o decizie, care nu va fi unitară.

Președintele a ținut neapărat să fie el cel care face anunțul, așa că nu o să auziți multe comentarii înainte de declarațiile sale. Trebuie să ne așteptăm la câteva variante de lucru.

Un lucru este sigur. Școala nu va funcționa unitar. Autoritățile locale vor lua decizii în funcție de specificul zonei. Deciziile vor merge de la prezență fizică la cursuri mixte.
Surse guvernamentale

Apoi vom avea de a face cu trei scenarii de lucru. În unele situații chiar patru.

Scenariul 1 prevede prezență fizică la școală, unde este posibil. Acest scenariu se va aplica în special la țară și-n comunitățile mici, cu răspândire scăzută a virusului.
Scenariul 2 prevede prezență fizică, dar cu împrțirea elevilor. Astfel, toate școlile evaluează spațiile pe care le au la dispoziție. Copiii, chiar din aceeași clasă, ar putea fi împărțiți în săli diferite, de la laboratoare la săli de sport, astfel încât să aibă spațiu la dispoziție. E posibil să fie și mai multe ture.
Dacă acest scenariu nu se poate aplica tuturor, vor fi în primul rând vizați copiii din clasele zero și întâia, apoi a opta și a douăsprezecea. Există o propunere cu plata suplimentară a învățătorilor, ca să poată rupe în două clasele mici .
Scenariul 3 prevede ca elevii să se împartă în două, dar acasă și la școală. Astfel unii vor face lecții fizice, alții online, apoi la două săptămâni vor schimba
Scenariul 4 înseamnă doar lecții online

Toate aceste decizii vor fi luate de autoritățile locale și-n funcție de răspândirea epidemiei. Până la 12 septembrie, școlile vor fi pregătite logistic. Sperăm.

Altfel, v-am pregătit câteva răspunsuri la întrebări pe care toți părinții le au. La acestea a răspuns DSP-ul american, care acolo se numește Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor

Ce pot face comunitățile la redeschiderea școlii?

Toată lumea trebuie să fie implicată și să ia hotărâri în cunoștință. Se așteaptă ca părinții, profesorii, primarii, și autoritățile sanitare să colaboreze. Adică trebuie să ne interesăm înainte de școală ce se va întâmpla. Poate avem ceva de spus.

Ce sunt cohortele și cum ne ajută?

O cohortă este un grup de copii și profesori care stau într-o bulă și au contact limitat cu cei din afara ei. Adică împărțim copiii și profesorii în cercuri a căror interacțiune este limitată, acolo unde se poate face. Și încercăm să evităm intersectările. Acestea nu au o regulă anume, dar în fiecare școală putem stabili una.

De exemplu, să avem un grup de copiii care să vină o săptămână la școală și apoi să stea acasă. Sau să vină două zile, apoi să ia pauză, se curăță școala, iar în ultimele două zile să vină alți copii la școală. E ușor de realizat la clasele mici, mai greu la cele mari. Aici poți să rotești doar profesorii la un singur grup de copii.

Au avantajul că reduc interacțiunea.
Dacă apare un caz știm exact care este grupul de contact.
În cazul îmbolnăvirii intră în carantină doar cohorta, nu toată școala.

Funcționează orarul alternativ?

E de presupus că da, de vreme ce copiii vin limitat la școală și se întâlnesc doar cu același grup. Dar nu știm în ce manieră acest orar alternativ trebuie combinat cu alte măsuri cum ar fi distanțarea, portul măștilor, testarea grupului, șamd. E de presupus că trebuie să le facem pe toate pentru a fi în siguranță.

Ce ar trebui să facă cei din școală ca să reducă răspândirea virusului?

Să se spele pe mâini.
Să nu se atingă unii de alții nici cu un deget.
Să curețe mereu toate suprafețele, de la clanțe la bănci.
Să aibă mască.
Să folosească limitat obiecte în comun.

Dacă stăm la doi metri unii de alții e sigur?

Nu știm clar, dar ar trebui să ajute. În orice caz, îndepărtarea de o persoană face mai puțin posibil ca picăturile de salivă și aerosolii să ajungă la tine. Nu e sigur că e vorba de doi metri, mai mult sau mai puțin, dar distanțarea ajută. La fel aerisirea și limitarea contactului.

Și pentru că e greu să punem toate băncile la distanța aceasta, atunci ar trebui să punem diverse separatoare la fiecare pupitru.

Cum au procedat alte țări?

Au deschis școlile pe rând, au impus distanțare fizică, dar toate au avut proceduri diferite. De exemplu, Danemarca a fixat date de întoarcere diferite și i-a chemat întâi pe copiii mici la școală pentru că ei nu pot face online. Germania, în schimb, i-a chemat pe cei mai mari, dar doar câte zece în clasă.

Este posibil ca școala să mărească răspândirea?

Studiile spun că în mică măsură. Dar mărirea răspândirii este posibilă în zonele care au rate deja mari. Asta o arată cel puțin un studiu.

Ce se întâmplă cu copiii supuși riscului sau din familii cu risc?

CDC-ul spune că aici comunitatea trebuie să găsească soluții ca acești copii să primească lecții de unii singuri.

Ar trebui testați toți cei care intră în școală?

Nu. O dată pentru că nimeni nu are resurse să facă asta. Doi, pentru că e de ajuns ca un copil să fie la începutul perioadei de incubație și atunci testul este irelevant.

AIci aveți răspunsurile pe larg, dar și pe cele la alte întrebări importante.

Photo by Pixabay from Pexels

Pentru copiii de la țară, școala online e un dezastru

4 august 2020 Cătălin Striblea 1 comentariu

Zilele astea avem o întreagă dezbatere despre cum va începe școala la toamnă. Sunt mai multe scenarii. De la prezență fizică, la una combinată cu activitate online. Sau școală făcută cu totul pe calculator. O idee care se conturează destul de clar este aceea că autoritățile locale vor decide după cum arată situația epidemiei la ei.

Pentru prima dată, însă, putem măsura științific și ce efecte are lipsa școlii în zonele sărace din România. Organizația neguvernamentală World Vision a măsurat în județele în care are programe, ce se-a întâmplat cu copiii de la țară. Și are un studiu făcut în județele Cluj, Dolj, Ialomița, Vaslui, Iași, Vâlcea – 139 de comune cu 313 sate cu rezultatele școlii în plină pandemie. Trei sunt direcțiile pe care le-a urmărit studiul World Vision: bunăstarea materială, cea emoțională și accesul la educație. Adevărul este că niciunul dintre aceste aspecte nu arată sănătos.

Ceea ce e foarte clar este că părinții au resimțit din plin criza economică. Mai bine de jumătate dintre ei nu au mai lucrat. Unul din cinci a avut probleme financiare importante. Aproape jumătate dintre ei nu au reușit să asigure traiul zilnic la același nivel. Doar 40 la sută au reușit să cumpere toate alimentele, medicamentele sau rechizitele necesare.

De asta nu e mare mirare că doar 60 la sută dintre copii au ajuns la ore. 30 la sută doar au trimisele temele la școală. Doar 44 la sută dintre copii au propria lor tabletă sau telefon pe care să facă orele respective. Și doar jumătate dintre profesori au capacitatea de a organiza aceste ore.

În fine, dacă ar fi să se facă școală de la toamnă, directorii resping ideea că școala s-ar mai putea face online. De fapt, un sfert dintre școli nici nu au conexiune la internet. Iar 9 din 10 nu au mijloace electronice să facă școală online.

Mai pe șleau, cu cât ești mai sărac, cu atât această criză este mai mare. Și cu cât trăiești mai la țară, cu atât nu mai apuci școală. De fapt, această criză îi scoate pe copiii de la țară din circuitul social.

World Vision a pus la punct un sistem care înseamnă donații cu mii de pachete cu alimente pentru acești copii. Sau cu plata meditațiilor și cu asistență psihologică. Acum e nevoie și de ceva mai mult. Poți aduce și tu o contribuție la 8864 cu textul SPERANȚĂ.

Astea-s datele, asta se poate face. Iar dacă nu înțelegem că trebuie să ne mișcăm repede pentru a reduce decalajele, o să avem o clasă nouă de defavorizați.

Evaluarea Națională. Eșecul ascuns de notele de zece

23 iunie 2020 Cătălin Striblea 00:04:24 1 comentariu

Oficialitățile au anunțat un succes și s-au bucurat de mulțimea notelor de zece, la Evaluarea Națională. Când te uiți, însă, mai atent, vezi de fapt un eșec găunos care era așteptat de ani buni. Și care nu are decât în partea legătură cu epidemia de coronavirus.

Cele mai multe note de zece din ultimii șapte ani au spus autoritățile române, după Evaluarea Națională.

Au fost 839 de zece și oficialii ne-au declarat că vom avea mai multe clase, cel puțin în București, care vor fi formate doar din copii de zece. Și ce poate fi mai bine decât asta? Mai ales că e și o rată mai bună de promovare decât în anii trecuți. Adică trei sferturi din ce înscriși au luat note peste cinci .

Doar că acest tip de statistică seamănă cu celebrele raportări la hectar de pe vremea lui Ceaușescu. Sub acest rezultat al copiilor de aur se ascunde, de fapt, golul care guvernează educația din România. Iar știrile proaste se adună.

46,3% dintre elevii din mediul rural au luat note între 1-4,99 la matematică, față de 19,61% dintre elevii din mediul urban
38,03% dintre elevii din mediul rural au obținut medii sub 5, comparativ cu 15,08% la orașe

Patru din zece copii care au pornit școala acum opt ani nu au au luat Evaluarea, adică 81 de mii. Fie că s-au prezentat și nu au luat, fie că nu s-au prezentat deloc. Mai este și situația în care au abandonat școala pur și simplu, fie nu se mai regăsesc în scriptele școlare. Ne rămâne speranța că o parte dintre ei merg la școlile profesionale, dar asta vedem la toamnă. Evident, nu știm câți au plecat în străinătate.

Această generație este și prima care a fost testată la fiecare doi ani, cu simulări naționale. Partea proastă este că simulările arătau deja o rată de eșec de până la 30 la sută, spune profesorul Mircea Miclea pentru site-ul edupedu.ro.

“Eu vreau să acuz direct și brutal clasa politică. Toți au știut. Din 2014 noi știam că rata de eșec școlar este între 20 și 30%. Ăsta mi se pare cel mai grav lucru: s-a știut, dar niciunul dintre decidenții de la nivel guvernamental nu au făcut nimic, nici președintele. Zero!
Mircea Miclea, edupedu.ro

Adică acest lucru ar fi putut fi prevenit. Iar problema cea mai mare este la țară.

46 la sută dintre copiii de la țară au picat testarea la matematică, iar aproape 40 la sută au picat cu totul. Grosul celor picați este din zonele mai sărace ale României. Și e un scenariu care nu ține de pandemie. Rezultatele proaste vin de ani buni încoace. Din 2016 până acum, Teleorman, Giurgiu, Vaslui sau Botoșani sunt pe aceleași locuri, cu doar jumătate din copii care trec clasa.

Este din ce în ce mai clar că performanța în școlile din România este legată de banii și implicarea părinților. Cu cât orașele sunt mai mari, mai civilizate, cu școli mai bine dotate, dar și cu părinți care pot trimite copiii la meditații, performanța devine mai bună. Cu cât mai multe meditații, cu atât mai multe note de zece.

Nici nu este foarte clar ce măsurăm. Testele PISA ne arată din ce în ce mai slabi, adică cu o calitate mai proastă a educației în relație cu mediile profesionale. Cu toate astea ne umplem de zece și în orașele mari ale României mii de copii se înghesuie între 9 și 10. E o dovadă c-am privatizat învățământul prin meditații ca să le oferim acces la școli mai bune, mascând, de fapt, că ce învață nu e util pe mai departe în societate. Cum cei săraci nu au acces la instrumentul meditațiilor, ei se pierd în această competiție.

Obiectivul nostru este să ia note mari, nu să-i pregătim pentru ceva anume sau să le descoperim calități pe care să le antrenăm. Așa am pierdut corpul elevilor de valoare medie și pregătim două tipuri de exporturi: cel al creierelor cu care se lucrează intens și cel al brațelor din sărăcie.

Și încă ceva, apropo de notele de zece. Dacă ele sunt bune și relevante și atât de multe de-a lungul anilor, de ce societatea noastră merge atât de prost?

Nu-mi place, dar anonimatul de la Evaluarea Națională are rost

22 iunie 2020 Cătălin Striblea 00:04:18 2 comentarii

De ce e bine că rezultatele de la Evaluarea Națională respectă GDPR.

Un mesaj pentru toți cei care n-au avut Balul de Absolvire

12 iunie 2020 Cătălin Striblea 00:04:05 0 comentarii

Este Ziua Balului de Absolvire la Europa FM și la colegii noștri de la Virgin. Darul nostru pentru două generații speciale de copii care nu au primit ceea ce meritau după ani de muncă. Fie că ești clasa a VIII-a, fie că ești a XII-a sau le ești părinte, vreau să-ți spun un lucru: ce e mai important, de abia urmează!

Scriu aceste rânduri cu gândul la copilul meu de clasa a opta. Și-a luat la revedere de la colegii săi din ultimii patru ani prin intermediul calculatorului. Nu o spune, dar simt că și-ar fi dorit foarte mult ca întâlnirea asta să fi avut loc față în față. În ianuarie deja se gândea la hainele pentru banchet și pregătea, în mintea sa, ultima zi împreună. Regula în școala lor este să fie petrecuți de profesori și colegii mai mici cu flori către ieșire. În urale, aplauze și îmbrățișări. Și în ciuda zâmbetelor care au fost acum pe calculator, cred că e un gol acolo.

Săptămâna trecută am văzut câteva imagini în presa din Bistrița. Un grup de liceeni s-a întâlnit la porțile școlii pentru a-și lua la revedere. Cu flori în mână, măști la gură, în grupuri de câte trei, dar în spatele unor grilaje de fier. Grilajele alea, în cazul lor, au făcut diferența dintre adolescență și maturitate. Și oricât de banal sau desuet vi s-ar părea, gândiți-vă că acest moment ar fi lipsit din viețile voastre. E unic și fiecare îl merită.

Când am văzut asta, le-am spus colegilor că trebuie să facem ceva, astfel încât această trecere, spre o nouă etapă a vieții să fie marcată cumva. Și că e datoria noastră, ca societate, să le dăm acestor copii ceea ce merită. Nu o petrecere, căci nu o putem face, dar gândul bun și speranțele unei nații. Și mai ales să le spunem că nicio poartă închisă și niciun gard, cât de înalt, nu pot opri visele și nici schimbare lumii.

Recent, am recuperat câteva imagini de fix acum 24 de ani, de la petrecerea mea, de la banchetul meu. Apar și eu în trei cadre pe care o să le vedeți astăzi pe rețelele de socializare Europa FM. E o stare de energie pură și o veselie acolo și-mi dau seama c-am rămas același dansator spectaculos și după un sfert de secol. Glumesc, vă lămuriți voi!

Ce pot să vă spun vouă, însă, privind acele imagini este însă altceva. Oricât de spectaculoasă a fost acea petrecere, nu acela a fost lucrul determinant pentru generația mea. E doar un moment în timp. În primul rând mai am doar rare frânturi din acea noapte, chiar și cu imaginile în față. Timpul le șterge pe toate. Mi-aduc aminte perfect, însă, cine erau colegii mei, ce ne-a legat, care sunt lucrurile durabile pe care le-am trăit împreună. Mi-aduc aminte despre ei ce și-au dorit, ce ambiții aveau, la ce erau talentați. O să râdeți, mi-aduc aminte și de profesori și de calitățile lor sau de lipsurile lor. Sunt mult mai multe lucruri care vă leagă, decât această zi a absolvirii. Iar voi veți rămâne generația specială. Pentru că aveți puterea să vă dați examenele și să începeți viața în condiții cum nimeni nu a mai avut. E cu siguranță un pas abrupt, dar mai mare spre reușită.

Și ce trebuie să știți foarte clar, fie că sunteți a XII-a sau a VIII-a, este că anii cei mai buni urmează. Sunt anii libertății, ai lipsei de griji, ai celor mai pure iubiri și al viselor de neoprit. Aici o să visați toate acele lucruri care mai târziu o să mute lumea din loc. Fie pe a voastră, fie a noastră. Iar pe unii dintre voi, vă aștept la primul vot în această toamnă. Și vă invit să faceți lumea, așa cum ați visat-o. Vă asigur că se poate!

Photo by Pixabay from Pexels

Cum a devenit Pe Aripile Vântului o capodoperă rasistă? Și ce facem cu ea?

10 iunie 2020 Cătălin Striblea 00:04:30 0 comentarii

La întâlnirea de azi voi vorbi despre un lucru spectaculos, dar în egală măsură delicat și cu efecte în timp. Probabil c-ați auzit până acum că una dintre urmările protestelor anti-rasism din America, este înlăturarea filmului Pe Aripile Vântului de pe platforma HBO. Cât de corect este?

HBO a anunțat că filmul va fi retras temporar de pe platformele sale, la o zi după un editorial care a apărut în LA Times și care era semnat de John Ridley, scenaristul câștigător al Oscarului cu filmul 12 ani de sclavie. Pe fondul protestelor din Statele Unite, acesta atrăgea atenția că filmul este unul care cultivă stereotipurile rasiste și glorifică epoca în care persoanele de culoare erau supuse sclaviei. Ba, mai mult, spune Ridley, ignoră complet ororile sclaviei.

Pe Aripile Vântului are problema sa unică. Nu numai că ignoră realitățile rasismului. E un film care glorifică sudismul. E un film care, atunci când nu ignoră ororile sclaviei, se oprește doar pentru a perpetua câteva dintre cele mai dureroase stereotipuri privindu-i pe oamenii de culoare.

Ținând cont de climatul inflamat din State, cu sute de proteste împotriva practicilor rasiste, HBO s-a conformat instantaneu și-a scos filmul temporar. Și apoi a urmat întocmai sfatul lui Ridley. Acesta spune că, de vreme ce filmul este o capodoperă, el poate fi pe site, dar numai dacă este însoțit de o notă premergătoare care să explice situația populației de culoare la jumătatea secolului 19, când are loc acțiunea. Sau de o serie de discuții care să facă același lucru. Adică spectatorul să fie informat înainte de a-l vedea, astfel încât să nu perceapă sclavia sau practicile asociate acesteia drept normale. Așa că filmul va reveni, dar doar cu această notă

Acțiunea în sine a stârnit vii nemulțumiri, curiozități și proteste din partea mai multor cetățeni. Sau măcar o sprânceană ridicată. Cu atât mai mult cu cât filmul are nu mai puțin de zece Oscaruri. Dar și pentru că majoritatea dintre noi, cred, n-au avut ochi decât pentru povestea de iubire dintre Scarlet O’Hara și Rhett Butler.

Totuși, pe principiul invocat de Ridley o grămadă de opere de artă pot fi privite ca rasiste. Deja o grămadă de statui sunt îndepărtate cu furie pentru că aparțin unor persoane care au avut sclavi sau admis sclavia. Iar o grămadă de cărți de acum 80- 100 de ani pot trezi suspiciuni. Ce ziceți de titluri ca Wilson Zevzecul de Mark Twain sau Zece Negri Mititei de Agatha Christie? Nu puneți Coliba Unchiului Tom pentru că această carte este una împotriva rasismului. E greu să înțelegi cum poate cineva să judece o operă de acum 80 de ani după standardele de astăzi care s-au schimbat foarte mult în bine.

Doar că în cazul filmului Pe Aripile vântului, lucrurile sunt cu atât mai complicate. Filmul a fost acuzat de rasism încă de la turnarea sa. El a stârnit protestele gazetelor care se adresau persoanelor de culoare, dar și ale actorilor de la Hollywood. Ba, filmul a fost aproape să nu fie făcut din pricina unei greve care a dus la schimbare scenariului. S-a renunțat astfel la cuvântul nigger, negrotei, dar au fost păstrate cele precum tuciuriu sau persoană inferioară. Mai mult, o notă de arhivă arată că producătorii au suferit mult la introducerea acestei reguli care citez ”reduce dramatismul filmului.” Iată nota lui David Selznick către unul dintre asistenții săi.

Regret din ce în ce mai mult pierderea pe care o suferim prin faptul că negrii cu rolurile principale nu-și pot spune negrotei și că nu putem beneficia nici de celelalte înțelesuri pe care cuvântul le poate avea când este rostit de un negru la adresa altuia. Toate înțelesurile pe care le-aș fi folosit nu fac decât să glorifice pe negri. Și nici nu-mi vine a crede că folosim o astfel de regulă discreționară, așa cum nu cred c-am fi jignit pe vreun negru, dacă am fi folosit cu grijă cuvântul ”negrotei”. De exemplu în referirile făcute de Mammy, Pork sau Big Sam.

Și nu uitați că interpreta lui Mammy, Hattie Mc Daniel, nici nu a avut voie să stea în sală lângă restul colegilor, deși a câștigat Oscarul. Așadar, filmul a avut partea sa de controversă de la bun început, deși noi aici nu am simțit-o pentru că societatea noastră se află în izolarea sa comunistă. Iar de-a lungul anilor comunitatea de culoare a revenit de mai multe ori asupra subiectului. Punctul lor de vedere trebuie ascultat.

Întrebarea care se pune este până unde putem merge cu acest gen de îndreptări, în trecut și în viitor. Unde, această problemă încalcă dreptul la viață al unor oameni și unde încalcă dreptul la exprimare și la creație? Este clar că e de neacceptat propaganda discriminatorie de orice fel. Dar țesătura unei povești într-o epocă teribilă? A scrie cu teză nu e o soluție și nici eliminarea din istorie. Educația și educația culturală sunt răspunsul, dar pe acestea cu toții de abia le învățăm.

Noi deja știm în această țară cum este să scrii cu o teză în față și cu o direcție. Ni s-a întâmplat vreme de 50 de ani. În prezent, un scriitor mi-a relatat că într-o editură de peste Ocean i s-a cerut să schimbe sensul unei scene cu o persoană de culoare, astfel încât cartea să nu aibă parte de scandaluri. Asta înseamnă să te conformezi unor teze. Ceea ce este contraproductiv și imposibil. Mintea umană este vastă, creierele scriitoricești nenumărate, nimeni nu poate urmări toate operele artistice. Și cu atât mai puțin vor dispărea glumele sau zicerile discriminatorii de orice fel din țesătura societății. Nu cred că cineva a devenit rasist după ce-a văzut Pe Aripile Vântului. Cred, însă, că este posibil acesta să-i dea rasismului o acceptabilitate mai lungă.

De aceea soluția este educația și identificare corectă a situațiilor care pot face rău. Indiferent dacă aceste vor mai exista sau nu, educația va duce la dispariția barierelor și la așezarea unor realități mai corecte.

Istoria mea de fumător intermitent a durat 20 de ani

3 iunie 2020 Cătălin Striblea 2 comentarii

Prima țigară am fumat-o într-o curte de prin Cartier (chiar așa-i spune unui cartier din Vaslui). Se organizase un șpriț de sâmbătă seara cu mai mulți vecini, în curte la cunoștința noastră Leonard. Aveam spre 16 ani. Vinul nu a fost niciodată o problemă la Vaslui. Și nici faptul că patru-cinci băieți de 16-20 de ani se strâng sâmbătă seara să săvârșească câteva sticle de plastic. Se fuma BT în grupul respectiv și, culmea, nu fumau toți.

Nu știu cum și de ce am fumat, dar cred că eram cam șprițuit. Și nici nu știu dacă mi-a plăcut. Cert este că nu am tușit că asta mi-aș fi amintit. Dar știu că în noapte aia am transpirat rău de tot, ca și cum aș fi fost răcit. Și c-am schimbat vreo două tricouri. Organismul meu, probabil, scoatea afară noua toxină. După asta am mai fumat intermitent vreme de 20 de ani. Mai fumam, mă mai opream câțiva ani. Cel mai bun marketing al vremii erau vecinii mai mari care fumau sau faptul că puteai să stai cu fetele la colțul școlii ca să fumezi. Țigările se palmau și se fuma chiar pe strada din fața liceului. Trebuia să fii de pe altă lume ca să nu te prinzi ce fac sutele de copii aflați în pauză. Un nor ca de grătar plutea pe deasupra întregii zone. Deși, dacă te-ar fi căutat cineva, nu aveai nicio țigară la tine.

Asta pentru că nu-ți permiteai un pachet de țigări care în anul 1992 era 1000 de lei. Dar cu siguranță îți permiteai o țigară care era 50 de lei. Și cu țigara aia puteai să faci multe. De exemplu să o împarți în patru. Spre deosebire de generațiile anterioare nu am fumat niciodată în buda liceului. Era libertate, era democrație și era firesc să poți lua țigări la bucată de la chioșc. Cred că de peste tot puteai să iei țigări la bucată. A fost o epocă înfloritoare pentru cei care aveau afacerea asta.

Desigur că erai urmărit și pedepsit. Dar nu din rațiuni de sănătate, ci din rațiuni de regulament școlar. Adică era ceva de ne-încălact, dar nu era clar de ce. Cred că toată lumea vedea fumatul unui adolescent mai curând ca un gest de frondă decât ca unul nesănătos. Dar asta îl făcea și mai cool.

Pe mine m-a luat de pe stradă un profesor de mate care nici măcar nu era al meu. Am fost dus la director și a trebuit „să vii cu tac-tu tuns”. Nu era ca și cum ai mei nu se prinseseră. Toate, și când zic toate știu ce zic, locurile în care puteai să intri erau ca niște perdele uriașe de fum. Pur și simplu puțeai oriunde te-ai fi dus. Deci nu mi-am luat-o foarte tare. Așa c-am mai fumat.

Prima formă de marketing pe care am văzut-o și am și experimentat-o a fost cea de la Marlboro Music Show. Acest program a apărut când eram printr-a zecea și a ținut o vreme. Tehnic, dădeam un top cu muzică furnizată de ei. Primeam un kit cu muzica, informațiile, noutățile. Una dintre cele mai profi producții pe care le-am văzut până azi. Și dădeam și premii pe care scria Marlboro. De la genți, la hanorace, la ce vreți voi. Nu țigări!. Dar show-ul acela, care avea zeci de jingleuri și promouri în timpul săptămânii, spunea clar că se numește Marlboro. Odată am fost la București, la o întâlnire a radiourilor care făceau show-ul, și acolo chiar erau țigări la discreție. Și, încă o dată: nicăieri, niciunde, cu excepția alor mei, nu aveam o discuție despre cât de nasol e fumatul.

Nu am fost un fumător înrăit. Înainte de a mă lăsa, dacă fumam jumătate de pachet pe zi, iar prima țigară era pe la 5-6 după masă, înainte de emisiunea tv. De lăsat m-am lăsat brusc pe masa de operație. Nu am făcut legătura că fumatul îngroașă sângele și asta mă poate omorî. Nu detaliez aici.

De ce am avut eu amintirea asta? Pentru că am primit acest comunicat care mi-a arătat că nu s-a schimbat mare lucru. Comunicatul vine de la Inițiativa 2035 Fără Tutun.

Ultimul studiu global Global Youth Tobacco Survey (2017 – 2018) România privind consumul tutunului, implementat pe un eșantion reprezentativ la nivel național de 5.409 copii şcolarizaţi în clasele VI-VIII, cu vârsta cuprinsă între 13-15 ani a relevat faptul că 30,1% dintre respondenți au încercat să fumeze țigarete cel puțin o dată, iar 8,6 % dintre intervievați au fumat țigarete în ultimele 30 de zile.

La nivelul țării noastre, 53.523 de copii cu vârsta între 13 – 15 ani sunt consumatori constanți de tutun. Iar numărul țigărilor fumate de cei mici are o medie de 83.027.280 pe an, în contextul în care fumatul este prima cauză de îmbolnăvire în România și în lume – peste 36.600 de români mor anual din cauza fumatului.

Adică, mai pe șleau, un sfert dintre copiii români care intră în adolescență au tras de-a lungul timpului din țigară, iar unii o fac zilnic. Cum arată consumul lor?

Dar stai să vezi ce se întâmplă mai departe:

În momentul actual, produsele din tutun încălzit sunt cunoscute de o cincime din elevii cu vârsta cuprinsă între 13 și 15 ani (128.206 copii) iar 15% dintre cei care recunosc produsele, afirmă că au devenit deja consumatori curenți. 19.293 de copii cu vârste cuprinse între 13 și 15 ani au folosit produse din tutun încălzit în ultimele 30 de zile și 51.033 de copii au folosit țigări electronice în ultima lună.

De ce asta? Nu știu dacă v-ați mai uitat în ultima vreme pe Instagram. De acolo pornește toată treaba asta. Cea mai importantă rețea pentru puștime găzduiește și cele mai multe referințe la fumat. Nu mai e cool să fumezi țigări de adevăratelea, dar e ok să tragi din aparate de fumat. Și idolii adolescenților fac treaba asta în mod constant. Fiecare își crește afacerea și respectul de sine așa cum dorește. A vinde imaginea unor țigări unui public minor nu e în regulă. Chit că se cheamă țigări cu vitamine, canabidol sau alte exemple de genul acesta. Tot ce trebuie să faci este să te întrebi dacă vei face asta și copilului tău.

Două vorbe despre cum funcționează publicitatea la astfel de aparate.

Poate ar trebui să ai asta în minte. Iar dacă ești părinte, nu te gândi că poți să-i iei Instagramul. Dar poți opri publicitatea la toate produsele privind fumatul. E mai simplu așa. Dacă vrei ca treaba asta să se oprească, scrie-i deputatul tău să suțină următorul proiect de lege: Pl-X 587/2019. E un bun început.

Photo by Basil MK from Pexels

Școlile egale sunt minunate, dar nu există în realitate

6 februarie 2020 Cătălin Striblea 0 comentarii

Ministerul Educației a hotărât să generalizeze la nivel întregii țări procedura de distribuire aleatorie a copiilor în clasa pregătitoare. Astfel, vei veni la școala de care aparții, dar nu o să mai poți alege învățătoarea, cum se petrecea în realitate, în trecut. Iată cum sună articolul pus în dezbatere publică.

“Constituirea formațiunilor de elevi în clasa pregătitoare se face după finalizarea procesului de înscriere, conform Calendarului înscrierii, în baza unei proceduri elaborate la nivelul unității de învățământ și aprobate de Consiliul de administrație, cu respectarea criteriilor de transparență, echitate, nondiscriminare și incluziune“

Procedura fusese anunțată cu o zi mai devreme de Inspectoratul Școlar din București și este aplicată de ceva vreme la Timișoara. Iată ce spune șefa ISJ București Liliana Fedorca:

Concret, fiecare unitate de învățământ va elabora, aproba și asuma prin Consiliul de Administrație algoritmul/metoda de repartizare a elevilor la clasă. Procedura va fi postată pe site-ul fiecarei unități de învățământ, la avizierul acesteia și va fi diseminată în cadrul zilelor intitulate generic “Porți deschise”.

Concret, se va face în felul următor. După înscriere, într-o ședință publică, copiii pot fi trași la sorți, pe clase, după un model stabilit în prealabil. A doua metodă este cea alfabetică. La Timișoara se face în felul acesta. Se alcătuiește lista alfabetică, apoi primul copil este distribuit la A, al doilea la B, al treilea la C și de la capăt. Ce nu știu din modelul acesta este dacă învățătoarea e stabilită de la bun început sau trasă la sorți de abia după aceea. În fine, metode se găsesc. Ce avem să ne întrebăm este dacă sistemul este corect și cel așteptat.

Copilul meu a trecut de vârsta asta, așadar pot să vorbesc cu oarecare detașare. Bănuiesc, însă, ce este în sufletul unui părinte. Adevărul este că fiecare vrea ce este cel mai bine pentru copilul său: învățătoarea cea mai bună sau cea mai potrivită. E ca la doctori. Rețeaua de părinți află cu vreme bună înainte ce învățătoare vrea, la care școală vrea. De asta au apărut mutațiile, de asta apar listele de așteptare, presiunile, șpăgile cadourile.

Știți despre ce vorbesc, fiecare a trecut prin asta. Acesta este și motivul deciziei ministerului. Nu toți copiii pot ajunge la profesorul cel mai performant. Presiunea pe mulți dintre acești oameni trebuie să fi fost uriașă. Prieteni, rude, șefi, toți puteau pune o pilă. Probabil că, în multe cazuri, existau și beneficii pe măsură. Cumva intrarea la fiecare clasă se făcea pe clase sociale, să recunoaștem. Cine era mai bine plasat în societate, avea șanse mai mari de câștig. Nicio schimbare față de comunism. Acolo, A-ul era clasa de nomenclaturiști, securiști, protipendadă, B-ul se dădea la intelectuali, iar profesorii se repartizau ca atare. Mascat, sistemul a urmat și noua orânduire socială, adăugând elementul financiar.

Decizia de azi ar trebui să ofere o șansă egală tuturor copiilor la cel mai bun profesor. Pe hârtie sună senzațional. În realitate, egalitatea nu există în societate. Banii și poziția socială dictează peste tot în lume. Cei care dețin cheile vor face mai mult pentru ei și copiii lor. Sigur c-ar fi frumos să fie cum ne propune inspectoratul. Dar ar trebui întâi ca școala să fie un spațiu egal. Și să existe siguranța că, la orice clasă ar fi, copilul va fi la fel de bine instruit. Și nimeni nu crede asta. Mai mult, este și împotriva spiritului concurențial instalat în școlile din România. Competiția profesională și umană există și acolo. Măsura ar fi trebuit însoțită de altele.

În primul rând trebuia regândit scopul pregătirii. Nu mai trebuia să ai o presiune pe note și foarte probabil era necesar un sistem diferit de admitere. Școala este croită azi piramidal, fiecare vrând să acceadă către cele mai bune licee. Iar pregătirea începe de la clasa zero. Tot ce se face în școală îi împinge pe părinți să-și trimită copiii la profesorii de elită. Pe scurt, nu poți fi concurențial opt ani de școală și să vrei ca la start să fie diferit. E împotriva naturii umane.

Un model complet opus ar fi fost ca statul să ia în calcul un adevăr natural pe care nu vrea să-l recunoască. Să transforme unele școli în școli de elită. Să aducă acolo profesori de top, cu pregătire asemănătoare. Verificarea lor să fie temeinică și făcută des. Adică la șase clase să scoți standarde identice. Și să te ții de ele. Să găsești un sistem de admitere în aceste școli și să-l setezi astfel încât să funcționeze. Să ai clasamente de școli și să renunți la intrarea geografică în școală. Nu e musai să se ntâmple de la clasa zero, ci poate mai târziu.

Nu luați cele două modele decât ca niște machete care ar răspunde unui anumit fel de societate. Nu există soluții totale, mereu vor fi nemulțumiri. Ideal ar fi ca la orice școală de stat ați merge, copilul să iasă de acolo foarte bine și foarte învățat.

Mai există o posibilitate. Dacă tot propui o soluție egală, atunci dă-le voie oamenilor să o respingă. E ca la doctor. Te duci la cel în care ai încredere. Și dă-le banii ca să meargă către școala privată. Adică principiul banii urmăresc elevul să fie real. Nu vrei soluția egalitaristă propusă de stat? OK, copilul tău poate primi decontare la privat, într-o școală cu standarde verificate, unde poți să plătești suplimentar dacă este necesar.

Să nu mă înțelegeți greșit. Propunerea Ministerului este utilă și chiar le va lua multora o piatră de pe inimă. E mai simplu, poți să ai noroc. În plus ne scapă de o grămadă de complicații sociale. Și e drept pentru copii, care nu au nicio vină pentru modul în care funcționează societatea. Sper ca ea să reușească într-o relativă pace socială. Ce spun eu este că lumea nu funcționează așa. Și că nu va dura mult până când vom inventa o șmecherie nouă sau până la scandal.

La final, cel mai bun sfat pe care l-am primit eu și pe care l-am respectat, pentru părinții care se pregătesc de școală: cel mai important lucru pentru un copil mic este ca școala să fie aproape de casă. Credeți-mă, este un chin să fie departe, să-l trezești cu ore înainte. Faceți asta și o să fie bine!

Statul român este idiot. Azi, cazul mașinilor electrice.

3 decembrie 2019 Cătălin Striblea 1 comentariu

Știți ce-ți mănâncă viața în țara asta cel mai mult și cel mai bine? Relația cu statul, mai ales în lucrurile mici. Adică, acolo unde tu ai avea nevoie de un sprijin, de o mână de ajutor ca să ne fie cât mai bine la toți, acolo îți pune statul o piedică. Am un studiu de caz mai jos. Unul care o să-ți arate și adevărata natură a statului român: autogenerarea de probleme ca să-și justifice existența.

Să zicem că ai o mașină electrică sau hibrid. Statul român, respectiv Primăria Municipiului București, spune că te ajută și nu mai plătești ora de parcare în marile parcaje publice din capitală. Adică te încurajează să vii cu mașina nepoluantă în centru și chiar să parchezi multe ore. Știți că aici prețurile sunt progresive și te cam atinge ła buzunar dacă vii în centru. Încep de la 5 lei și ajung apoi la zece lei pe oră.

Ei bine, pentru parcare îți trebuie un certificat și un abțibild de la Primărie. Pentru asta trebuie să mergi la Administrația Străzilor cu talonul, cartea de identitate și buletinul. Aici vei fi întâmpinat la registratură de două funcționare care îți vor lua cererea și te vor anunța că aceasta va fi procesată cam în trei zile. Atunci va trebui să te întorci ca să iei actul doveditor. De ce să faci asta? Pentru că pe mail nu se poate. Și nici prin Poștă.

Dar stați că nu e tot. Certificatul nu este valabil decât un an. Ai spune că e în regulă, nu? Nu, pentru că nu vorbim de un an calendaristic. El este valabil până în ianuarie anul următor. Adică, dacă ai mașină din noiembrie, te duci la primărie până la finalul anului și apoi, anul viitor, faci o nouă cerere. De data asta statul te scutește de un drum. Poți trimite un email și apoi doar te duci să iei atestatul. Nu e clar de ce nu se poate de prima dată. Și astfel, în ianuarie, câteva mii de posesori de mașină trebuie să facă un drum la primărie.

Și nu e deloc clar de ce, odată eliberat, certificatul nu este valabil pe durata de viață a mașinii. Sau cât îi ești proprietar. Sau de ce nu-l primești, odată cu mașina. Sau când o înscrii la taxe și impozite locale. Statul știe în orice moment starea și statusul mașinii tale. Chiar te poate obliga să plătești impozitul prin povestea asta. Nu e ca și cum ai pune electrica pe GPL și pierzi statutul. Și chiar dacă o vinzi, viitorul proprietar tot mașină electrică va avea. Dar, nu, preocuparea statului este să te vadă la ochi și să fie sigur că o dată pe an te întreabă de sănătate.

M-am uitat de curiozitate cum se face procedura similară în Talinn, capitala Estoniei. Nu numai că prima opțiune este electronică. Dar dacă nu vrei așa, poți veni la birou și chiar trimite prin poștă cererea ta și actele mașinii. Nu numai atât. Sunt trecute și numele celor doi funcționari care se ocupă de acest serviciu. Inclusiv clădirea, camera și măsuța la care îi găsești în Primărie. Da, exact, măsuța 4. Pentru că oamenii aceia își acordă respect.

În România, statul a găsit o modalitate prin care să se justifice. Să te poarte pe drumuri, să arate că face ceva. De 30 de ani încoace, România e cea mai bună la reinventatul roții. Și la justificare salariului. Coada, înclinatul la ghișeu și punerea pe drumuri sunt constantele acestei forme de stat. Și unul dintre motivele pentru care li s-a urât oamenilor. Pentru că ei știu că astfel crește importanța funcționarului, salariul acestuia, dar se și bate calea pentru micile înțelegeri.