Știrile zilei au toate detaliile despre celula imunitară care ar putea vindeca cancerele. De asemenea, urmărim procesul lui Trump. Plus Rolling Stones despre boala lui Ozzy. Și un rechin umblător.
Știrile zilei au două vești din Asia. Prima este că deșeurile noastre nu mai sunt primite acolo. A doua este că asiaticii ne trimit și un virus despre care nu știm mare lucru. În plus, o vizită în cea mai depărtată cârciumă din Europa. Bonus: noile telefoane Samsung.
Sefi Roth a pornit în căutarea sa de la o observație simplă. Performanța studenților săi varia de la un test la altul după criterii pe care nu le intuia întocmai. Sefi este unul dintre profesorii tineri ai LSE, celebra universitatea londoneză. Este doctor doar de trei ani, dar a văzut numeroase generații de studenți. El este unul dintre cei mai mari experți în legătura dintre poluare și viețile noastre. A scris zeci de articole școlare, a făcut studii complexe despre viața noastră urbană și este unul dintre cei mai citați experți în domeniu.
Sefi Roth s-a gândit la un moment dat să stabilească dacă există o legătură între poluare și rezultatele școlare ale studenților săi. El a făcut observații în aceeași zonă, cu studenți de același nivel, dar în zile în care poluarea din orașe era diferită. Rezultatele arătau fără tăgadă că în zilele în care cotele de poluare erau mai mari, rezultatele erau mai proaste. De asemenea, a constatat că cele mai bune rezultate le-a obținut în ziua în care aerul din Londra a fost cel mai curat. „Am putut vedea cu claritate o descreștere a rezultatelor la examene în zilele cu poluarea cea mai mare.”
Sefi Roth nu s-a mulțumit doar cu rezultatele primului an de studiu. A continuat vreme de 10 ani. Iar rezultatele arătau la fel. Ba, mai mult, a observat că studenții care dădeau examene în zilele cele mai poluate, ajungeau să aibă rezultate din ce în ce mai slabe. Asta le-a influențat notele de ieșire din facultate, dar și veniturile ulterioare. Studiul lui Roth a fost completat în 2016 cu cel al lui Matthew Neidell de la Universitatea Colombia care spune că poluarea are efecte asupra productivității. Pur și simplu, în zilele cu aer mai curat, productivitatea unor muncitori crește.
E important? Datele pe care le avem astăzi arată că jumătate de omenire trăiește în zone urbane care tradițional sunt mai poluate. Nouă din zece cetățeni ai lumii respiră astăzi un aer viciat. Tot Organizația Mondială a Sănătății spune că șapte milioane de oameni mor anual din cauza aerului rău.
Iar următoarea întrebare pe care și-a pus-o lumea este dacă nu cumva aerul stricat are și alte efecte asupra noastră în afară de sănătate și muncă mai proastă. De asta Sefi Roth a mers un pic mai departe. El a început să studieze dacă este vreo legătură între criminalitate și poluare. Iar rezultatele o să vă sperie. Studiul lui Roth arată că legătura există. Acolo unde poluarea este mai mare, se înmulțesc și micile infracțiuni: furturi de buzunare, violență, agresiuni în familie. Ca să stabilească asta, Roth și echipa sa au urmărit norii de substanțe toxice de deasupra Londrei și deplasarea lor. Ei au putut constat cu ușurință că într-o zonă în care apare poluarea, crește imediat și rata infracțiunilor. Roth nu s-a grăbit să tragă o concluzie definitivă, dar este sigur de legătura cauzală. Mai ales că rezultatele s-au repetat în 600 de zone din Londra.
Studiul său este completat, însă, de unul american, de la MIT. Aici Jackson Lu a studiat vreme de 9 ani 9000 de orașe americane. Studiul său spune că în orașele cele mai poluate, delicvența are cele mai înalte rate. De aseamenea, el a putut să stabilească un model predictiv între poluare și apariția unor infracțiuni precum jafurile, crimele, violurile sau furturile de mașini. Studiul lui Lu descrie poluarea drept cauză, dar o leagă strâns și de alte probleme sociale.
Mai există un studiu, al unei profesoare de la universitatea Californiei de Sud, Diana Younan, care a urmărit evoluția a 682 de adolescenți. Ea a stabilit o legătură între numărul particulelor PM 2,5 și comportamentul adolescenților. Studiul arată că un comportament deplasat este mult mai probabil în zonele poluate.
Nu o să merg mai departe, dar unul dintre cercetători se întreabă când va veni momentul acela când forțele de poliție vor supraveghea cu prioritate zonele care sunt mai poluate. Deocamdată ce vedeți aici sunt doar câțiva pași. Care nu îndreaptă către o concluzie definitivă. Și nici nu oferă o soluție. E doar începutul înțelegerii complicațiilor pe care viața noastră le va avea în viitor.
De Cabral am tras două luni ca să vină la emisiune. Și nu știam exact de ce nu-l prind. Dar el făcea cel mai important lucru din viețile noastre. Își lua timp doar pentru el. Se rupea de lumea noastră, de telefoane, de agitație și mai ales de presiunea timpului. Și nu făcea asta într-o vacanță obișnuită. La volanul unei mașini cu o rulotă a călătorit și s-a oprit unde a vrut. Nu l-a grăbit nimeni, s-a oprit să vadă timpul și oamenii. I-a avut pe cei dragi alături, a avut vreme.
Și asta pentru că în restul timpului, Cabral muncește enorm. Emisiunea sa este înregistrată zilnic și durează zi-lumină. Dacă faci asta câteva săptămâni la rând ești frânt. Și asta nu este singura lui activitate. E doar una dintre ele. Oboseala, la nivelul acesta de muncă, este distructivă. Dar mai e ceva. Nivelul acesta de muncă arată și un nivel de succes. Iar succesul lui este atât de mare încât a schimbat și modul în care românii se uită la programele tv de după-masă. După ani buni în care au preferat emisiunile cu povești, în special cele din zone sărace, Cabral a mutat televiziunea spre familie și românii din clasa mijlocie.
Dar este ceva mai important aici. Succesul lui este cu atât mai mare cu cât el este diferit. Și nu totdeauna acceptat cu totul. Faptul că e de culoare i-a asigurat o copilărie cu multe traume. Iar rezultatul este că, astăzi, Cabral, care este român sadea, ne spune că nu o să ne placă descrierea lui despre noi.
Nu avem timp să ne cunoaștem. De asta te-am invitat azi. Să auzim poveștile oamenilor care reușesc deși nu pleacă cu o șansă egală
Foarte frumos! Să știi că nu e doar în România. Și afară oamenii judecă, și afară sunt răi, numai că afară au învățat cum să ascundă și îți trântesc două fraze politicoase și un zâmbet și ai impresia că e altfel. Nu e altfel. Așa suntem programați. Sună foarte frumos ce zici și așa e, nu mai avem timp de noi.
Știi cum e? Totul se vinde ca la circ. All glitter and shine. Pentru ca noi să fim rupți din stele, în general, trebuie să fie stelele. Atunci când ești în vârful unui chestii mediatice ești miezul, ești cineva, faci, dregi… De fapt ești un om al muncii, ai un salariu cu care îți faci niște treburi, un om care e mai cunoscut la scara lui de bloc, dar atât. Eu cred că ajungi să fii într-adevăr important în momentul în care începi să contezi fizic pentru oameni, atunci când reușești să faci lucruri pentru alți oameni, când schimbi mentalități care fac comportamentele oamenilor să se manifeste altfel. Atunci mi se pare că tu chiar ești cineva. O ardem foarte mult pe miştouri. S-a făcut mișto de Andreea Marin cu camionul. Încontinuu. Femeia, cum o fi ea, deși nu are nevoie de mine ca avocat, a făcut foarte multe pentru oameni. Atunci mi se pare că într-adevăr contezi. Când unuia căruia îi era foame nu îi mai e foame după ce te ocupi tu de viața lui sau când unuia căruia îi era frig nu o să îi mai fie frig după ce ai pus tu mâna acolo. Despre asta este vorba! De altfel, așa, suntem cu toții importanți. Suntem într-un concurs de ăsta e nebun: care are mașina mai scumpă, mașina mai mare. Stai să-ți arăt cheile să nu te roadă invidia. E o Honda Civic din 2001 cu rugină la aripile din spate. Este foarte bună mașina, e spectaculoasă. Mai am o autoutilitară, adică nu e vreo mașină fancy.
E mișto să vezi cum oamenii se uită la tine și au impresia că au câștigat concursul, fiindcă e un concurs! Te uiți în stânga și ai concurs cu ăla din stânga. Te uiți în dreapta, ai concurs cu ăla din dreapta. În față, în spate, la fel. Vecinul de sus, vecinul de jos. Care are mașina mai mare, care are mașina mai frumoasă, care are casa mai nu știu cum, care și-a pus termopan. Tot concursul ăsta de fapt este zero, fiindcă tu pentru tine ai confortul pe care îl ai. Faptul că starea ta, confortul tău, bogăția ta, cum vrei tu să îi spui, e cumva mai cu moț decât a celuilalt nu te face să te simți mai bine dacă ești întreg la cap. Societatea ne-a tot împins în concursul ăsta. Atunci tu ai acum mașina asta și te gândești: de unde să mai tai pentru că merit și eu o altă mașină. O mașină mai nouă, dar nu neapărat mai bună. O mașină mai mare, dar nu neapărat mai utilă.
Vacanța de două luni are avantajele ei, dar și dezavantaje. Până la urmă trebuie să trăiești numai cu cei apropiați.
Ori te omori, ori te lipești mai bine. E foarte simplu. Două luni în trei metri pătrați, te înjunghii.
Toate țările sunt frumoase când ești în vacanță. Nu trebuie să încasezi nimic, trebuie doar să cheltui. Nu ai nimic de făcut, ci ai doar probleme închipuite. Totul e frumos mai ales când îți faci puțin temele, dar în același timp nu ești sclavul programului. Noi plecăm pe un semihaos. Ne punem în mișcare și după ce suntem pe autostradă într-o direcție anume, a mea scoate tableta sau telefonul și spune: „Uite, asta ar fi interesant. Hai să mergem acolo”. Nu e o chestie nici programată strict, dar nici o chestie în care să dorim să demonstrăm ceva. E relaxare.
Cu copilul mic oricum e greu. Frumos, dar greu. De obicei ne organizăm. Dacă unul se ocupă de casă și de muncă, celălalt preia copilul. Sunt vorbite, dar nu sunt bătute în cuie. Cumva ne împărțim responsabilitățile și e pace. E greu fiindcă trebuie să ai un program cât de cât strict. Atunci trebuie să îți faci programul tău după programul lui.
Camper îi spune mașinii lui Cabral. Eu îi zic cu rulotă, dar nu e chiar așa. E de fapt o mașină ca o casă care îți oferă toate condițiile moderne de locuit.
Cu cât ai mai multe dotări la el, cu atât viața ta e mai simplă. Cred că românii sunt unii dintre demenții care bagă foarte mulţi bani și le pregătesc foarte bine. Când intri într-un camper sau o rulotă a unui român o să vezi că omul are centrală de apă caldă pe gaze sau pe curent. Are încălzire pe diesel, dar și pe gaz. Are deasupra patului panouri solare, două baterii. Atunci tot ce înseamnă experiența asta e mult mai comod. Îți trebuie o mică îndemânare. S-a mai stricat una alta, dar a fost ok. Nu te grăbești nicăieri.
Cabral spune că rămâne în continuare un băiat de Berceni. E crescut acolo, trăiește acolo. Și el și Răzvan Fodor de care este foarte apropiat.
Berceniul era mult mai rău înainte. Acum este un cartier normal, cu oameni normali care merg la muncă. Până acum ceva ani era o semijunglă. În primul rând ai avantajul că ești negru într-un cartier de albi. Eram trei negri în tot cartierul. Mai aveam un negru în Drumul Taberei, alți doi în Militari. Ne știam toți cu toți. Eram o mână de mulatri în tot orașul. Toată lumea din Berceni îi știa pe negrii din Berceni. Ai avantajul ăsta. Aveam și o mâncărime în tălpi să umblu prin cartier. Nu stăteam niciodată la scara noastră. Eram cu mai mulți băieți cu care hălăduiam prin tot cartierul știindu-ne cu toată lumea. Fără bătăi. Doar când era cazul să ne apărăm, dar nu aveam porniri violente. Așa i-am cunoscut pe toți de vârsta noastră. Ne știm toți cu toți. Ceilalți, frați mai mici, părinți ne știu și ei.
Când era puști stătea afară mereu. Azi își mai lasă copilul afară la joacă, în același cartier?
Nu las copilul afară din cauza traficului în primul rând. Aia o mare problemă, că nu avem trotuare. Trotuarele sunt pentru mașini acum și nu lași copilul să se joace în stradă când trec băieții cu mașina. Asta cu jucatul afară e gata. Am văzut din nou chestia asta în câteva cartiere rezidențiale, noi, care au între blocurile respectivele și un mic părculeț.
Mutatul din Berceni a fost vreodată o opțiune?
Ba da, ba da! Să știi că sunt prost de sincer. Am vrut să ne mutăm, dar nu ne-am permis. Aveam nevoie de spațiu pentru tot ce avem și ce ne permiteam noi nu era destul de mare, iar ce ne trebuia și ce ne plăcea nouă sau ce ne-ar fi plăcut nouă să fie al nostru era mult prea scump. Atunci am preferat să renovăm la noi și ne-am văzut de treaba noastră.
Am petrecut o zi două în străinătate la câteva evenimente. De fiecare dată când se făceau prezentările și Cabral spunea că este din România, ochii se lărgeau de uimire.
Nevastă-mea o ia razna. Ai văzut că eu când zic „Din România”, nici nu clipesc. Adică nu zic „Mă, din România, dar stai să-ți explic”. Eu zic: „Din România!” Mândru tot! Mândru ca un cocoș, din România! Ai văzut că oamenii fac ochii mari. „Sorry?” „Din România! Ce? Ce ai de comentat?” „Nu, nu, nu am vrut să zic nimic”.
Și aici apare întâmplarea cu David Coulthard. De fapt, eu sunt subiectul:)
El fiind ambasador vine la evenimente, dar poate să își aleagă un loc, să iau un loc, să stea de vorbă cu doi, trei de-ai lui și după aia pleacă. A fost un tip incredibil de simpatic. A rămas cu noi și chiar a făcut un tur de oameni să vadă cu cine mai stă la masă. Noi eram în balcon, exact lângă Domul din Milano. El a venit, a văzut Domul și impresionat fiind a întrebat dacă știe cineva la ce an a fost făcut. Atunci l-ați luat cu toții la bombardament cu informații de istorie. Tu ai început. După aia cine mai era cu noi. Fodor a continuat și el cu ceva. Am venit și eu cu ceva, și după vreo 10 minute în care noi am vorbit încontinuu și el era ca la ora de istorie a zis: „Ok, rămân cu ăștia, că știa sunt mișto!”.
La un moment dat îl vedem pe David că se schimbă la față. Omul îmi dă mie berea, îi dă lui Fodor altceva și plonjează, în genunchi, în fața lui Striblea al nostru, și se apucă să îi lege șireturile. Cătălin era blocat tot. Se uită în dreapta la mine, stânga la Fodor. „Bă, ăsta mă leagă la șireturi”. El și-a terminat treaba, s-a ridicat, și-a recuperat lucrurile și a continuat discuția, noi fiind toți trei: „Tati, domnul David Coulthard l-a legat la șireturi pe domnul Striblea.”
Familia lui Cabral este cea din România. Fără îndoială. A restabilit legătura și cu tatăl său natural.
Tata e din Congo. Mama vine din Buzău. Îi zic tată acum doar ca să păstrăm discursul. De obicei îi zic Alex. Tată e Mircea care m-a crescut. Tatăl biologic a venit la studii, a cunoscut-o pe mama. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă. Ulterior s-a dus să ia pâine, când aveam eu vreo două săptămâni. Era coada mare și a rămas la pâine până am făcut eu vreo 11 ani. A venit, a stat vreo două, trei zile și a realizat că a uitat la coadă la pâine punga cu pâine. A plecat înapoi la Paris, fiindcă el acolo stă. Paris și Congo. Ne-am auzit la telefon când am făcut 28 de ani. Eu l-am sunat. Eram curios. L-am sunat fix de ziua mea. Eram în Brașov. L-am sunat. Mi-a răspuns: „Allo!”. „Bonjour! Bonjour! Mavé Monsieur Ibacka Alexandre”. „Au telephone.” Ah, parfait! Je suis Cabral”. „Oh, mon fils!”. Cred că în Congo am sunat atunci, nu în Paris. Peste vreo 3 secunde de muceală în telefon i-am zis: „Te sun mâine că mă ții și costă mult. Te sun mâine”. Bine. L-am sunat a doua zi. „Sunt Cabral”. „Aolo, fiul meu!”. Tot așa vreo 4 zile la rând. A șasea zi i-am zis același lucru, dar l-am sunat a opta zi. „Alo, da! Ai zis că mă suni ieri. De ce nu m-ai sunat?!”. Hai că am pierdut sincronizarea. E un om important în țara lui. În țara mea important a fost taică-miu, Mircea, al doilea soţ al maică-mii. El a fost un tată mai bun decât sunt eu tată pentru fiicele mele. Uneori m-am apropiat de modelul lui, alte ori nu. El e mult mai calculat. Arde cu o flacără foarte frumoasă, dar controlat. Eu sunt pe văpăi.
Copiii lui îi seamănă? Și cum se înțeleg cu el și cu bunicii?
Aia mare se duce singură, când vrea sufletul ei, nu mă mai bagă pe mine în seamă. Maică-mea vine și mai stă la noi, fiindcă e ceva mai mult spațiu, și stă cu pitica.Pentru cea mare sunt trecut la „blocați” în telefon, sunt cantitate neglijabilă, nu mă mai bagă în seamă, iar cea mică e prea mica. Cea mare e foarte puternică. Îmi seamănă foarte mult. E încăpăţânată, căpoasă. Îmi place foarte mult de fetele mele. Trebuie să ai răbdare. Fac un pas în spate. Îi fac față, dar în felul meu, nu în felul ei. Sunt două războaie purtate diferit. Sau același război, dar purtat diferit. Atunci câștigă amândouă părțile, dar totodată pierd. De abia aștept reconcilierea.
Copilăria unui puști de culoare în România, cu siguranță a fost complicată.
Îmi aduc aminte că eram un copil cuminte, ascultător, perfect. La școală erau materii cu care nu mă înțelegeam deloc și materii cu care mă înțelegeam foarte bine. La mine au contat foarte mult profesorii. Uite, profesorul de istorie a fost primul care mi-a dat mindfuck. Până la el istoria era materia la care trebuia să țin tot minte. Atunci el a venit cu poveștile. De atunci am prins drag de istorie. Am citit atât de mult despre Verdun încât am vrut să merg acolo în vacanță.
Eu aveam impresia că eram un copil, deși departe de a fi model, nici pacoste. Dacă o auzi pe mama acum… „Nu mă mai înțelegeam cu tine! Nu voiai să faci nimic”. Îi povestește și lui nevastă-mea. E o luptă. Sunt efectiv șocat. Când vorbim și ajungem în zona aia, am ajuns să evit. Într-adevăr pierdeam cheile de la casă. Non-stop. Bun! Dar în rest?
Și aici vin întrebările grele. Ce fel de națiune suntem în relație cu cei care sunt diferiți?
Îți zic foarte clar. Acum, după ce ai noștri au rupt bariera comunismului și au văzut negri la televizor, e altceva. E ceva vreme de când pare că e ok să fii negru, ba unii dintre negri chiar sunt cool. Cel puțin mă uit la copiii de liceu și nu au nicio legătură cu copiii de liceu cu care am crescut eu. Pe vremea aia eram maimuță. Eu cred că a fost parte din educația mea. Noi suntem un ghem de bucăți de fericire, cu frustrări, cu traume. Acesta e omul în general. Probabil că traumele alea m-au modelat către omul la care am ajuns acum.
Îți iei bătaie fiindcă ești altfel. Ești altfel, iar atunci oamenii erau dresați, împinși să atace orice este altfel. Trebuia să fim cu toții la fel, iar eu încercam să fiu la fel. De atunci mi-am dezvoltat un mimetism foarte eficient. Dacă mă duci acum în China în afară de înălțime și de culoare în două săptămâni învăț să fac lucrurile cât mai aproape de ei și o să zică: „Băi, să știi că Li Cabral are ceva de chinez în el”. Atunci am dezvoltat un mimetism de care desigur, aveam nevoie. Pielea nu aveam cum să o schimb, fiindcă nu-s cameleon. Tot timpul se găsea câte un imbecil care să atace pe tema asta. Dacă intrau doi imbecili într-o încăpere sigur de mine se luau prima oară și după aia de altul că e gras, de alta că e ochelaristă.
Am avut noroc cu Mircea care este profesor de arte marțiale. Nu aveam deloc încredere în mine, fiindcă luasem bătaie în cartier și îmi era frică. De multe ori ajungeam acasă cu şuturi în fund. Eram negru, aveam un alt fel de păr în cap. Nu conta că vorbeam aceeași limbă.
Suntem rasiști? Interviul nostru are loc chiar în zilele în care Gabriela Firea a folosit în spațiul public expresia „bar de negri”.
Nu. Nu suntem mai rasiști sau mai puțin rasiști decât alții. Doamna Primar tocmai a spus într-o declarație „bar de negri”. Complet dezamăgitor. Știu cum e cu greul și cu vorbele, dar nu-ți permiți. Ai lucrat la o televiziune. Nu ai voie! Să stau să mă duc să fac plângeri la CNCD?! Nu ajută la nimic. Barurile de negri vin dintr-o istorie apropiată, anii `70-`80. E vorba de barurile în care nu intrau albii, pentru că negri nu erau acceptați în orice bar. Dacă mai pui mâna pe o carte, dacă mai vezi un film, o să înțelegi. Caută doamna Prima „Green Book”!
Nu am un bunic care a fost asuprit ca sclav. Am o experiență personală împotriva acestui lucru, am experiența personală a anilor de comunism. Nu are cum să nu te deranjeze când spune unul de exemplu: „România – jegoși”. Mai citești fel de fel de ziare. Mă apucă spumele. De nu știu câte ori le-am scris unor ziare de afară să scoată comentariile jignitoare la adresa românilor. Și la „Le Figaro” am scris. Nu este posibil să permiteți asemenea expresii față de o etnie sau față de o nație pe site-ul vostru. Nu e posibil! La fel cum am pretenția de la alții, așa am pretenția și de la noi. Nu veni să îmi zici „bar de negri”!
Eu nu vorbesc acum de doamna Primar. Pe mine m-a deranjat că o autoritate a statului face asta. Dacă omul de acasă zice „Bă, nu suport negrii!” e alegerea omului și i-o respect, însă atunci când ieși în spațiul public și urlii că nu-ți plac ăia e o acțiune greșită. În momentul respectiv tu devii agresor.
O rezolvi în timp, în ani, prin educație și explicații. Prin amenzi pentru unii funcționează.
Românul s-a schimbat foarte mult. Am fost crescuți de un sistem oribil care îți repetă aceleași lucruri toată viața, tu trebuie să dai dovadă de o putere foarte mare și de o clarviziune să știi că ăia mint. Îți povestesc ce am trăit în copilărie, dar fără ură. Nu o fac cu supărare. Puteam să plec. Am avut posibilitatea să plec, dar nu am vrut. Eu sunt român dacă mă întrebi. Nu trebuie să-mi dai tu sau să-mi dea altcineva voie să fiu român. Eu simt că sunt român!
Povestea mamei lui Cabral este tulburătoare. Mama unui copil de culoare a fost supusă tuturor judecăților.
Maică-mea a avut mult de suferit. Mama a avut dosar „din cauza” bunicului, preotul Neculai Drogeanu. Era, din ce am înțeles, un preot foarte apropiat de comunitate. L-am cunoscut, dar eram foarte mic. Mama a terminat a doua în promoția ei la ASE. S-a angajat apoi la BRC. S-a mai și îndrăgostit de Alexandru. Au dat-o afară din BRC, Banca Română de Comerț Exterior, și au angajat-o la ITACIUVMR, o întreprindere de utilaje grele. Au zburat-o fără drept de apel, dar tot răul spre bine, fiindcă acolo l-a cunoscut pe Mircea. După Revoluție s-a reangajat la BCR. A făcut o carieră în banking și a ieșit la pensie pe un post bun, cu foarte mult respect din partea colegilor, fiindcă a fost o profesionistă.
Cabral înseamnă televiziune în ultimii 20 de ani. Televiziune de succes
Am auzit teoria: „Ești la televizor pentru că ești negru”. Cu siguranță la casting a contat faptul că eram negru și eram mai exotic. Părea exotic să ai un negru la televizor care vorbește perfect limba română. Am ajuns la Antena 1 să prezint o emisiune despre mașini. Atunci aveam o Dacie Break, vișinie, vai de mama ei, și dacă lucrăm la emisiune puteam să conduc și eu alte mașini.
Probabil atunci m-au luat și pentru treaba asta. Nu aveam dicție foarte bună, frumusețe pe standardul european nu aveam, dar după aia să zici că rămâi la televizor 21 de ani doar pentru că ești negru… Nu te ajută bibilica. Televiziunea este un mediu atât de concurențial… Nu își permite nimeni să te țină doar pentru că ești diferit. Hai să îl ținem și maimuțoi să dăm culoare prostului. Dacă nu îți faci treaba du-te tati acasă, nu mai avem nevoie de tine!
În Africa ai ajuns? La familia din partea tatălui natural?
Da, am fost. Nu mă omor. Toată Africa ar fi fost spectaculoasă dacă nu ar fi fost luată în sclavie de tot ce a însemnat Europa. Atunci când aud Franța, Olanda, Anglia, Spania că ridică tonul către țările Est Europene, mai ales către români, cum s-a întâmplat de atâtea ori, „băi vedeți cu drepturile omului”… Cel mai mare masacru din Africa l-a făcut regele Belgiei. Hai să vedem ce a făcut Spania prin lume în toate cuceririle sale, ce a făcut Olanda în Africa de Sud până acum. Din punctul meu de vedere când vine vorba de drepturile omului și de bun simț: mucles! În România, așa cum am fost, nu am deranjat decât foarte rar și atunci doar când am fost nevoiți.
Africa mi se pare foarte tristă. Vezi cât de mult au tras de acolo națiunile puternice, cuceritorii. În Africa de Sud șoferul pe care îl aveam angajat la „Sunt celebru, scoate-mă de aici” a mers să o ia pe Andreea de la aeroport. A rugat-o să stea în spate. Când mergeau pe un drum național sau când depășeau alte mașini, o rugau să se așeze pe banchetă să nu se vadă. Nu e normal ca o albă să meargă cu un negru în mașină, singură. 2017, nu `54! Asta e Africa de Sud.
Cabral are un văr care joacă în NBA. Cu Succes. Serge Ibacka este campion NBA.
Din partea tatălui suntem 7 frați din 4 mame.
Una dintre mame a trăit în Spania. Serge a făcut baschet în Spania și apoi a mers către America și a intrat în NBA. E un jucător foarte bun de altfel. M-am cunoscut cu frații și surorile mele la 33 de ani. I-am invitat de gura neveste-mii la nuntă. Pentru mine sunt niște străini. Sora mea, Artemis din România, e familie. Mai sunt prietenii de aici care sunt parte din familie. Ceilalți, chiar dacă avem același sânge, sunt niște străini. La fel și cu Serge. Nu caut prietenie doar pentru că e în NBA și face 22 de milioane pe an.
Chiar în zilele în care vorbim, Cabral strânge lucruri într-o dubă pentru a le duce la o familie de oameni săraci.
Avem un microbuz de 9 locuri cu care facem evenimente, mai ales excursii și tabere pentru copiii de la orfelinate, cămine sau din familii cu probleme financiare mari. Chestii mici. Nu salvăm lumea, dar încercăm să ajutăm.
Am citit de curând despre o familie. Au trecut printr-un episod catastrofal acum ceva ani. Doamne ferește! Nu vreau să povestesc, că e viața oamenilor. Acum, din nou, le-a luat casa foc. Tocmai făcuseră rate, au strâns banii și-au renovat casa și când a fost casa gata s-au trezit cu ea în flăcări. Au rămas efectiv cu chiloții de pe ei și atât! Am văzut apelul făcut de o domnișoară pe Facebook pentru ei. Aveau nevoie de bani. De bani m-am ocupat eu. Mai aveau nevoie de haine pentru ei și pentru copilul de 11 luni, scutece. Am zis așa: „Eu mă duc la muncă. Trebuie să fiu la filmare. Las duba asta aici, parcată în Berceni. E descuiată. Cine are pe acasă ceva din lista asta sau vrea să cumpere și să aducă, puneți în dubă. Primul val de comentarii a fost: „Prostule, o să îți fure duba!” Toată ziua m-am gândit la dubă, dar nu am avut pe nimeni în cartier să verifice. Îmi creșteau așteptările. „Sigur e plină. O să găsesc pachete pe lângă dubă”. Pe la vreo 9 seara am primit o poză. Duba era plină. Bucurie, bucurie. Am ajuns acasă și am încuiat duba. Pe la vreo 9 și jumătate mă sună oamenii din parcarea locului în care am lăsat duba și mi-au zis că sunt persoane lângă dubă. Le-am spus să pună în fața dubei.
Mai târziu m-a sunat un alt prieten. Băiatul mi-a spus că sunt câțiva oameni care iau lucruri din dubă și le pun la ei în mașină și am mers acolo. Oamenii au venit să descarce lucrurile în dubă. Când au văzut că duba-i plină, au deschis-o și au umplut mașinile lor ca să elibereze duba, astfel încât oamenii care au venit după aia să aibă unde să le pună. M-au așteptat acolo. M-am dus la familia asta din Fierbinți-Târg și ei au venit cu mașina lor. Erau duba și alte două mașini pline cu lucruri. Impresionant! Asta pentru că românii sunt răi, românii sunt egoiști. Nu sunt! Nu sunt! Dacă îi dai ocazia unui român să te ajute de foarte multe ori el te va ajuta!
Știrile zilei au cel puțin un reportaj care o să vă pună pe gânduri. Imaginile cu oamenii din Venezuela sunt dramatice. Iar cele din Australia de-a dreptul tragice. Apoi, ne îndreptăm spre lipsa totală a anonimității. Și o cronică a albumului lui Eminem. Bun.
Dacă tot a intrat Moise în politică, câteva rânduri ca cititorii acestui blog să știe unde mă aflu în chestiune. Am ezitat să scriu până acum. Pare important, dar nu e chiar a game-changer, cum ar spune englezul. Moise era un jurnalist important până ieri, cu sute de mii de admiratori, azi este doar unul dintre sutele de politicieni de la care așteptăm să confirme în interesul nostru. Dar cum multă lume vorbește, iată ce se întâmplă.
1. Nu ni se întâmplă lucruri nemaivăzute. E plină lumea de jurnaliști intrați în politică. Mi s-a întâmplat ieri să văd o listă cu zeci de cazuri din Canada, inclusiv cu membri ai guvernului. La fel și în America. Luați, de exemplu, cazul lui Al Gore care a ajuns până la Casa Albă. El a fost jurnalist de investigații și, ca urmare a anchetelor sale, doi oameni au ajuns la pușcărie.
2. Jurnaliștilor le este ușor să treacă în politică. Sunt antrenați să înțeleagă sisteme administrative și politice, au capacitatea de a lucra cu ușor cu informații, știu să documenteze un subiect, au o capacitate de conexiuni mai mare decât în mod obișnuit. Dacă sunt înzestrați și cu un dar oratoric sau carismă, trecerea pare chiar ușoară. De multe ori, asistând din culise la luarea deciziiilor, ajung să creadă că pot face mai bine și mai repede decât personajele lor. Nu e o dramă, e doar firesc și omenește. Spre deosebire de jurnaliștii sportivi care cu greu s-ar descurca în iarbă, cei de pe politic chiar pot avea succes.
3. Cosmin Prelipceanu m-a întrebat cine câștigă, cine pierde. De pierdut, pierde breasla. Orice voce mai puternică nevoită să plece sau care alege să plece slăbește o lume deja subțire. Golurile de tipul acesta se umplu greu. Mai ales că jurnaliști mai puțini vizibili aleg și ei să facă parte din sistem, dar la alte nivele: funcții în administrație sau politică despre care cred că au capacitatea de a le gestiona. De câștigat, câștigă clasa politică și poate societatea pentru că ajung acolo oameni cu o cultură organizațională care poate schimba ceva.
4. Nu vă luați de declarația din 2015 în care spune că-i detestă pe jurnaliștii intrați în politică. De atunci și până acum an viața fiecăruia s-a schimbat ceva, credințele au fost puse la încercare. E greu să ceri oricui să fie ca un pahar curat de apă. Schimbările de credință, declarațiile emoționale sunt azi o regulă. Lucrul care contează cu adevărat este dacă intrarea în politică este onestă, adică făcută pentru public. Și desigur, trebuie să recunoști că o faci și pentru tine. Este imposibil altfel.
5. Ce nu este în regulă. Potrivit declarațiilor sale, Moise Guran a lucrat la programele electorale ale USR PLUS. Și asta când era ziarist. Și i-a avut invitați pe ambii lideri. Ba chiar a făcut o dezbatere electorală. Asta este greșit. Chiar dacă, așa cum susține, nu era plătit. Publicul ar fi trebuit să știe că el lucra cu unul dintre candidați. Sau că ideile sale erau preluate de către cei din USR PLUS. Cu acest balast pleacă în politică și se trece la pasivul său chiar înainte de a face ceva.
6. Dacă emisiunea sa a fost folosită ca să-și construiască o platformă politică, iar e greșit. Dar cum nu o să știm asta niciodată, el singur va trebui să-și dea răspunsul. Eu sper să aibă succes cu proiectele pe care ni le propune. Până la urmă, dacă-i reușesc, poate progresăm.
7. În fine, succesul este o chestiune complicată în politică. Sutele de mii de admiratori nu sunt îndeajuns în partid. Puterea se împarte altfel, iar testele sunt mult mai diverse. Îl vom cunoaște mai bine când va ajunge la putere.
Știrile zilei se uită cu atenție și fără îngrijorare la ce se întâmplă în Rusia. Cum speră Putin să-și mențină puterea veșnic. De asemenea, pasta de dinți vegană de la Colgate. Plus playlistul pentru pisici.
Nu cred să fi văzut pe cineva vorbind cu mai multă pasiune despre mâncare ca Joseph Hadad. Vorba colegilor mei, dacă îți vorbea despre o ceapă, simțeai cum îți lasă gura apă. Nu mai zic despre momentele când aduce la un loc mirodeniile. Despre combinațiile de mâncăruri, despre aromele aduse la un loc. Dar mai ales despre energia pe care o transmite peste tot. Joseph trăiește pentru meseria sa. Fiecare moment în care pune mâna pe ustensile este unul de fericire. Unul în care dăruiește și le arată tuturor o parte din el.
De fapt, meseria sa și pasiunea sa sunt câte un dar pentru noi. Antrenat de mic să lucreze la capacitate maximă, pregătit și școlit în marile bucătării ale lumii, Joseph a ales la un moment dat să deschidă drumuri. S-a mutat în România pentru că aici, nimeni, de zeci de ani, nu mai făcuse ce făcea el. Era primul. Viața l-a încercat din greu, dar salvare a găsit-o tot în ceea ce face. Și cu asta va merge mai departe. Iar pe drumul acesta învățăm împreună ce înseamnă marea bucătărie a lumii. Și hai să începem de la ceea ce este un minus al nostru. Noi, românii, nu prea ne pricepem la mirodenii.
Românii nu cunosc cultura mirodeniilor. Sunt prea aromate. În câțiva ani de zile, însă, au învățat cum să mănânce. Mă bucură asta!
Care este mâncarea preferată a unui bucătar celebru?
Toată viața mea am mâncat pește. Toată săptămâna mănânc pește, doar în weekend mănânc alte feluri de carne. Pește și salate aș putea mânca zilnic. Păstrăvul românesc e foarte bun. Somon, dar nu foarte mult. Lup de mare, doradă. Macroul cu ceapă la cuptor cu ulei de măsline e extraordinar. Aici în România am învățat cum se face macroul prăjit cu mălai. Macrou file. Sare, piper și lămâie. Se lasă câteva minute. Se pune pe mălai și e prăjit.
Mâncarea românească e o minune pentru cei care vin din afară. Un om cu gusturile antrenate cum o vede, însă?
E o mâncare grasă, dar gustoasă. Ostropelul de pui îmi place foarte mult. Are multe influențe din nordul Africii. Am mâncat prima oară sarmale cu varză murată. Nu știam ce e varza murată. Noi în Israel mâncăm pe falafel. Mama a făcut sarmale cu varză dulce. Ies foarte bune. Trebuie să încercați! Vița de vie e și în Turcia și în Grecia, dar cu varză murată, nu mai văzusem. M-a surprins. A fost ciudat. Cum e murată de 6, 7 luni de zile într-un butoi și are un miros atât de neplăcut. Miroase de la 30 de metri. Am învățat că dacă o pui 2, 3 ore în apă rece se duce tot mirosul.
Prima dată am mâncat ostropel de pui cu mămăligă. Nu știam ce e mămăliga. E o mâncare simplă, sănătoasă. Noi, bucătarii gândim mereu cum să adaptăm un produs pentru săraci pentru vedete. Eu fac mălai cu trufe la mine la restaurant. E cireașa de pe tort.
Venirea în România la mijlocul anilor 90 trebuie să fi fost o aventură pentru oricine. De ce alege un chef celebru în țara sa să facă un astfel de pas într-o țară în care nu găseai mai nimic?
Am avut o cunoștință în Israel care a făcut un contrat cu Casa Vernescu. A fost acolo prima nuntă: un om din Australia căsătorit cu o româncă. Prietenul meu mi-a spus că a luat o clădire istorică, de peste 195 de ani, e autentică, la fel ca un palat din Versailles. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost: „Unde e România pe hartă?”. Auzisem, dar nu știam. Era la 5 ani după Revoluție. Mi-a cumpărat biletul și am venit în România să gătesc pentru trei zile. Când am ajuns la Otopeni am văzut numai soldați. Nu știam unde sunt. Am plecat cu mașina pe străzi. Nu era lumină prea multă. Am zis că nu știu unde sunt. Când am intrat în Casa Vernescu și m-am uitat pe tavan nu îmi venea să cred. Era genial! Mi se face și acum pielea de găină când îmi amintesc.
La nuntă au fost 120 de persoane. A fost un succes. Ingredientele nu erau. Le-au cumpărat din Ungaria. Toate erau scumpe. M-am întors în Israel. La scurt timp m-a sunat. „Nu vrei să facem aici un restaurant? Cel mai bun din România! Nu sunt multe restaurante la ora actuală. Las totul în mâinile tale. Ce spui tu, așa facem!”. I-am spus soției. Nu știam ce să fac, să las cel mai bun hotel din Israel, poziția mea de executive chef. În Israel era în top. Nu exista altceva peste el. M-am gândit bine și am hotărât să fac altceva. Am ales să aduc ceva internațional în România. Fără acordul soției nu plecam. Băiatul meu avea trei ani, iar fata un an. Am hotărât să încerc un an de zile doar eu. Aveam 36 de ani, aveam forță de muncă. A fost o provocare pentru mine.
Copiii cum s-au împăcat cu România?
Băiatul cel mare are două nume. Dor David. Dor e nume românesc. La noi este „viitor”. Dor David e numele tatălui soției mele. Daniela e tot românesc, dar e și în Biblia noastră. Pe fetița de 14 ani o cheamă Lipaz. Lipaz Perah Hadad. Lipaz e „braț de aur”. Perah este floare. Dor a venit în România când avea 5 ani. Daniela avea 3 ani. Deci după doi ani au venit toți.
Soția mea a murit de 11 ani. Pe 16 decembrie 2008 a murit de cancer, iar eu i-am crescut singur. O să-ți spun un lucru foarte important. Înainte nu eram religios. Făceam cât puteam. Când a murit soția mea, Lipaz avea 3 ani și jumătate, iar Dor 16 ani. El era la vârsta la care avea nevoie de mama. Daniela avea 11 ani. Erau mici. Nu am știut cum să mă adaptez. Plecam de dimineața până seara atunci când copiii erau deja în pat la culcare. M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Dacă tu nu o să fii cu picioarele pe Pământ, puternic, nu se poate!”. I-am mulțumit Lui Dumnezeu pentru ce am și am realizat că trebuie să merg mai departe fiindcă cei mici au nevoie de mine. Dacă eu aș fi căzut cine știe, poate copiii o luau pe alte căi. Am reușit să-mi fac o carieră și mi-au mers toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Am crescut trei copiii minunați cu o cultură dezvoltată. Mă respectă și respectă toți oamenii din jur. Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul, bucătăria, casa, copiii.
Care este mâncarea preferată a copiilor? Ce știu ei că face tata când este singur acasă cu ei?
Acasă fac un mix. Sunt inimioare de pui, ficăței, pulpă fără piele. Le toc pe toate, pun ceapă, condimente și orez. E o mâncare de casă, gătită, nu ceva de restaurant. Le plac chiftelele de vită, împreună cu carne de curcan. A rămas tradiție în familie de la soție și de la părinți. Soția gătea. Nu exista grătar prea mult. Totul se fierbea, făceam sosuri, puneam condimente, iarbă aromată, coriandru, pătrunjel, cimbru, salvie. Cu asta am trăit noi, iar lor asta le place, mâncarea gătită, așa cum era când eram mici. Mereu vor chiftele de pui. Orice mâncare gătită este perfectă dacă e gătită cu drag, dacă pui suflet în ea. Nu contează ce e. Dacă respecți asta, totul o să iasă bine.
Joseph Hadad și-a pierdut soția în floarea vieții.
M-am simțit vinovat. Bucătăria este o meserie foarte grea. Am muncit de la 9 dimineața în fiecare zi. Când veneam seara la ora 11, 12 seara nu mai știam ce se întâmplă acasă. Am fost foarte prins de iubirea față de meserie. Când soția s-a îmbolnăvit de cancer la sân nu am știut. Am deschis ochii într-o vară din întâmplare. Era foarte cald acasă. Mi-a spus să deschid aerul condiționat. La ora 12 noaptea când a mers la somn purta un sutien. Era o femeie solidă, avea 1, 75, dar era puternică. Am întrebat-o de ce poartă sutienul. Mi-a spus că o doare sânul stâng. Avea ceva roșu. A spus că merge la doctor. Ziua următoare am plecat la muncă. Am fost ca un prost! Prost! A spus că nu e nimic, dar are ceva emoții. I-au spus că e o infecție după nașterea lui Lipaz. A luat antibiotice. După câteva zile nu era nicio schimbare. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bune, soția lui Cristi Borcea. I-am spus: „Mihaela, am nevoie de un doctor.”. M-a ajutat. Am găsit un doctor și s-a uitat la ea. I-a spus: „Ești grav!”. A fost pe loc. A diagnosticat-o cu cancer. I-au făcut analize. La prânz eu deja eram în Otopeni, plecam în Israel. Am lăsat menajera acasă. Am mers la spital acolo unde i-au făcut biopsia. Am stat câteva zile cu soția acolo să așteptăm rezultatele. Momentele astea nu o să le uit în viața mea! Le țin până la groapă. Soția mea a mers până la toaletă iar doctorița m-a întrebat: „Domnul Hadad, câți copii aveți?”. Atunci am înțeles.
Nu știam ce se întâmplă. A suferit extrem de mult timp de trei ani. M-am rugat la Dumnezeu să o ia la El, să închidă ochii, fiindcă a suferit foarte mult. Și ea și copiii. Numai injecțiile o ajutau să se liniștească. Avea 42 de ani, era foarte tânără.
Mâncarea ei preferată, fie că venea la restaurant, fie că făceam mâncare acasă, era o mâncare cu năut și grâu. Pui carne de vită, ceapă, cartofi dulci, albi, normali. Se lasă de vineri seara, de la ora șase, până sâmbătă la ora unu. E o mâncare marocană veche de peste o mie de ani.
Mâncarea israeliană ce are al ei și doar al ei?
Mâncarea israeliană nu există în lume. În Israel trăiesc palestinieii. Mâncarea vine din Maroc, din Grecia, România, din toate colțurile lumii. Mâncarea nu e specific israeliană. Humusul este arăbesc. Năutul este marocan. Lintea este tunisiană, marocană, nordul Africii. Noi am luat toate ingredientele astea și am inventat mâncarea israeliană.
Îi aduc aminte de borcanul cu mirodenii al Jamilei. Pe coasta nordică a Africii, fiecare casă are gustul ei făcut din mai multe mirodenii.
Jamila are dreptate. Și la restaurant și acasă am acel borcan. Se cheamă Ras el Hanout. Se face cu 24 de ingrediente, dar eu fac cu 18. Restul nu le găsești nici în Israel, nici în România. Doar în Maroc. Condimentul acesta merge și la pește și la carne. Orice mâncare ai găti pui o linguriță din acest condiment. Vorbind despre asta deja simt mirosul.
Prima rețetă? Clătitele
Prima rețetă pe care am învățat-o la școală a fost la 15 ani jumătate. Bucătarul șef a zis că învățăm să facem clătite. Era foarte dur. Când intra în bucătărie toți tremuram. Așa era vremea atunci. „Aveți făină, ou, lapte. Atenție mare! Facem împreună. Cine rupe o clătită o mănâncă”. Am mâncat cel mai mult. Am mâncat vreo 30 de clătite atunci. Trebuie să înveți să fii atent la detalii. Detaliul face diferența. Clătita se face subțire, transparentă.
Îmi place să pun în clătite ciuperci proaspete, puțină rață afumată, multă ceapă uscată, ceapă verde, cimbru, rozmarin, salvie. Se amestecă și pui în clătită. O pui apoi în tigaie cu puțin ulei de măsline. Exteriorul este crocant, iar ce e înăuntru e moale.
Clătitele dulci le fac cu brânză de vaci, puține stafide, coajă de lămâie, vanilie. E ca o plăcintă de brânză. Ar trebui să iasă ca o budincă. Pentru aluat pui făină, ou și lapte. Se mestecă foarte bine. Aluatul nu trebuie să fie tare. Când îl pui în tigaie el trebuie să curgă singur. Focul trebuie să fie mic, iar aluatul trebuie să rămână ca o cârpă udă, nu crocant.
Alte restaurante sunt obligatorii pentru orice chef. Intră în ele cu un ochi critic?
Mănânc în restaurante doar când plec în străinătate, în Franța, în Dubai. Sunt multe restaurante bune atât în București cât și prin alte locuri, cum ar fi Transilvania. Oricum, niciodată când merg în alte restaurante nu fac figuri. Dacă nu au ieșit pastele bine, nu spun nimic. Nu merg să îi evaluez.
Street food a încercat?
Îmi fac fish & chips, puse în ziar, dar mănânc rar. Îmi plac cele făcute din pește alb, dar cele mai bune sunt făcute din cod. Cea mai bună perioadă de pescuit e în ianuarie
Dar shaorma adevărată cum e?
Când plec în Israel să o vizitez pe mama e primul lucru pe care îl fac. Merg la niște prieteni unde e foarte bună. Și acasă o poți face foarte bună. Se iau pulpe de pui, dar se scoate pielea. Se taie carnea în cuburi mici. Iei o tigaie și pui niște ceapă la călit în ulei de măsline. Ai carnea, niște pulpe de pui, sare, piper, puțină curcuma. Iei lipia. Lași iaurtul separat. Tahini cu apă rece și usturoi. Îl pui din abundență pe lipie și pui compoziția. Apoi o rulezi. Puteți să o faceți acasă. Nu trebuie să mâncăm doar pe stradă.
Știrile zilei se concentrează pe ceea ce se întâmplă în Rusia. Văd viitorul lui Putin, dar și reformele introduse de acesta. De asemenea, o poveste incredibilă despre răzbunare din dragoste. Plus, fermele urbane. Ce sunt și cum ne vor ajuta în viitor.
E cineva aici care împărtășește totul cu cel mai bun prieten? Vă spuneți tot? Vă mărturisiți tot? Este vreunul dintre voi care să se bizuie pe un suflet pereche mai mult decât pe familie? Dar e cineva care-și trăiește în tăcere marea iubire? E posibil ca unul dintre prietenii voștri să se afle într-o relație cu cineva la care visați?
La asta trebuie să vă gândiți când puneți mâna pe Simetria dorințelor de Eshkol Nevo. O carte spectaculoasă care vorbește despre prietenie, trădare, iubire și care are un final în care aștepți ca totul să se termine cu happy-end. Este apărută la Humanitas, în colecția Raftul Denisei
Cartea lui Eshkol Nevo este o construcție așa cum n-am mai văzut. E o construcție perfectă, dar la care autorul sucește fiecare etaj și-l întoarce invers. Știți cu ce seamănă? Cu mânăstirea de la Curtea de Argeș. Închipuiți-vă că mânăstirea ar avea turlele drepte. Ar fi frumoasă, nu așa? Ar fi mândră și ar arăta lucruri minunate despre omenire. Dar ce o face perfectă? Faptul că arhitectul s-a gândit să răsucească turlele. Asta se întâmplă și în cartea lui Eshkol Nevo. La un moment dat cineva începe să sucească povestea și o răsucește până când axele nu se mai potrivesc. Dar această mișcare îi conferă o nouă dimensiune și o nouă strălucire. De abia de acolo începe cu adevărat minunea.
Pe scurt, în poveste, avem patru prieteni, iar la un moment dat fiecare dintre ei își stabilește un vis în viață. Ar fi trebuit să-l împlinească în următorii patru ani, înainte de următoarea finală a Cupei Mondiale. Doar că drumul pe care-i poartă viața face ca fiecare vis să se deplaseze cu un pas la dreapta. Și astfel ajungem ca fiecare să trăiască visul celuilalt. Și nici măcar nu-și dau seama de asta pentru că biletele pe care și-au scris visele sunt ținute la secret. Dar întrebările și relațiile dintre ei sunt libere.
Pentru mine o carte durerosă. Stăteam să mă gândesc dacă eu mai am prietenii din adolescență, pentru că practic despre asta e vorba. Și-mi dau seama c-am trăit un fel de dezrădăcinare. Că nu am păstrat acele legături care să mă aducă în situațiile descrise de Eshkol Nevo. Prietenii mei de ani de zile s-au răspândit peste tot în lume.
E o carte aparte pentru acest colț de lume. Cred că noi aici ne facem prieteni la maturitate și că nu ne deschidem de tot față de ei. Or în cartea lui Eshkol Nevo, acești oameni trăiesc în simbioză. Își expun părerile, iubirile, au grijă de copiii lor, își împart viața cu decența și parcimonia clasei mijlocii. Să nu credeți că trăiesc ca într-un kibuț când trebuie să împartă tot. Ei aleg să-și împartă problemele, să trăiască bucuriile, dar la fel de bine dispar unul din viața celuilalt pentru a lăsa loc de respirație.
Și, nu, nici aici nu e nimic perfect. Chiar și așa, între ei au loc trădări, oamenii se judecă și-și pun întrebări. Iubirea nu e sfântă între ei, așa cum nu e nici adevărul. Se fură iubite, se încheie iubiri, se ascund lucruri, dar la final și întotdeauna sunt acolo fiecare dintre ei să se sprijine.
Cartea este punctată de fotografii a căror căldură este aparte. Fiecare situație este descrisă atât de vizual ca și cum ești lângă aceste personaje. Scenele au parte de o scriitură atât de vie, fie că sunt triste sau erotice. Darul lui Nevo este că are o scriitură cinematografică. Scrierea lui Nevo are miros, are dimensiune, are erotism, chiar le vezi pe cele două femei care se iubesc. Căderea în depresie a lui Yuval este atât de naturală încât îi pare că scriitorul a studiat înainte psihiatrie și psihologie. Fiecare etapă are parte de o descriere care te îngenunchează și te pune jos. De la mizeria din chiuvetă până la pierderea gustului.
De asemenea, descrierea iubirii este spectaculoasă. Aproape o vezi pe Yaara, îi vezi ochii și claviculele. Mirosul ei este acolo, nu mai zic de vorbe. Praful, muzica și agitația orașului mare sunt acolo, Ca și toate nenorocirile pe care le aduce războiul.
Una dintre scenele magistrale este cea în care Yuval face parte dintr-o echipă de militari care distruge viața unor oameni din colonii. Și atunci este unul dintre momentele în care narațiunea se rupe. Pentru că această carte începe ca o plimbare pe plajă, într-o muzică lină și se sfârșește pe pantele unui munte, în muzică rock, în care cobori o avalnașă și te întrebi unde se oprește.
Cartea asta este însăși viața. Ea nu e nici veselă, nici tristă la nesfârșit. Oamenii obișnuiți nu sunt nici buni, nici răi până la capăt. Totul este plin de umbre și de nuanțe. Și prea puțină lume își trăiește viața și visele. Ce te faci, însă, când cei mai apropiați trăiesc ce-i al tău: iubirea ta, pasiunea ta, menirea ta? Chiar așa, ce te faci când cel mai bun prieten al tău trăiește cu iubirea ta? Dar e același om care ți-a salvat viața și ți-a dat tot ce are, inclusiv cine ești. Cum suporți și ce spui?
Nu-i așa că-i greu? Luați Simetria dorințelor și găsiți răspunsul.
