Trei analize despre ceea ce se întâmplă între Iran și SUA. Am câteva telegrame secrete ale iranienilor. De asemenea, lipsa lor de răspunsuri. Altfel, Boeing 737 își arată noi defecte. Bonus: o reuniune a Nirvana. Și o listă de cărți în românește. Trebuie să citiți ;i povestea despre ”clerks”, din Anglia.
Două sunt lucrurile importante în trafic, după mintea mea. Sau cel puțin așa am fost educat și încerc să-mi educ și eu copilul. Primul este să ajung acasă întreg. Al doilea lucru este să fac tot posibilul ca și cei care sunt în preajma mea să ajungă întregi la familiile lor.
Nu mă interesează să fiu primul. Nu mă interesează să merg tare. Nu mă intereseză să am dreptate. Mă interesează să fim bine împreună. Și mă port ca atare. Acesta este setul meu de valori pe care l-am aplicat cazului BMW vs tramvai.
Ce văd eu acolo?
Întâi de toate, o mașină BMW care depășește coloana la semafor. Nici măcar nu avea motiv pentru că nu era trafic aglomerat. Genul de mizerie care se întâmplă zilnic în București în cantități și proporții îngrijorătoare. Plus că e o mașină care e deja legendară pentru genul acesta de fapte. Șoferul are toate datele celor care ne fac viața o mizerie.
Vatmanul este probabil nervos pentru ce face. Vine lângă el și apoi se enervează și mai tare pentru că omul nu pleacă primul la verde. Se apropie periculos de tare și-l claxonează. Senzația mea este că la minutul 2.04, vatmanul îl împinge pe cel cu mașina. Mi se pare că o ia din loc, înainte ca BMW-ul să se miște. După care șoferul de BMW are reacția celui lovit din spate. El vrea să se oprească, să coboare, să vadă despre ce e vorba. Nu i se dă o șansă până nu se dă la o parte. Amândoi au o criză de furie. Se țipă, se urlă, nu înainte ca vatmanul să-l și ia la mișto. ”Eu fac bine. Tu ce faci?”
Cred că vatmanul a fost agresiv deliberat. E treaba lui de ce. Îmi stă în minte prima reacție din momentul lovirii. ”Bag p…în rasa ta” E reacția unui om decent? Asta ai fi făcut tu, cititorule, dacă erai în locul lui?
Să lămurim lucrurile: asta nu-l face mai puțin vinovat sau iresponsabil pe cel cu mașina. Din cauza a mii ca el, orașul acesta este un coșmar. Toți ca el cred că au drepturi superioare sau că ceilalți trebuie să li se supună. Faptul că omul nu are niciun fel de simț al responsabilității ne este arătat și de faptul că nu s-a dus la Poliție în orele următoare. Un om responsabil și căruia îi pasă de societate așa ar fi făcut. Agresiv, incompetent, cu comportament mizerabil, el este întruchiparea lucrului greșit din societatea noastră.
Golănelile de genul acesta ne mănâncă viața în fiecare zi. Dar ele se și repetă din cauza faptului că ani de zile statul s-a dovedit incompetent în stăpâni genul acesta de personaje. Nici amenzile, nici ridicările de permise, nici exemplul pozitiv sau negativ nu a funcționat. Nu s-a găsit în România nicio metodă de a spune ”stop”. Ba, mai mult, sute de oameni de la vârf au încurajat acest comportament. Aceasta este casta și clasa conducătoare a României. Cea din BMW.
Întâmplarea face ca poporul din tramvai să-l fi lovit drept în spate. Și, recunoașteți că ați avut un sentiment de satisfacție cu toții. Inclusiv eu. Măgarul cu BMW a fost pedepsit și poporul, după ani în care nu s-a făcut nimic, a primit dreptate. Căci despre asta e vorba aici: rațiune versus dreptate. Bogăție și tupeu versus decență și o plată simbolică venită de pe șine. Știu că așa e împărțită lumea modernă. În acest hal am ajuns.
Dar eu refuz să trăiesc în acest mod. Eu cred că aici suntem nevoiți să trăim împreună. Și nicio o încălcare de regulă nu ne va ajuta să reparăm toate nedreptățile comise. O greșeală nu se îndreaptă cu o altă greșeală. Cred că doi oameni civilizați vor încerca prima dată să evite un accident. Apoi, dacă nu vor reuși, vor încerca să rezolve cu cap și empatie ce s-a întâmplat.
Cred că BMW-ul nu avea ce să caute acolo, blocând oamenii din tramvai. Cred că vatmanul nu avea de ce să se grăbească încât să forțeze eliberarea șinelor. Grija față de ceilalți a lipsit cu totul. Despre asta e vorba. Sper ca data viitoare să nu dezbatem aici dacă un șofer are sau nu dreptate dacă a călcat un pieton care traversa aiurea. S-ar putea să aibă dreptate și niciodată somn noaptea. Gândiți ca pentru copiii voștri.
Și soluții avem. Dacă tot are camere pe tramvaie, STB ar putea derula o campanie în care zilnic, săptămânal, lunar, să ni-i arate pe golanii din trafic. Ar putea crea o presiune publică importantă. Și ar primi mult sprijin.
Există în lumea asta o teorie care se numește ”a geamurilor sparte”. Ea spune că la o clădire unde se află un geam spart, dacă nu este înlocuit repede, se vor sparge și alte geamuri. Un geam spart va duce la vandalizare, la nepăsare. Mizeria va atrage mizerie, corupția va atrage corupție. De asta este important ca fiecare geam să fie înlocuit la vremea lui și fiecare faptă să fie pedepsită. Așa a salvat Rudy Giuliani New York-ul, pedepsind orice abatere minoră a comunității. Orice încălcare a regulilor sociale. Dacă am face asta acum, am mai avea o șansă.
Salut. Multă lume m-a întrebat ce este cu rubrica aceasta de pe blog cu ziarele. De ce pun eu linkuri aici către diverse publicații din lume?
Răspunsul e simplu: pentru că informația, analiza și investigația trebuie să circule. Pentru că astfel o să știm mai multe unii despre alții, despre problemele pe care le avem, dar și despre soluțiile lor. Nouă nu ni se întâmplă lucruri extraordinare. Ni se întâmplă lucruri prin care alții au trecut sau trec. Și e necesar să știm experiențele lor.
În al doilea rând, îmi place ca aici să se adune o comunitate de oameni informați, preocupați de ce se întâmplă în jurul nostru. Bănuiesc că eu mă întâlnesc mai des cu știrile astea prin natura meseriei mele. Așa că vi le aduc și vouă. Sunt câteva titluri, le puteți parcurge în diagonală.
Mai este un aspect pe care trebuie să vi-l spun. Este un efort suplimentar zilnic pe care trebuie să-l fac și, credeți-mă, nu e ușor. Acesta este un blog pe care-l realizez de unul singur, fără ajutoare. Este posibil ca uneori să vedeți rubrici mai scurte sau să mai lipsească în câte o zi. Îmi cer scuze, dar întâi vine munca legată de radio. Să nu uit, multă lume mi-a cerut să fac și câte un rezumat al articolelor. E dincolo de puterea mea, dar voi încerca să semnalez lucrurile mai pe larg.
Vă rog să nu uitați că tot aici pe blog găsiți și lucrurile importante despre care cred eu că trebuie să scriu.
În fine, ce va fi nou? O să adaug zilnic măcar câte un material din presa independentă din România. Există deja o structură nouă, puternică, cu ziariști admirabili care fac lucrurile altfel. Au mai mult timp, mai multe resurse uneori, găsesc subiecte pe care media tradițională le ignoră. E timpul să-i cunoașteți. Eu citesc DoR, Școala9, Scena9, Treizecizero, Lead, sau Inclusiv. Așadar, ce avem azi pe 6 ianuarie 2020?
Analizele privind omorârea lui Suleimani de către americani.
Uneori e nevoie să tragi aer în piept înainte de a pune ceva pe blog. Nu am scris în week-end, odată cu evenimentele, pentru că eu cred că zilele astea e nevoie de un pic de cumpătare. Dar, ca de obicei, vreau să știți unde stau. Așadar, câteva lucruri la zi:
1. Nu e greșit să ai un concert la comemorarea Revoluției. Victoriile sociale se și sărbătoresc, nu numai se comemorează. Pe principiul ăsta, U2 nu ar fi scris niciodată In the Name of Love. Există cântece destinate libertății și simbolurilor. Din când în când, națiile trebuie eă-și trăiască victoriile, chiar dacă au fost dureroase.
2. Nu e greșit dacă un concert este organizat sub egida unui insitut care se ocupă de Revoluție. Greșit este ce face institutul în restul timpului și cum a cosmetizat istoria astfel încât să-i fie pe plac lui Ion Iliescu.
3. Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu trebuie să treacă prin judecată până când un magistrat le va da sentința. Nu e nicio coincidență că dosarele revoluției au fost făcute praf câtă vreme au avut pârghii ale puterii. Oamenii aceștia au ascuns ceva și trebuie să aflăm ce.
4. Fiind judecat, Gelu Voican Voiculescu trebuia să se abțină de la a fi prezent la evenimentele dedicate Revoluției. Așa e civilizat. Nu mă miră că cineva i-a dat cu o cârjă în cap. O grămadă de oameni suferă după ce a făcut.
5. Nu-i căutați justificări celui care l-a lovit. E un gest grav, fără rațiune și care nu trebuie explicat, ci doar pedepsit.
În fine, ce este important e în altă parte. Dincolo de retorica de Facebook și de un marș, cimitirul Eroii Revoluției era gol ieri la amiază. Să fi fost cel mult zece persoane într-o oră. Între ele, doi americani care mi-au atras atenția că ne uităm eroii. ”Am fost și acum doi ani. Și atunci erați foarte puțini. De ce nu vine lumea să-și cinstească eroii?” ”Așa e viața,” i-am spus rușinat. ”Eu sunt din New York și mi se pare incredibil că puteți uita ce monstru a fost Ceaușescu. Să nu uitați!”
Dacă vrei să dai o lecție, acolo trebuie să fii cu o floare și o lumânare. Am văzut un cuplu la un mormânt, probabil la un tată, și o soră la mormântul unui frate. Tăcere, apoi. La multe dintre morminte, duminică nu a mai venit nimeni. Am făcut un calcul. O parte dintre cei omorâți aveau 30 de ani la Revoluție. Părinții lor să fi avut 50. 30 de ani mai târziu poate că nu mai e niciunul dintre ei. Oamenii aceștia nu ne au decât pe noi. Din când în când, e nevoie de o lumânare. E bine că, aici, statul are mai multă grijă decât noi. M-am uitat pe cruci. Mulți, prea mulți copii. De vârsta de azi a copilului meu. Nu au avut parte nici de copilărie, nici de zilele ei libere.
L-am rugat pe Vladimir ca peste 30 de ani, oriunde s-ar afla, să treacă din nou pe la Eroii Revoluției. I-am spus că nimic nu este definitiv și că tot ce-am câștigat atunci trebuie apărat în fiecare zi. Mi-e teamă că cine uită va repeta istoria. E moștenirea noastră pe care trebuie să o dăm mai departe.
Știrile zilei au cele mai importante prime pagini din ziarele americane. După care o explicație pentru întârzierile repetate ale multor oameni. Plus: de ce nu călătoresc japonezii în străinătate.
Știrile zilei au strâns cam tot ce trebuie să știi despre demiterea lui Trump. De la momentele cheie, dar și ce înseamă asta pentru adversara sa Nancy Pelosi.
Busu o ia mai încet astăzi, după infarct. Televiziunea și teatrul sunt marile sale pasiuni, dar acum ar alege doar teatru. Ani buni a trăit cu accelerația la podea. Noaptea teatru, apoi, la prima oră televiziune. Adăugați măcar două pachete de țigări. Cele mai mari pasiuni trăite cu intensitate. Asta putea să-l piardă. Azi și-a înțeles lecția și o spune mai departe. Mai întâi, însă, drumul de la cocserie la luminile Pro Tv.
Cocseria este punctul de plecare în viața de adult a lui Busu.
Cocseria a fost un moment important în viața mea pentru că am cunoscut oameni senzaționali acolo, niște colegi foarte buni. Oameni de Hunedoara, cum le zic eu, care sunt într-adevăr niște meseriași până la urmă.
Eram în biroul inginerului-șef al cocseriei. A venit la un moment dat un maistru. Era bătrân, la vreo 60 de ani. Lucra acolo de vreo 40 de ani. Inginerul-șef l-a întrebat: „Nea Costică, ce facem că nu ne-au venit vapoarele cu cărbune din Argentina?” Nea Costică a zis: „Aolo, n-au venit?! Fii atent cum facem! Punem 17% cărbune din Ucraina, punem 26% cărbune de la ruși, 18% din Valea Jiului și restul din Irlanda de Nord.”. Omul știa pe procente de cărbune trebuie să pună ca să facă cocs. Unii cărbuni au ardere mai puternică, alții sunt caloric altfel. Sunt diferite aceste calități ale cărbunelui. Omul ăsta știa exact câte procente!
Munca în cocserie este, probabil, ceva de refuzat pentru generațiile actuale.
Muncă destul de grea în cocserie. Dacă stai să te gândești că se aruncă cărbune în cuptor cu lopata e destul de greu. Un schimb durează opt ore. Se lucra și pe schimburi. Eu nu am lucrat pe schimburi, ci am fost norocos, am lucrat doar dimineața. Plecam pe la 5:30 dimineața de acasă. Ajungeam la 7 să pontez la cocserie, ea fiind sus, în vârful dealului, departe de poarta combinatului. Am lucrat puțin acolo fiindcă după aceea m-au detașat la sindicat. De la sindicat m-au detașat la atelierul de pictură al sindicatului care scria lozinci.
Chiar dacă era un mediu muncitoresc, sentimentul anti-comunist era destul de puternic
Pe combinat erau niște litere mari de 6 metri și scria: „Ceaușescu și poporul”. Din greșeală sau voit, nu știu, au scris: „Ceaușescu și popoul”, chestie care a rămas vreo 3 luni pe combinat. Se vedea din tot orașul, din absolut tot orașul, din orice unghi. Ei omiseseră să scrie o literă. S-a reparat această chestie. Nu știu dacă au fost dați sau nu oamenii afară. S-a rezolvat, nu s-a vorbit prea mult despre asta.
Au fost probleme mari. În 1986 a fost chiar o revoltă cunoscută în zonă, la Hunedoara. Chiar în perioada în care a fost și la Brașov. Au vrut să îl dea jos pe directorul combinatului pentru că oamenii nu aveau ce să mănânce. Au făcut o revoltă în care toți cei 38.000 de angajați au venit la lucru, dar nu au lucrat. Au făcut o grevă. Nu a vrut nimeni să pună mâna pe nimic. Au venit toți, dar au stat acolo fără să facă treabă. În urma acestei revolte, în galantarele alimentarelor din Hunedoara a apărut carnea. S-au băgat vită și pui la greu.
Viața într-un oraș monoindustrial ar trebui să fie studiu de caz pentru ce-am trăit în comunism
Nu se trăia atât de rău. În tinerețe știi cum e: gagici, baruri, te duci să bei un coniac, te întâlnești cu o fată, umbli pe străzi, te duci în discotecă seara, mai vine și Dică Manivelă cu toporul și te ferești pe la vreo toaletă ca să nu dai nas în nas cu el. Era destul de palpitant ca să zic așa. Aveam și Cincișul aproape, la vreo 6 kilometri. Puteai să te duci vara, făceai o baie în lac, stăteai pe terasa „Casei Albe” de acolo. Nu era chiar atât de rău. Hunedoara are pe deal o pădure senzațională în care puteai să te duci să te pierzi o vreme, cu cineva sau fără cineva, nu avea importanță. Mai e și zona castelului Huniazilor, o zonă superbă unde poți să-ți faci de cap. Era frumos într-un fel. Viața asta era legată foarte tare de oameni, de prieteni. Altfel nu rezistai. Dacă nu te întâlneai cu prietenii era nenorocire. Puteai să te uiți în ochii oamenilor. Puteai să te duci, așa cum făceam eu, la CineClub-ul de la Clubul Siderurgistul să faci un film de animație cu Coco, prietenul cel mai bun. Puteai să mergi tot cu Coco să faci un spectacol de muzică, poezie și diaporamă pe care să-l prezinți oamenilor din Hunedoara. Am avut un spectacol care în 1985 a făcut mare vâlvă. Nu era un spectacol comun, era împotriva lui Ceaușescu. Din 400 de texte am selectat 12 sau 14 texte. Coco, Gabi Covaci, prietenul meu cel mai bun din Hunedoara, care a intrat odată cu mine la arte plastice, a făcut 1200 de diapozitive. Le prezentam pe un ecran. Erau și despre război, despre Vietnam, despre comunism, Ceaușescu, nenorocire, frig. Despre toate relele care existau pe lume. Era deschis, nu pe bază de șopârle. A fost un mic scandal. Au fost acolo și oameni de la partid, dar nu au făcut scandal. Asta vreau să spun. E totuși o diferență între ce crede lumea că s-a întâmplat și ce a fost cu adevărat. Până la urmă o mare parte dintre acești comuniști care conduceau frâiele partidului erau oameni și trăiau în aceeași mizerie. Și ei aveau aceleași probleme: nu aveau căldură, nu aveau curent. Trăiau în același oraș, în aceleași condiții.
Se lua curentul, dar nu prea des. La Hunedoara însă nu s-a luat niciodată căldura. Acolo, sistemul de încălzire era gândit senzațional. Apa cu care se răceau cajele în care se făcea oțelul era încălzită la 140 de grade. Intra în sistemul de circulație al orașului, se ducea în vârf la ultimul etaj al apartamentelor și de acolo prin cădere se răcea apa. Toată lumea avea apă caldă și căldură în permanență.
Teatru și uzină. Astăzi pare de neînțeles. Atunci, așa se întâmpla.
Aveam pasiunea artistică pe care mi-a insuflat-o tata. Era regizorul trupei de teatru popular de acolo. A fost și directorul Clubului Siderurgistul, director la Casa de Cultură. El făcea teatru cu o trupă de teatru foarte bine articulată, cu actori foarte pasionați, tot din combinat. Erau niște oameni ai orașului care veneau și făceau teatru de amatori. El m-a băgat în trupa asta la 7 ani, atunci când am jucat în primul spectacol. Acolo s-a plantat microbul.
Nu știu dacă a văzut talent pentru că în clasa I trebuia să zic o poezie la serbare și m-am încurcat îngrozitor și am ieșit plângând de pe scenă. Am ieșit, am plecat brusc pentru că uitasem tot. Poate el a vrut să-mi omoare spaima, nu știu. M-a distribuit în spectacolul ăla la 7, 8 ani.
Printre lecțiile rapide pe care le-a învățat de acasă este că rolul trebuie reținut în context
Țin minte în mare parte replicile din piese. Nu aș spune că țin minte chiar tot, dar dacă mă uit pe textul ăla și îl reiau, imediat îmi aduc aminte. Cred că e un antrenament. Aici e un proces destul de simplu dacă știi să îl faci. Procesul e de a învăța textul în funcție de situații. Nu se învață pur și simplu, căci așa în câteva zile l-ai uitat. Dacă te pui în situația personajului și înveți textul în situația respectivă, cu tot ce implică: mișcare, replica partenerului, atunci reții totul foarte ușor. Textul e un pretext. El nici nu există de fapt. Eu pot să zic „DA” în nenumărate feluri, în funcție de situația care se naște acolo.
Intri ușor în roluri?
Sunt muncite. Unele să zicem că îmi ies mai ușor. De exemplu cel pe care îl fac în „Weekend comedy” mi-a fost ușor pentru că eu sunt ciufut de felul meu, cum zice nevastă-mea. La fel e și personajul: ciufut, rău, neplăcut. Nu mi-a fost foarte greu. Cu alte personaje însă, e mai complicat. Trebuie șlefuite. Trebuie umblat la resorturi emoționale mai puternice. Primul rol făcut după pauza de 12 ani pe care am avut-o a fost greu. Nu mai găseam resorturile emoționale în mine. Trebuia să mi le amintesc. Regizorul m-a lăsat în supa mea. Îmi mai dădea din când în când sfaturi: „Aici vreau să-ți amintești de mama ta sau de ceva care te-a făcut să plângi pe dinăuntru. Făceam chestia asta și treptat, treptat, în vreo 3, 4 luni am ajuns unde trebuie. E foarte greu, însă.â
E o meserie în care nu trebuie să te oprești, să faci pauză. Nu e o meserie pe care să o faci ca mersul pe bicicletă. Nu e așa. După 12 ani de pauză e greu să revii cumva. Sigur, cu puțină muncă și pasiune, se poate.
Tabieturi înainte de spectacol?
Tabiet, încărcare, la mine nu există. La mine e în interior. E conținut tot. Poate doar să stau eu cu mine câteva minute, să mă concentrez, dar nu e un tabiet. E un avantaj. Știu că Victor Rebenciuc are și el avantajul ăsta, că intră în scenă fără pregătire prea multă. Emoții, da! Dacă nu ai emoții nici nu poți juca. Emoțiile constructive, astea despre care vorbim, te ajută să ai acea emoție pe scenă care se vede în ochii tăi din sală și pe care o vrea spectatorul. Emoția actorului se transmite către spectator. Spectatorul de asta vine la teatru, pentru această emoție nemijlocită pe care o simte din partea actorului. Altfel mă uitam la televizor și vedeam o chestie fără emoție. Acolo nu ai emoții de tipul ăsta. Emoțiile se crează acolo altfel. Se crează prin întâmplare, prin situație, nu neapărat prin ce îți transmite actorul nemijlocit. Mergi la teatru să-l vezi pe ăla suferind pe scenă.
Simți reacțiile sălii. Se simt. Vine valul energetic. Dacă nu merge bine într-o seară, nu tragi mai mult decât trebuie. O lași așa cum a căzut, ca să zici așa. Nu te duci dincolo. Nu trebuie făcut mai mult. Înseamnă că publicul de acolo nu rezonează cu tine, asta e tot.
Busu se bucură astăzi de teatrul independent
Se datorează în mare parte și teatrului independent. În mare măsură, teatrul independent din care fac parte, a adus un suflu nou și un nou gen de abordare al spectacolelor, dar și al genului de texte. În sfârșit se fac niște texte simple, normale, americane, comedii. Nu neapărat comedii, dar se fac acele texte pe care publicul le vrea, le dorește. Lumea vine. A fost o perioadă după ʼ90 în care teatrul a spus mult prea mult, adică având libertatea să spună orice, a spus chiar orice, deși nu era cazul. Din cauza asta s-au mai îndepărtat oamenii de teatru. Goliciuni, vulgarități, porcarii, strigăte. A venit apoi perioada mai rea în care teatrul a intrat în competiție cu televiziunea, prin ʼ97, ʼ98. Nu au câștigat pentru că nu aveau cum. Televiziunea e televiziune, teatrul aduce altă emoții
Diferența dintre publicul din București și publicul din provincie
Orașele care au teatre în general sunt ceva mai selective într-un fel. Dacă mă duc la Timișoara nu pot să mă duc cu orice text sau spectacol, ci cu unul pe măsura acestui oraș. În general nu am dat greș. Am avut spectacole foarte bune cu care am mers la Timișoara, Cluj, Iași, Arad, Craiova, Constanța, Tulcea, Galați, Bacău. Am mers în toată țara. În aceste orașe trebuie să ai spectacole pe măsura orașului. Există și orașe mai mici, care nu au teatre și în care teatrele vin ceva mai greu. Ei se duc să vadă orice. Nici acolo nu îți poți permite să te duci cu orice porcării pentru că publicul ăla a doua oară nu mai vine. Ăla a văzut o dată pentru că era curios. A doua oară zice: „Ce, iarăși vii cu un lampadar și două scaune?! Nu e frumos, vino cu un produs”.
Să faci facultate de teatru în anii 80 era o performanță în sine
Am intrat la facultate după 5 încercări. Erau 386 pe loc. Era posibil ca în cazul meu să se fi făcut o greșeală când am intrat. Atât de mare era concurența asta încât nu ești sigur niciodată că te-au luat pentru că erai foarte bun. Sunt nuanțe. Pe mine m-au băgat la facultatea de teatru Octavian Cotescu și cu Olga Tudorache. Ei mi-au ascultat monologul și povestirea și mi-au dat 10. Monologul era Petru Rareș care vorbea cu copacii din pădure. Fiecare copac era pentru el un domnitor care l-a trădat în luptă. Era nebun deja. A fost un monolog greu pentru că Petru Rareș era nebun și trebuia să am doar câteva mici puseuri de nebunie. Lucrând cu Ovidiu Iuliu Moldovan la acest monolog, el mi-a spus: „Uite ce am pățit eu: la Dreptate în lanțuri trebuia să joc un nebun. M-am dus la un prieten medic, care avea un ospiciu. Medicul m-a lăsat în birou la el și mi-a spus să stau cu domnul Popescu de vorbă până se întoarce. Domnul Popescu era într-un halat. A început să îmi spună despre filmele mele, despre cât de mult mă apreciază, despre spectacolele în care m-a văzut. Mai apoi a început să spună: „Când eram eu deportat în Sfânta Elena…”. Ovidiu Iuliu Moldovan a înțepenit. Ăla era nebun. Era un chiriaș al acelui azil de nebuni cu care îl lăsase medicul ca să înțeleagă ce înseamnă nebun: ești perfect normal până ai un puseu. La mine puseul de nebunie venea după ce îi ziceam: „Zapolia, tu nu trebuia să mă părăsești în luptă. Aoleu, ăștia sunt păduchi călugărești. Ia uite ce drăguți sunt!”. Ăsta era singurul moment de nebunie. Am înțeles ce înseamnă nebunia datorită lui. Am jucat acel monolog în fața comisiei care a fost foarte impresionată din moment ce mi-a dat 10.
La improvizație am fost cu Bibanul care m-a luat și în clasă la el. Patru ani am fost sub mese. Nu se putea. Era senzațional. Când explica ce ai de făcut în piesă era plin de glume. Îți zicea: „Dragă, în teatru, trebuie să te miri, că dacă nu te miri, nu ai rezolvat nimic. Uite, vine doamna Berlogea acum. Intră în clasă la noi, iar eu sunt cu doamna Cucu de istoria teatrului românesc și teatrului universal, pe catedră. Eu sunt deasupra ei. Doamna Berlogea ce face? Nu se miră? Ba da, se miră! Bineînțeles că se miră, deși eu îi scot o țeapă din deget doamnei Cucu, că are o țeapă în deget. Nu îi fac altceva, dar ea se miră.”. Numai situații nebănuite. Teatrul antic e ca Beoing-ul. „Boeing-ul trebuie să își ia pământ ca să aterizeze. Aterizează pe pământ și își ia pământ. Nu poți să faci ca la teatrul normal. La teatrul antic se prelungește starea și vorba. „Aaaaa, ooooh, Zeeeeeuuuus! Nu poți să faci: „Bă, Zeus, hai încoa!”. Nu poți, că e teatru antic. Asta era ce explica el la clasă.
Cum s-a produs, însă, transferul în televiziune.
Televiziunea a luat locul teatrului pentru că simțeam că în teatru nu prea mai am treabă. Eu aveam multe spectacole la „Ion Creangă”, jucam mult. Nu era asta o problemă. Treptat însă am simțit că pot face mai multe lucruri în televiziune în momentul ăla. Teatrul nu era într-un moment foarte bun. În anii ăia, ʼ99, 2000 nu era ok. Era exact ce spun eu: intra în competiție cu televiziunea și încerca să facă imagine. Prea multă imagine. Chestii pe care eu nu le învățasem în școală. Învățasem teatrul de relație, nu de imagine și nu mă interesa. Televiziunea tocmai se deschidea, începeau show-urile mari. Atunci am renunțat la teatru, m-am axat pe televiziune, am făcut Bingo. După ce s-a terminat cu Bingo nu mai aveam de lucru și mi-am luat concediu fără plată. A venit Mona Segall și m-a întrebat: „Nu vrei tu să faci meteo până îți găsim ceva?”. Am zis hai să fac. Prima senzație a fost de pară aș fi în aceeași oală cu acea fată care a plecat în America mai târziu, care punea soarele pe hartă, cu magneți. Mă simțeam ca ea. Era ok că era drăguță, era mică, era ok să facă chestiile alea.
Nu mi-am dat seama (că aia era rubrica pe care o vedea toată lumea). Ideea este că la început, când aveam rubrica, făceam numai weekend. Aveam niște promo-uri pe care le inventam eu, împreună cu producătorul de la meteo. Făceam numai tâmpenii. Mă îmbrăcam în albastru și mă punea pe croma. Îmi apăreau numai capul și mânuțele. Mă supradimensiona, iar harta rămânea mică undeva. Erau niște prosteli, dar au avut un impact asupra mea. Aici, la creier, mie mi-au făcut bine. Aveam senzația că pot să spun niște lucruri și pot să le fac liber. Mi-au dat libertatea asta. A venit apoi programul de știri cu Dedu, Olivia Steer, Neti și așa mai departe. Programul ăla de știri a început în studioul vechi din clădirea veche a Pro, după care s-a mutat în studioul nou. În studioul vechi era un program de două ore, de la 7 la 9, mă duceam, făceam meteo de câteva ori în dimineața respectivă. Mai târziu ne-am mutat în studioul nou, ăsta în care facem și acum. Mihai Dedu mi-a dat o problemă de rezolvat dimineața. Până la sfârșitul programului de știri i-am rezolvat problema și i-am dat răspunsul. În aceeași zi i-am spus: „Măi, Mihai, tu mi-ai dat o problemă. De mâine eu îți dau în fiecare zi o problemă.” Așa a rămas. În fiecare zi, începând din acea primă zi, i-am dat o problemă de perspicacitate. Unele erau nasoale, nu avea cum să le rezolve, însă aveam mulți telespectatori care trimiteau răspunsuri, ba pe net, ba prin scrisori.
Televiziune și teatru la un loc te duc în pragul bolii.
Mă duceam până la Petroșani cu spectacolul de exemplu. Aveam două spectacole, iar dimineața la 5 eram în București. La 6 eram în direct. Nu apucam să dorm nicio secundă. Oboseala asta acumulată împreună cu cele trei pachete de Camel pe care le-am fumat de-a lungul a 37 de ani, 40 cât am fumat, m-au adus în această situație. Anul trecut pe 6 noiembrie am avut un infarct după un spectacol la Craiova. Am făcut infarct, ce să mai. Nu mă laud cu asta ca unii. „Stai să vezi ce infarct am făcut! Stai să vezi câte stenturi am eu, ce glumești?!”. Eu nu mă laud cu asta, dimpotrivă, mi se pare oribil că am trecut prin asta, dar fără să mă resimt acum foarte tare.
Bogdan Talașman este cel care l-a salvat
Bogdan Talașman a fost salvatorul meu practic. El a fost primul care s-a repezit peste mine și mi-a făcut resuscitare cum a știut el. Mi-a rupt câteva coaste, dar mi-a trimis oxigen la creier. Așa am reușit să nu am niciun fel de sechele. Nu am!
Înainte de infarct a avut simptome?
Mă cam durea în coșul pieptului. Mi-a fost și cam rău de câteva ori, dar nu am băgat în seamă. Am zis: „Eh, ce poate să fie? De la țigări”
După infarct a devenit un nefumător convins
Poate să încerc să îi conving pe toți tinerii care ar fi tentați să nu fumeze. Să nu fumeze niciodată. Eu m-am lăsat definitiv și nu am mai pus țigară în gură de atunci. Dacă poți cumva să reziști acestei tentații și să nu pui țigara în gură de la început, las-o frate, nu o pune, pentru că e nenorocire țigara.
Astăzi o iau mai ușor. Nu mai sunt chiar așa. Mă duc la repetiții, mă duc la spectacole când am spectacole. Fac și televiziunea seara, dar nu mai fac pe eroul.
Iar acum, pe liniște, teatru sau TV?
Teatrul. Acum, în momentul ăsta, mă binedispune mai tare teatrul. În televiziune am ajuns într-un fel de rutină, de aia probabil că prefer acum teatrul.
Știrile zilei se uită la garda unui medic de urgențe din Statele Unite. De asemenea, ridicarea secretului pontifical. Bonus: ideea dementă la care ia parte Macaulay Culkin
Știrile zilei se concentrează pe ideea de a nu face nimic. De asemenea, scandal diplomatic între Estonia și Finlanda. Bonus: Trump nu ar vrea la dezbaterile prezidențiale. Plus 80 de ani de căsnicie.
Miki Buzărnescu e relaxată în afara arenei. A venit la radio plină de zâmbete. Și deschisă să stăm de vorbă, să povestească. Și are timp și de fotografii, căci s-a făcut coadă la vederea ei. E cu totul altă persoană decât cea de pe teren. Acolo este personificarea ambiției și pare o femeie de fier. Neiertătoare cu ea, Miki este dură pentru că viața ei este expresia suferinței sportive. Puțini să fi trecut prin șirul de accidentări pe care le-a avut și, și mai puțini sunt cei care s-au întors. Despre asta vorbim azi. Despre cum se construiesc voința și ambiția.
Mă recuperez deoarece la ultimul meci jucat a trebuit să mă retrag. Eram accidentată și la gleznă și la umăr, iar durerile nu îmi mai dădeau pace. De atunci mă recuperez. E o perioadă grea pentru care aloc mult timp dintr-o zi.
Este foarte frumos ce facem noi. Faptul că avem șansa să mergem în atâtea țări e un privilegiu pentru noi. O facem de la o vârstă fragedă. E cu toate astea și foarte greu. De multe ori nu avem timp să vizităm. Mai ales în capitale, vrem să mergem să vizităm câte ceva, să vedem arhitectura, să cunoaștem istoria țării respective. În fiecare an avem cam aceleași turnee. Dacă mergem în aceleași țări reușim în unul din cinci ani, spre exemplu, să vedem câte ceva.
Ultima dată, Mihaela a jucat Tașkent
În Tașkent e foarte frumos. Am mai fost acum 10 ani și s-a schimbat foarte mult țara, orașul. Era curat, locuri destul de bine consolidate, străzi foarte largi, incomparabil față de ce e la noi. Acolo aveau câte 4 benzi pe fiecare sens. Oamenii sunt mai sărăcuți decât noi, dar mie mi-a plăcut. Chiar dacă am stat doar 3 zile am reușit să văd altceva față de acum 10 ani. Am fost foarte supărată că nu am mai putut să continui meciul și a trebuit să mă retrag. Știam că nu urmează o perioadă foarte bună pentru mine.
Nu știam despre ea că este poliglotă și se înțelege cu toate fetele din vestiar în limba lor
Sună paradoxal, dar spaniola am învățat-o prin clasele II-IV urmărind telenovele la televizor. Nu aveam posibilitatea să facem antrenamente iarna, decât foarte rar, iar în fiecare zi după școală stăteam acasă. Mă uitam la telenovele și cu părinții. Suntem mulți în tenis care au învățat așa. Legat de colege, dacă sunt din Spania sau America de Sud vorbesc în spaniolă. Dacă sunt vorbitoare de franceză, vorbesc în franceză. Așa le e și lor mai ușor, iar eu exersez. De la 4 ani am început engleza și franceza, acasă, cu o doamnă. A văzut că pot să învăţ destul de repede și venea săptămânal. Era o prietenă de familie.
Atmosfera de la turnee și din vestiar este complet diferită față de ceea ce te-ai aștepta. Tenisul își obligă jucătorii să stea în același vestiar.
Depinde de starea fiecăreia de spirit. De cele mai multe ori în vestiare ne întâlnim puțin înaintea începerii competiției. Venim cu două zile înainte, iar toată lumea e agitată, să se pregătească. În timpul competiției e și mai greu pentru că toți suntem angrenați în această stare pe care ne-o inducem, în care dorim să jucăm cât mai bine și să câștigăm.
În vestiar e destul de multă liniște. Atmosfera e calmă, liniștită. Într-adevăr se mai simt anumite stări de nervozitate. Înainte de meciuri e liniște, toată lumea e într-un colț, se concentrează. Noi avem un vestiar pentru toți jucătorii. Mi se pare interesant să vezi toate jucătoarele de top într-un singur loc. Fiecare are tabietul ei. E o experiență. Mai tragem cu coada ochiului să mai învățăm câte ceva, mai ales de la cele cu experiență. Sunt și prietenii între noi, suntem deschise. Nu suntem într-o bulă în care să nu vorbim. Eu sunt o fire deschisă.
Care sunt tabieturile tale înainte de partidă?
Intru cu căștile și ascult anumite melodii care îmi ridică pulsul. Înainte să ajung pe culoar fac o încălzire în vestiar, încerc câteva minute să vizualizez mental loviturile bune, câștigătoare sau chiar pe mine câștigând o partidă. Din momentul în care intru pe teren îmi pun într-o anumită parte termobag-ul și cealaltă gentuță. Îmi scot o gentuță cu șervețele. Am și un gel de mâini pe care îl pun într-o parte, să-mi fie ușor să-l iau în pauze. Fără să vreau, în pauze, îmi suflu nasul, îmi dau cu gel pe mâini, mă șterg cu prosopul pe toate părțile. E foarte amuzant. Mama mi-a zis văzându-mă o dată la televizor: „Măi Mihaela, nu te mai șterge la subraţ în pauze că se vede ciudat”. „Mama și ce vrei să fac, să stau cu transpirația?! Dacă așa simt, mă șterg”. Asta fac la fiecare pauză. Nici nu știu dacă am nevoie sau e doar obișnuința. Nu am niște tabieturi. Sunt unele jucătoare care joacă cu aceeași pereche de șosete până la finalul competiției, spălându-le în fiecare seară.
Ce muzică alegi?
Personal, simt că îmi dă aripi. Mă concentrez mai mult și am un alt ritm cu care intru pe teren. O muzică mai lentă m-ar adormi, mi-ar aduce o stare de calm.
Lucrez cu o psihologă, sportivă, special pentru a fi cât mai concentrată sau pentru a depăși anumite clipe dificile în anumite partide. Și eu le-am simțit pe propria piele, chiar și anul ăsta când am avut destule suişuri și coborâșuri. Au fost multe meciuri în care conduceam, câștigam primul set, chiar și la începutul setului doi reușeam să conduc, dar mai apoi se întorcea jocul, se complica tot. În decisiv era strâns, câștiga cea care era mai fresh, mai fit. Eu aveam și durerile… Știam că dacă nu reușesc să câștig cât mai rapid se poate complica meciul. Nu îmi era ușor să joc un timp atât de lung cu durerile de la gleznă și umăr.
Viața sportivului de performață este făcut din durere. Ce dureri are Miki acum?
Când mă ridic din pat dimineața mă dor ambele, inevitabil. La antrenamente umărul. Glezna e mai bine față de cum era la începutul anului sau la mijlocul sezonului.
Când te încălzești durerile mai trec, dar ele revin pe parcursul jocului. Tot anul acesta cel mai rău mă supăra umărul când serveam. Au și fost comentarii la adresa serviciului: „Nu mai ai aceeaşi viteză, aceeași siguranță”. Eu în subconștient încercam să nu mai simt acea durere. Când am stat două luni jumătate plecată, după Wimbledon, când am plecat în America și apoi în Asia, la un moment dat nu mai rezistam cu durerea. Psihic simțeam că mi-a ajuns în creier. Mai făcusem între timp o fasceită plantară la călcâiul stâng și o fractură de stres la călcâiul drept. Eram extrem de stresată. În timul verii durerea era aproape maximă, între 7 și 9 pe o scară de la 1 la 10. Ajunsesem înainte de Roland Garros, de Wimbledon să fac o pauză de două săptămâni fără să joc, doar cu injecții și recuperare. Mă antrenam acolo. Am avut o pauză în aceste 7, 8 săptămâni, iar în 4 dintre ele nu am jucat deloc, doar am făcut recuperare pentru a-mi da o șansă să fiu mai bine.
Nu mai ai același ritm într-un meci, aceeași viteză de reacție. Când ai meciuri sau antrenamente mai puține categoric nu mai ești aceeași persoană. Anul trecut aveam meciuri pe care le jucam din instinct, datorită faptului că acumulasem meciuri și încredere prin rezultatele bune. După ce m-am accidentat în august din cauza acelei arbitre toate astea s-au schimbat. Am făcut o pauză de câtva luni, am reintrat în competiție. La începutul anului mă simțeam mai bine, am fost în Australia, am jucat bine împotriva lui Venus Williams, a fost Fed Cup. Odată cu această rutină cu meciuri și antrenamente, bineînțeles că durerile apar. Făcusem injecții cu cortizon, și PRP-uri. Tot ce se poate face. Dacă nu aș fi făcut sport de performanță eram ok. Puteam să desfășor activități de zi cu zi fără atâta recuperare, dar la acest nivel nu ai cum dacă nu faci o recuperare extrem de strictă și nu te ții de ea cap coadă.
Accidentarea sa a fost una oribilă
Dacă nu era ea să nu accepte să oprim meciul câteva minute până se usca suprafața, nu mă accidentam. Poate câștigam, poate pierdeam acel meci, dar încrederea cu care jucam, rezultatele pe care le aveam erau bune. Urma US Open. Eram foarte aproape de a prinde Turneul Campioanelor, cel mare. Eram undeva la locul 13 în clasamentul pentru Turneul Campioanelor.
Am insistat. Totul era live în toată lumea, există înregistrările. Am rugat-o să oprească și nu a vrut. A spus că pentru ea nu e ud. După două puncte am alunecat și mi-am rupt ligamentul la gleznă. Și acum îmi e atât de milă de mine când mă uit la pozele cu glezna de atunci. Exact ca în filmele de groază în care oamenii sunt vineți, roșii. Era imensă, umflată oribil.
Arbitra cu pricina s-a întâlnit apoi cu ea
Nu am mai vrut să o bag în seamă. A venit să își ceară scuze a doua sau a treia zi când am mers la club. Am lăsat-o să spună ce avea de spus, dar vinovată e atât ea cât și supervizorul. Probabil ea a întrebat dacă pe alt teren nu ploua atât de rău. Terenul central era puțin diferit ca suprafață. Acesta era mai alunecos.
După ce s-a accidentat, WTA a introdus schimbări în competiții
De când cu accidentarea mea, anul acesta, la orice mică ploaie, la ceva ce îi deranjează pe jucători, imediat se întrerupe meciul, se așteaptă, nu se intră pe teren. Pentru ei a fost o lecție, dar pentru mine cariera mi-a fost dată peste cap.
Accidentările au însoțit-o de-a lungul vieții sportive
Am mai avut 2 operații la genunchi și doi ani nu am jucat.
Nimeni în afară de părinții mei nu mai credeau în mine. Ei și apropiații. Nici eu nu mai credeam în mine. Încă jucam, dar mă dureau genunchii. Vedeam că nu pot câștiga mai mult de un meci, două. Nu știam ce să mai fac. Simțeam că nu reușesc să depășesc acel prag cu durerea. Prin urmare mă gândeam că am 27 de ani, am fost locul 140 cu 3, 4 ani înainte să mă operez la genunchi. Am spus că trebuie să fac ceva pentru că nu mai vedeam nicio șansă. Cu banii eram în pierdere constant. În acel moment mă gândeam că pot prinde un loc în străinătate. Făcusem doctoratul și credeam că o să mă ajute. Am mers și am jucat echipe în Olanda unde mai jucasem cu un an în urmă și am fost foarte dezinvoltă. Cei de acolo s-au ocupat de mine și de accidentare. Oarecum în acea joacă, pentru că nu era o competiție ce se puncta în WTA, am câștigat împotriva unor jucătoare de tot 150, 200, una dintre ele chiar de 100. Părinții mi-au spus cu câteva luni în urmă: „Cum de nu ești top 100? Uite ce joc ai! Ești incredibilă! E păcat. Le-ai bătut pe fetele astea, ele nici nu au văzut mingea”. De acolo am început să joc niște turnee ITF pe care le-am câștigat. Astea mi-au dat un impuls. Genunchii mă dureau din ce în ce mai puțin, iar când vedeam asta automat nu mă mai gândeam la durere, ci focusul era pe lovituri. Mi-am spus că dacă nu reușesc nimic în 2017, anul viitor mă las.
Apoi m-am calificat prima oară la un Grand Slam pe tablou, la US Open. De abia atunci am realizat că eu pot fi top 100 și pot să joc la un nivel înalt. Atunci m-am convins singură. Pur și simplu jucam programată. Eram la foc automat. Mergeam, jucam, nu mă gândeam decât la cum aș putea să joc cât mai bine, să am cât mai multă încredere. Nu mă gândeam la rezultat, la puncte, la clasament, la nimic. Mergeam și jucam pentru a vedea ce urma la finalul anului.
Singurătatea este, însă, cel mai greu lucru pentru un jucător de tenis
Erau puțini susținători la turneele ITF. Acolo e groaznic. Pornind de la organizare până la interesul celor din jur. De multe ori eram singură de ziua mea la concursuri. Câștigam sau pierdeam, eram singură. Mergeam singură la concursurile ITF. E foarte costisitor. Dacă nu ai susținere financiară din partea familiei sau sponsori acest sport e foarte greu de practicat la nivel înalt. Sunt zeci de mii, sute de mii de euro pe care le cheltuiești fără a ști dacă vei câștiga ceva înapoi. Dacă joci cel mai mic turneu ITF și câștigi, după taxe rămâi cu 1.500 de dolari dintre care tu plătești avion, cazare, masă pentru tine și chiar pentru antrenor dacă vii cu cineva. E posibil să fii aproape pe 0 sau pe minus. Mai mergeam cu alte jucătoare din România și stăteam amândouă în cameră dacă nimeream același turneu. Mai făceam antrenamente împreună.
Mă sfătuiam mereu cu părinții. Tatăl meu e și antrenorul meu, vorbeam cu el despre tactică, despre ce e de făcut a doua zi. Mereu țineam legătura. Am rămas constant în contact cu familia, cu preparatorul fizic, cu psihologa.
Tatăl său i-a fost și antrenor
E bine, dar e și dificil. Nu e ușor. Partea bună e că te cunoaște de mic și cu siguranță îți dorește doar binele. Nu are nimic de ascuns. Nu urmărește să câștige cât mai mulți bani. Câteodată însă poți lua unele lucruri personal, te poți supăra. Atmosfera nu mai e aceeași. Noi avem nevoie de o atmosferă plăcută, relaxantă, pentru că tensiunea nu ne face bine. Dacă intrăm supărați într-un meci, nu mai ești la fel de concentrat.
Tata. Cum e tatăl de fapt?
E un om liniștit, cerebral. Câteodată au mai fost și momente în care ne-am supărat. Nu țipăm. Dacă nu ne convine ceva o luăm însă personal. Nu mai spunem nimic.Tata nu m-a forțat niciodată cu nimic. Poate aș fi vrut să fie puțin mai dur când eram mică. A fost tare bând și bun cu mine. Are o iubire necondiționată pentru mine și de multe ori cred că a lăsat de la el. Sunt încăpățânată de fel și nu am fost cea mai blândă. Sunt mai independentă. De multe ori știam ce greșesc și ce trebuie să îndrept. Poate de asta îmi susțineam punctul de vedere. Trebuia să-mi spună de mai multe ori ca să știu că are dreptate. Nu e ușoară o relație de tată antrenor cu jucătorul. De multe ori nu rezistă. Sunt puține exemple din tenis în care s-a reușit. Nu e totul roz. Te pune să muncești, dar nu mai mult decât trebuie. De multe ori eu voiam să recuperez timpul pierdut.
Începutul în tenis a fost firesc. La fel și continuarea
Părinții mă luau de la grădiniță și mergeam pe „Ștrandul tineretului”. Ei jucau tenis, iar eu îi urmăream. Băteam cu mingea la zid, mai dădeam peste fileu cum reușeam. Ușor ușor am început să joc. După școală mergeam în fiecare zi. Când am început antrenamentele nu mai aveam timp să merg cu copiii să mă joc în spatele blocului. Am fost în școală în două sau trei excursii: la Peleș și la mare. Nu aveam timp. La un moment dat aș fi vrut. Mă mai lăsau, dar nu până târziu. Trebuia să-mi fac și temele. Eram conștiincioasă și la școală, nu voiam să iau premii mici. Am luat premiul I până în clasa a VII-a sau a VIII-a. Profesorii erau foarte plăcut surprinși. Chiar dacă lipseam voiam să îmi fac temele, să răspund. Eram mai timidă, nu genul de persoană care să iasă în evidență, prima în față, dar dacă eram întrebată răspundeam, dacă voiam ridicam mâna, dar stăteam mai în spate.
La 8 ani am jucat primul concurs național. Am pierdut 6-0, 6-0 cu sora Monicăi Niculescu, Gabriela Niculescu. Ele erau deja foarte bune. Începuseră competițiile mai devreme. Am plâns mult atunci, dar am început apoi să mai câștig câte un meci. Pe la 10, 11 ani am început să câștig concursuri. Eram în primele 6 din țară. Atunci au realizat și ai mei că am potențial. Eram mai dezvoltată decât ceilalți. Eram mai înaltă, mai plinuță. De când m-am operat de polipi mi s-a schimbat metabolismul. Tata a văzut că am potențial și mi-a spus că ar trebui să fac mai multe sacrificii dacă îmi doresc o performanță în tenis. Ei mi-au spus la început că e mai mult ca o joacă.
Dacă nu joc două săptămâni, în două zile de antrenament am 80% din potențialul maxim. Reușesc să îmi revin foarte repede la o formă sportivă bună. La fel a fost și atunci, dar mi-au spus că nu e chiar în regulă să merg la joacă ca ceilalți copii dacă vreau tenis.
Primii bani te-au impulsionat?
Au fost la 16 ani când am jucat prima oară la un turneu ITF de senioare în România. Am pierdut în primul tur și cred că au fost 100 de dolari sau 80.
Ambiția e nativă. Îmi amintesc bine cum eram mică și cum sunt acum. Mi-am dovedit singură că sunt ambițioasă. Nu am vrut să renunț la acest sport din pricina accidentărilor. Mereu îmi reproșam că toate mi se întâmplă mie, că nu pot juca astfel încât să fiu sus. Nu înțelegeam de ce mă doare. Nu voiam să mă las de tenis din cauza acestor dureri. Nu suport. E viața mea, e pasiunea mea. Mi-am sacrificat totul pentru ea. Îmi doresc să fac performanță din acest lucru. E ca un job. Au fost multe momente dificile. Zile întregi când plângeam, nu știam ce să fac, dar nu voiam să renunț la tenis din cauza asta.
Furia pe teren este una dintre mărcile Mihaelei. Toată lumea îi știe izbucnirile
Anul acesta am încercat să diminuez din furie. Multe persoane mi-au transmis că e mai bine să fiu aceeași persoană ca anii trecuți. Sunt mulți care mi-au reproșat asta și sunt îndreptățiți. Până la urmă nu e un comportament demn de un sportiv de nivelul acesta. Nu era frecvent, dar într-adevăr, mă uit și eu la ceilalți jucători de top. Din afară nu se vede frumos. Am avut anul trecut câteva ieșiri mai neplăcute. Pe toate le am însă, pentru că simt că am dreptate. Erau la adresa unor mingi greșite de arbitri. E normal să greșească fiindcă nu le pot ghici sau vedea pe toate. De câteva ori am avut dreptate la hawk-eye. Unde nu era hawk-eye, așa cum a fost și anul trecut, la acel meci pe iarbă în care am avut niște ieșiri față de arbitru, se vedea pe reluare că am avut dreptate. Comportamentul însă nu era ok, recunosc. Am lucrat pe chestia asta. Dacă ești calm, simți că ești mai moale. Mie îmi trebuia un impuls mai vulcanic.
Cum derutează adversarii celelalte jucătoare
Sunt jucătoare. Eu nu sunt genul care să apelez la aceste lucruri. Vreau să fiu fair-play, nu să păcălesc adversarul cu asta. Am jucat cu Sharapova de 2 ori anul trecut și era introdusă noua regulă. Nu mai are voie cu noul regulament, dar bătea mingea de foarte multe ori. La un moment dat obosești tot uitându-te după minge. Unele jucătoare țipă când lovesc mingea. Și asta te poate deranja, dar trebuie să ne adaptăm. Eu una respect fiecare jucător. Accept fiecare tabiet. Fiecare e cu staff-ul lui înainte de meci. Jucătoarele nu stau atât de mult în vestiare, ci mai mult afară, în zona de încălzire sau în cea de Playersʼ Lounge, pregătind tactica pentru meci.
Sharapova e atât de greu abordabilă pe cât se spune?
E mai retrasă. Până la urmă nu e de judecat pentru că ea este genul care a declarat că tenisul e un job pentru ea și că îl tratează ca atare. Ea vine, își face treaba și pleacă. În viața de zi cu zi e foarte ok. E extrem de respectuoasă față de echipa ei.
Sufletul vestiarului cine este?
Dintre americance sunt câteva. Sunt multe fete zâmbărețe. Jennifer Brady e foarte ok, e open. Petra Kvitova e relaxată. Wozniacki la fel. Am fost prietene bune când eram la juniorat. Apoi am fost departe din cauza accidentărilor. Când ne-am revăzut a fost foarte drăguță cu mine. Ne salutăm, vorbim, am făcut și antrenamente împreună. Tatăl ei mereu vorbește cu mine. E o fată foarte ok.
Fericirea după turneele câștigate
Aș fi vrut să mă exteriorizez mai mult. Nu știu de ce m-am abţinut. Acum, dacă aș mai câștiga un turneu, cu siguranță o să mă las pe spate pe teren. Am fost destul de modestă, așa sunt eu. Nu vreau să ies cu ceva în evidență. Am plutit puțin. A fost foarte rapidă trecerea. În după-amiaza aceea, după finală, a trebuit să zbor la Toronto. Era seara zborul, ajungeai a doua zi dimineață la Toronto. Eram dată peste cap, nu dormisem. Nici nu am mai apucat să fac antrenament în ziua aceea. Am jucat a doua zi cu Wang. Am câștigat, iar a doua zi m-am accidentat, la meciul cu Svitolina. Nici nu am apucat să mă bucur că a venit imediat partea de tristețe.Venisem în America cu o amică, fostă jucătoare din Polonia cu care am mai jucat dublu. Imediat după meci am sunat acasă. Părinții erau în extaz.
Tata a trebuit să își lase job-ul la un moment dat ca să plece cu mine la concursuri. Doar mama lucra, nu era ușor. Eram conștientă de sacrificiile părinților mei. Mi-am spus de mică faptul că atunci când voi ajunge să câștig îndeajuns de bine o să am grijă de ei cum au avut ei grijă de mine. S-a întâmplat asta. De câțiva ani îi ajut. Nu vorbesc de planul material neapărat, ci cu orice.
Îți faci cadouri?
Iau avion la noapte. Plec în Franța câteva zile. Am ceva treabă. Nu am avut timp în ultimii ani să merg prin magazine. Case, mașină, lucrurile astea au venit. Visam de mică la asta. Toți visăm la o casă, o mașină, o vacanță. Vacanța nu a mai venit de câțiva ani încoace. Sper să vină. Era programată în octombrie, dar dacă a trebuit să urmez perioada asta de recuperare am anulat vacanța. Stau acasă și mă recuperez. Am apartamentul meu, am mașina, dar nu pun preț pe aceste lucruri. Cel mai mult contează să fii sănătos.
