Ceea ce mă surprinde cel mai tare este faptul că după toate cărțile pe care le-am prezentat împreună în ultimii ani, care au fost niște cărți glorioase, tocmai la momentul zero, Radu hotărăște să facă o carte cu totul aparte. Adică o carte care nu are politică, nici nu vrea să mute norii și nici nu vrea să dea jos guverne. Și asta chiar înainte de alegeri. E o carte în care trebuie să așteptați cu totul altceva.
Trebuie să citiți și să analizați celelalte laturi din viața lui Radu, Și să vă pregătiți pentru niște experiențe neașteptate.
Sigur că el spune că este ficțiune, dar nimic nu este întâmplător aici. Cu delicatețe și capacitatea de a șlefui atât de cunoscută, Radu te duce pe drumuri pe care n-a mai umblat în ultima vreme. Dar pe care sunt sigur că le-a întâlnit. Eu chiar trăiesc cu impresia că Radu a trăit o parte dintre cele scrise. Sau că pe altele le-a documentat foarte bine.
Eu nu văd de ce poveștile de aici nu ar putea fi reale. Fiecare dintre ele. Hai să luăm de exemplu, povestea cu echipa de fotbal Astrul Creștin, al cărei patron se numește Guță Varnali. Nicio legătură cu realitatea, dar, totuși, în România ea nu este imposibilă. Adică, ce este imposibil în a avea o echipă numită Astrul Creștin, care joacă cu cea numită Locomotiva Ardealului? Sigur că directorul sportiv este un fost arbitru, credincios, ale cărui prime măsuri ar fi să sfințească gazonul, jucătorii și juniorii. Iar aceștia să aibă o reacție firească să-l boteze Macacul. Dar stați un pic, că asta nu e tot. Oamenii se decid că nu pot juca decât dacă plasele de la porți sunt sfințite. Nu pot să vă spun ce se întâmplă mai departe. Vă spun doar că pe antrenorul echipei îl cheamă Teleajen.
Povestirea mea preferată este Speranța cântă thrash. Pentru că, deși Radu pare a respira doar muzică simfonică, de data asta ani se arată ca un foarte bun cunoscător al muzicii Sepultura. Nu o să vă spun povestea acestui personaj care are boala numită progerie. Știți cum e povestea asta? Am doar o imagine în minte. Cei care au fost la Taj Mahal știu că templul de acolo are o structură interioară foarte fină. E ca un filigran, sculptat cu delicatețe și cu minuțiozitate. Și închipuiți-vă că în templu are loc un concert al Sepulturei și că toată țesătura, tot filigranul acel atât de sensibil se cutremură, se scutură, se contorsionează sub sunet.
Și poate vă întrebați de ce Omul care mută norii. Și aici trebuie să revin la impresia mea că Radu amestecă realitatea cu ficțiunea sau că are un releu al realității în această carte. Poate ați văzut săptămânile trecute afișele unui conte în București care a vindecat o întreagă a Sală a Palatului doar folosind niște culori din imaginație. Pare imposibil ca domnul conte să nu poată muta norii de pe cer. Eu cred că așa ceva este cu totul posibil. Pentru că, dacă ești atât de priceput, trebuie să-i înveți și pe alții să poată face asta. Iar Radu ne arată cum.
Nu pot să vorbesc de toate poveștile. Pot să spun doar că arta de scriitor a lui Radu este la cea mai înaltă măiestrie atunci când zugrăvește șapte tipologii feminine. Și o face cu mare atenție și, cred eu, mare succes. Deși trebuie să fii foarte curajos să faci asta, Radu. Oricând unul dintre personaje te poate lua la întrebări. Și tare sunt curios dacă ai folosit în zugrăvirea lor umbre din realitate.
Marea șmecherie în această carte este că o grămadă de oameni celebri sau mai puțin celebri, obișnuiți sau mai puțin obișnuiți, se pot recunoaște în ea. Radu croșetează cu măiestrie și acolo o să stai mereu cu semnul întrebării.
Și aici o să vină Radu și o să mă întrebe: Dar ce este adevărat în povestea cu Boca dela Verita? Păi îți zic eu. Faptul că în 2016, cineva s-a hotărât să introducă o taxă de doi euro, dacă vrei să te fotografiezi cu mâna în gura statuii. Cât credeți că mai este de aici până când cineva o să încerce să fure iubita cuiva cu ajutorul unei farse?
Iar Radu a dat acest titlu pentru că în cartea asta este vorba de o magie, de un truc pe care-ll face. Pentru că poveștile de aici au capacitatea de a muta norii. Cartea asta te ia te poartă și se joacă cu tine. E când adevăr, când iluzie. Îți spune mereu că te-ai prins care e jocul și apoi te scutură bine și-ți mai dă o perdea de fum sau mai multe oglinzi care te păcălesc. E mereu o plimbare într-adevăr și iluzie, exact așa cum face contele imaginar. Sau nu. Amestecă adevăruri și și mici magii astfel încât la final să plece norii de pe fața ta.
Păi. Și cum, o să mă întrebați? Nimic politică? Ba, da. Este o poveste în care cei mai harnici doi locuitori ai unui ținut pleacă din țară. Și se duc pentru că nu au mai suportat invidia și nedreptățile celui care nu munceau atât demult și nici măcar ale celui care conducea regiunea.
O singură notă la final: povestirea care se numește Un nas și o gură are o listă atât de lungă de cele mai bune dulciuri ale lumii, încât la un moment dat te va lua cu leșin. Nu glumesc. Radu care se ferește mereu de dulce și alte lucruri pe care le cărăm în birou, a făcut lista asta pentru care sunt sigur că o să vă opriți din citit. Acolo este un punct de cotitură al cărții.
