Daniel Dobre: „Simona e o fire independentă. Își rezolvă singură problemele.”
Daniel Dobre este mult mai înalt decât îți dai seama de la televizor. Și mai slab. E luminos, bronzat și foarte deschis. Vorbește cu mine deschis, din prima. Și realizezi imediat că nu tânjește după circuit. Are planuri aici și acum. E directorul unui challenger de băieți, de la Iași, o surpriză pentru peisajul local. Și e foarte pozitiv, după cum se spune în sport. Adică este optimist, are treabă și nu se plânge. Vorbim imediat după meciul lui Cori Gauff și al Soranei, la Australian Open.
Cori Gauff e iarăși o surpriză sau confirmare?
E vorba de maturitatea fizică și cea emoțională, iar ea le are pe amândouă la această vârstă fragedă. Este prima, după mult timp, care reușește să facă performanță la această vârstă. Nivelul de joc a crescut, iar nivelul de pregătire fizică le permite și femeilor să rămână mai mult în tenis. Înainte, Martina Hingis, la 14, 15 ani câștiga turneuri de Grand Slam. În schimb, la 20, 22 de ani se lăsau. Gauff nu e așa departe. Are rezultate bune, dar nu se poate compara. Atunci cei tineri intrau destul de repede în circuit. Acum, dacă ne gândim că Serena Williams încă joacă la 38… Sunt multe fete care rămân până după 30 de ani, iar atunci tinerele își fac din ce în ce mai greu loc. Ea este prima în ultimii 10 ani, cel puțin, de când am început eu pe circuit, care are rezultatele acestea.
Este înaltă, este foarte motrică. Are o tehnică foarte bună care îi permite. În primul rând servește foarte bine. Undeva la 190 de km/h, comparativ cu Venus Williams. E foarte matură în joc. Are o disciplină tactică pe care și-o adaptează la adversar, câștigată în general din experiență. E un lucru pe care îl poți forța prin antrenament, dar este foarte determinat de caracterul tău și de dorința de a învăța repede. Se pare că le are. Are în spate și o echipă bună, poate și gene bune. Este o surpriză. Acesta e anul în care va trebui să confirme. În primul an, lumea te analizează. În al doilea, având multe date despre tine, sunt mult mai bine pregătiți în momentul în care se întâlnesc cu tine. Trebuie să vii cu ceva nou, să reziști la presiunea de a-ți apăra punctele. Confirmarea din al doilea an e mai grea decât urcarea din primul an.
Nu mă așteptam ca Sorana să piardă, pentru că avea toate atuurile să o bată. Avea jocul. Ea joacă foarte bine! Are forță, varietate când vrea. Nu știu cum a servit, pentru că într-adevăr Gauff servește bine și trebuie să stai aproape cu serviciul.
Cum se procedează între două meciuri la un turneu mare? Ce face Simona în zilele libere?
Mereu a reușit, mai ales în timpul turneelor, să se concentreze pe ce și-a propus în timpul antrenamentului, să le facă bine și repede. Ca antrenor ai niște obiective pe care le atingi în termen mai scurt sau mai lung. Totul depinde de jucător. Dacă eu am un meci tactic de pregătit, pentru a doua zi și am două, trei scheme, pe lângă ce face bine, jucătorul le poate recepta imediat. Le poate încerca de două, trei ori. Dacă îi merg, nu e nevoie să te întrebe pe teren. Așa se produce în creier automatismul, se produce schimbarea pentru acea zi. Ai plecat mulțumit. E o chestie individuală, personală antrenamentul între zilele de turneu.
Tot vă aud și pe dvs. și pe comentatori folosind expresia „a simți mingea”. Ce înseamnă?
Când simți mingea, racheta e o prelungire a corpului. Există o unitate incredibilă, o simbioză totală între corp și rachetă. Este ca și cum ai lovi mingea cu mâna. Simți acea minge ca și cum ai mângâia-o cu mâna. Mingea se duce unde vrei fără să te forțezi, fără să-ți faci griji că poți să o greșești. E o stare de grație care te face să joci tenis ca și cum ai respira în timp ce dormi. Acesta e sentimentul. O a doua natură.
O zi între două meciuri mari, lungi, dificile, cât de complicată este?
Depinde de ce a fost înainte și ce e după. La băieți, dacă ai jucat înainte un meci de șase ore, prima grijă este recuperarea. Nu te gândești dacă mai joci a doua zi, dacă îți pregătești tehnic meciul, ci te gândești la cum îți aduci corpul la un nivel de energie bun ca să poți intra a doua zi pe teren, unde e posibil să joci iar 6 ore.
Programul e foarte personal. Sunt jucători care și în ziua liberă joacă două ore, trei, pentru că au nevoie de asta. În general ei sunt băieții. Sunt jucători care nu joacă deloc. Sunt mulțumiți de ce au jucat înainte și își petrec ziua liberă cu familia, în oraș, se relaxează.
Ședința tehnică este una așa cum ne închipuim noi? Adică cu analize video, tactică?
Există, dar depinde de jucător. Există înainte de meci, cu o seară înainte. Sunt analize post-meci în care vorbești despre ce s-a întâmplat, fie că ai pierdut, fie că ai câștigat. Vezi lucrurile bune, lucrurile rele. Nu e o analiză video neapărat. Toți jucătorii de tenis adevărați sunt în stare, în fiecare moment, să revadă cu ochii minții ce s-a întâmplat pe teren. Iar tu, din exterior, îi poți spune: „Îți aduci aminte mingea la 3-3, 40-egal, că ai avut-o la trei metri de teren și ți-a scăpat?”. El vede atunci cu ochii minții. Sunt jucători care își pot aminti fiecare punct din meci. Așa eram și eu, din păcate. Câteodată trebuie să și poți uita.
Analizele video sunt completate cu…
Antrenorul face. Avem site-uri. Pe jucătorii adverși îi vezi live dacă poți. Notezi. În afară de asta există statistici. Prin tehnologia actuală, atât WTA cât și ATP au contracte cu firme care pun la dispoziție statistici. Ai statistici pentru fiecare situație de joc. În general îți poți face un portret. Mai apoi, depinde de tine ca antrenor cum îi prezinți jucătorului informațiile și de jucător dacă le acceptă. Sunt jucători care se bazează pe statistică. Dacă eu îți spun că adversarul servește de 8 ori din 10 în stânga și doar de două ori în dreapta, s-ar putea ca cele două să fie de două ori la rând și să fie ași. Dacă tu accepți să iei 8 puncte, iar pe celelalte două nu, le faci.
Vă întorc un pic în timp. Profesionist, înainte de Revoluție cu o oprire bruscă.
În 1989 a fost anul dinainte de revoluție. E, dacă vreți, și o paralelă vizavi de noile vremuri. Eram în Israel cu Adi Marcu, prietenul și partenerul meu dintotdeauna. Aveam câteva turnee mici atunci unde puteam ieși. Jucau Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Israel. Cei care erau mai mari, în echipa de Cupa Davis, mai mergeau și prin Germania, la turnee mari. Eram la Haifa. Am pierdut la un israelian. Nu o să uit niciodată. Am avut set, 6-5, 30-0. Serveam. Eu nu am servit niciodată bine, de asta nici nu am fost jucătorul mai bun. Exact atunci am încercat să dau eu cu serviciul tare. El era foarte bun pe retur, un fel de Jimmy Connors. Am dat două servicii perfecte și au venit și două retururi și mai perfecte înapoi. A făcut 30 egal și am pierdut meciul.
Pe vremea aia membri cluburilor luau sportivii acasă și îi ajutau, fiindcă nu aveam bani. Stăteam într-o familie, bogată cred, cu o casă frumoasă. Luau români, pentru că pe vremea războiului, bunicul lor a făcut tranzit în România și cumva românii l-au ajutat să nu ajungă în lagăr. O poveste foarte drăguță. De atunci, familia aceea avea grijă de români. Dacă aveau nevoie, îi ajutau. El era un tip foarte corpolent, care lucra pentru FAO, Fondul de Agricultură Mondială, la O.N.U.. Mergeam la masă. Era ultima seară, 13 decembrie, 1989. Povestind, ne-a întrebat cum e în România, iar el ne-a spus: „Stați liniștiți! Ajungeți voi acasă și până la Crăciun, Ceaușescu nu mai e!”. „Ceaușescu nu mai e!” Adi m-a întrebat dacă sunt sigur că lucrează unde spune sau dacă nu e cumva de la Mossad. Când am ajuns acasă, ştiţi ce s-a întâmplat.
Ați lăsat facultatea ca să trăiți din tenis
Am făcut trei ani Facultatea de Inginerie și la un moment dat nu am mai continuat facultatea. Chiar îmi pare rău. În lumea tenisului ai parte de clasă. Nu vorbim doar de bani, căci și ei sunt la mijloc, dar e un mod plăcut de a-ți câștiga banii, în aer liber. E un mod foarte elegant de a trăi. Vezi lumea dacă ajungi la un anumit nivel, ești tratat foarte bine pe unde te duci, la orice nivel
Cum lucrează Simona cu statisticile?
A fost foarte reticentă la început. Ea e o jucătoare instinctuală, dar pe măsură ce a trecut timpul, a început, deși într-o măsură mică, să țină cont de statistici. Încă are chestiile ei. Îi spui: „Nu contează că ți-a făcut două puncte, ai câștigat opt!”. Ea încă e în stare să se enerveze și să țipe la tine câteodată, fiindcă a pierdut acele puncte, uitând că a câștigat 8. Susțin această părere a lui Ion Țiriac, că e cea mai talentată jucătoare din circuit. Am spus-o și eu de multe ori.
Știți că este un moment în meciul cu Cehia în care este filmată banca noastră. Și simona vede cu o secundă mai devreme mingea de meci a Irinei.
Este vorba de anticipație. Marii jucători sunt mari nu doar pentru că se mișcă bine și pentru că dau bine în minge, ci pentru că întotdeauna reușesc cu ochii minții, cu al șaptelea simț, al optulea, să vadă ce se întâmplă. Se cheamă anticipație. E parte din calitatea unui jucător de tenis. La unii e mai prezentă, la alții mai puțin. Dacă ne uităm, de multe ori, orice pasionat de tenis vede că la un moment dat, un jucător se decide. Pleacă într-o parte și vine mingea acolo. Știe? Nu i-a spus nimeni. Nu i-a trimis Dumnezeu nici un gând înainte, dar simțul lui este de cele mai multe ori corect. Te uiți la poziționarea mingii, unde e, la poziția corpului adversarului, vezi sau analizezi în fracțiunea aia de câte ori s-a dus mingea într-o parte sau alta pe baza celorlalte mingi în aceeași situație. E foarte complex!
Darren Cahill v-a făcut un compliment fantastic după câștigarea Wimbledonului
Darren a fost mereu alături de noi și țin să-i mulțumesc pentru tot sprijinul pe care ni l-a dat, inclusiv în acele momente, chiar dacă într-o măsură mult mai mică decât era obișnuit să o facă. Am o relație foarte bună cu el. Am învățat multe. Poate dacă aș fi stat mai mult, aș fi învățat în continuare și aș fi fost mult mai bun pe partea mentală, psihologică. Pentru ce a spus chiar sunt recunoscător și îi mulțumesc. Pe de-o parte, viața mea nu s-a schimbat foarte mult. Mă duc în continuare la proiectele mele, la antrenamentele cu copiii, la clubul pe care îl am și de care mă ocup în continuare. Spuneți că sunt în vogă. Eu nu mă simt așa. Mă bucur doar că îmi e mult mai ușor când încerc să explic anumite lucruri. Sunt mult mai bine luat în seamă, sunt ascultat acum, deși spuneam aceleași lucruri și înainte.
Văd că sunteți bine cu fizicul. Puteți schimba câteva mingi cu Simona?
Să joc de pe loc, merge, dar în general, nu. De la ea vine mingea greu, apăsat. Nu tare, dar rapid. O ia repede. Se folosește de viteza mingii și îi place să folosească viteza mingii adversarului. Te sufocă.
Wimbledonul e un moment special. Ce v-a rămas în minte de acolo?
E un sentiment incredibil. Este poate cel mai riguros și poate cel mai rece turneu. Tradiția și regulile sunt atât de implementate și atât de prezente încât te simți aproape ca într-un templu al tenisului. Nu e ca în America sau Australia unde totul e fun. Eu îmi aduc aminte că în 2016, la un moment dat, Simona voia să bată mingea cu Horică, cu Horia Tecău. El a întârziat și nu a mai apucat să se schimbe. A intrat pe terenurile de meci într-o pereche de pantaloni gri. Imediat au venit cei de la securitate, i-a adus o pereche de pantaloni albi și s-a schimbat. Nici măcar un minut nu a avut voie să joace cu acei pantaloni. Antrenament! Trebuie să fie în alb total. Toți! Oricine intră pe teren trebuie să fie în alb. Și la meci. Fără alb nu ai voie. Cu pantaloni scurți e în regulă, dar trebuie să fie albi. E un echipament special. Nu e frustrant. Jucătorii o simt ca pe o întoarcere în trecut, o reîntoarcere la originile tenisului. Turneul oferă condiții incredibile. Faptul că joci în alb nu e un afront sau un motiv pentru a te simți prost.
Am avut anul acesta ocazia să vedem vestiarele înainte să vină jucătorii. În vestiarul de doamne au șampanie. Tu, ca membru, intri, îți pui șampania. Ai niște căzi de baie imense. Poți să stai acolo după ce ai jucat cu prietena ta jumătate de oră, îți bei șampania și te bucuri de baie. Noi, băieții aveam bere și alte chestii. Oamenii sunt incredibili. Sunt oameni care lucrează acolo de 20, 30, 40 de ani. Dacă ieși la pensie de acolo ai un loc al tău în tribună, pentru familie, unde poți vedea meciurile de pe central. E un templu mai degrabă decât un turneu.
Dacă ești antrenor WTA nu prea intri nici la vestiarul băieților, dar la fiecare turneu avem vestiarul nostru special, pentru antrenori.
Lumea din vestiar este apropiată? Relațiile dintre jucători sunt firești sau e o rivalitate extremă?
Fetele sunt mai reci în general. Se evită sau nu. Băieții, chiar dacă joacă peste 3 minute, dau mâna, vorbesc. E diferit. Depinde și de tipul jucătorului. Kyrgios îi înjură și îi face varză pe Nadal și Djokovic. Nu i-au spus nimic, dar să nu credeți că o să se ducă în vestiar și o să fie apropiați. I-am văzut pe Federer, Djokovic, Nadal și Murray jucându-se ca niște copii atunci când ploua, împreună. Cu mingea, cu pariuri, cine e mai puternic, cine e mai șmecher, cine ține mingea, cine o lovește. Exact ca niște copii mici. Rivalitatea, mai ales la băieți, nu depășește limitele bunului simț și o graniță decentă. E atât de mult respect între ei pentru ce au realizat. Marii campioni îi respectă și pe ceilalți! Niciodată nu l-am văzut pe Federer sau pe Nadal să se poarte urât. Dimpotrivă, îi ajută. I-am văzut cum îi îndrumă.
Agassi vorbește de dimineața meciului ca fiind esențială. Și că este obligatoriu să ai aceeași rutină
Rutina este baza activității unui jucător profesionist. Ești ca o mașină care la momentul oportun trebuie să livreze. Dacă mașinii nu îi pun antigel, dacă nu încălzesc motorul sau nu îi umflu cauciucurile, ea nu va funcționa niciodată. La fel e și jucătorul de tenis. Are anumiți pași pe care îi face pentru a atinge nivelul optim din punct de vedere neuromuscular, emoțional la momentul respectiv. Există niște reguli clare. Am meci la 11 sau 12. Eu trebuie să fiu gata. Încălzire înainte de antrenament, te schimbi, faci duș, te pregătești de meci. Înainte de meci mai faci o încălzire. Trebuie să discuți despre meci cu antrenorul, să te hrănești și să te hidratezi. Dacă lumea crede că eu mă trezesc la ora 9 și mă duc pe teren atunci când am meci la 11, se înșeală. Cine are meci la 11, la 7 e la micul dejun. La 7:30 pleacă spre bază. Cel târziu la 8 30 ar trebui să înceapă încălzirea. Apoi te schimbi și ai o oră să te pregătești pentru meci.
Simona Halep vs Alexandra Dulgheru. Daniel Dobre le-a antrenat pe amândouă. Cum le vede astăzi, detașat?
Simona este independentă. Îi place să-și rezolve problemele singură. Alexandra are nevoie de mai multă comunicare, de mai multe confirmări. Câteodată Alexandra este foarte poetă în minte. Îi fuge mintea, se duce în detalii pe care trebuie să i le spui mai bine. Simona e mai directă, puțin mai rațională. Dacă a înțeles ideea nu trebuie să mai stai 10 minute să vorbești. I-ai spus ceva și a înțeles sau știe deja. Eventual mai întreabă ea dacă are nevoie de o informație în plus. Ca antrenor îți setezi relația cu jucătorul individual. De asta are cea mai grea treabă, să găsească pentru fiecare jucător canalul de comunicare optim care să extragă din acest jucător maximul de potențial.
V-am văzut în tribună. De la încrâncenat, la calm, apoi cu lacrimi în ochi. Cum gestionați emoțiile?
În primul rând trebuie să încerci să nu arăți emoțiile de față cu jucător. Chiar dacă sunt pozitive, el trebuie să te simtă ca o oază de liniște. Mă enervez din ce în ce mai puțin. Înainte dădeai cu șapca, cu piciorul, mai țipai la jucător.
Nici cu Simona, nici cu Alexandra nu am trecut la țipat. La 18 ani mai intri pe contre, mai țipi, dar cu un jucător la 28 de ani ai altă relație, comunici altfel. O relație bună trece pe contractul de angajat – angajator, peste niște legături profesionale. Se creează o relație de respect, de prietenie, de încredere. Chiar dacă nu mai sunt în echipa Alexandrei, mereu o ajut, cu orice lucru de care are nevoie și o fac cu plăcere. O cunosc foarte bine, știu unde să o trimit, știu ce să îi spun. La fel și cu Simona. Dacă îi spun: „Simona, mă duc la Constanța, vorbește cu tatăl tău să mă ajute cu ceva”, e acolo. Între oameni normali nu se simte această relație de dependență. Te plătește ca să-l ajuți și te respectă pentru asta, chiar dacă te plătește. Când nu mai merge, ți-o spun și asta este.
Nivelul financiar este spectaculos?
Depinde de clasament, depinde de momentul în care intri și de ce e dispus să ofere. Un Ivan Lendl avea contrat de 1 milion pe an cu Murray. Un turneu de Grand Slam este încă un milion. Sunt mulți antrenori renumiți care au manager, la fel ca jucătorii. Acei manageri aranjează contracte.
Ce alți antrenori vă plac sau vă motivează?
Lendl e incredibil. Am reușit să îl cunosc tot prin Darren. A fost idolul meu. Era o mașină. Acum când l-am cunoscut am dat mâna cu el și i-am spus: „Ați fost idolul meu dintotdeauna! E o onoare pentru mine”, iar el îmi spune: „Bă, tu chiar prost ești? Nu ți-ai găsit unul mai bun?!”. Direct! Am rămas mască. Exact așa este, un om plin de umor, foarte dur în ceea ce face. Chiar ne povestea că are o academie de tenis cu niște reguli foarte stricte pe care dacă le-am băga în România, nu am mai avea activitate. La el trebuie să porți șapca într-un fel, să saluți într-un fel. Veneau tot felul de oameni cu bani care, în prima fază nu înțelegeau ce vrea de la ei. Spunea: astea sunt regulile. „Dar eu sunt X”. „Poarta e acolo”, era răspunsul. Ne-a spus că e foarte strict în ceea ce privește regulile și antrenamentul.
Mouratoglou îmi place pentru pasiunea și pentru investiția emoțională, fizică pe care a făcut-o în tenis. Pentru caracterul meu este un pic prea.. îi place expunerea. E peste tot. Bun, e de înțeles. A făcut mult bine, a făcut și rău. Eu cunosc proiectele sale. Pavlyuchenkova, dar și alte jucătoare au fost luate de el. Erau cele mai bune junioare și apoi au avut o perioadă cu el care a mers foarte prost. Le făcea pe toate el. În timp s-a dezvoltat, iar acum e un antrenor dedicat total statisticii. E brici! Academia făcută de el e foarte bună, se muncește. Publicitatea pe care o face tenisului prin emisiunile sale e foarte ok. E puțin diferit față de mine, dar e un timp foarte fair. Sunt chestii pe care eu le-am simțit, fiind acolo.
Știi când greșești?
Și eu am dat-o în bară foarte mult, dar nu ca antrenor, ci ca om. Fiind crescut într-un sistem cu antrenor dur, opresiv în anumite momente, prin educație, fiind la fel, am țipat, am mai rănit copii verbal. Ca tenis nu am stricat pe nimeni, dimpotrivă. Când nu am putut să ajut pe cineva, am spus: nu pot să te ajut, hai să găsim altă soluție. E prima regulă în sport: înainte să faci bine, nu face rău!
A fost un moment acum câțiva ani buni. Aveam copii la antrenament. Am avut o fată din Germania, crescută de mine de acolo, de la 7 ani. La momentul incidentului era micuță, avea vreo 12 ani. Părinții au vrut neapărat să o antrenez aici. Am sponsorizat-o, am ținut-o aici. Dinu Pescariu mi-a dat o cameră unde ea stătea. A fost o jucătoare foarte bună. După vreun an, a intrat într-o stare de pubertate, foarte visătoare. Chiar dacă stătea în club întârzia la antrenamente. Părinții erau departe, nu se implicau așa mult crezând că totul merge de la sine. Am avut câteva reacții aiurea, începând de la a țipa la ea, până la a o trimite acasă. I-am zis: „Pentru ce să te țin aici? Bani nu ai, te ajutăm noi. Ar trebui să fii o imagine a școlii noastre de tenis.” Avusese rezultate bune, dar nu chiar ce mă așteptam. Putea să fie foarte bună! Înveți. E o perioadă, mai ales în viața unei fete, când totul se schimbă. Apare menstruația, pubertatea. Se schimbă toate reperele, se pierde coordonarea. Știam lucrurile astea din punct de vedere științific, dar era foarte greu să le accept, în acest proiect cu ea. Voiam să demonstrez ceva. Voiam să meargă în Germania, să arate ce putem face noi în România. A plecat acasă. Au venit părinții să o ia.
În Germania stătea în zona unde am avut academia. Mergeam anual acolo. Mergeam pe stradă cu mașina și am văzut-o. Era cu bicicleta. Am oprit mașina să o salut. Când m-a văzut a avut o expresie de teamă. S-a dat înapoi ca și cum ar fi văzut diavolul. Atunci am realizat că probabil a rămas cu niște sechele emoționale din cauza acelui eveniment. Nu l-am aprofundat apoi după trecerea timpului, să–i spun că îmi pare rău, să vorbim. Nu am făcut asta. Mi-am dat seama cât înseamnă câteva vorbe spuse aiurea unui copil. Știam de mult, dar obișnuința și educația sunt a doua natură. Am încercat, chiar și acum mă controlez greu. Sunt situații în care efectiv se cere să fii mai dur. Una dintre regulile mele de bază și problema mea personală, un lucru care pe mine mă deranjează foarte tare, este să fii pedepsit nevinovat, iar la copii e de bază: să nu pedepsești un copil care nu a făcut nimic! Îi frângi încrederea în oameni, inocența. Încerc și pe antrenorii care au crescut lângă mine să îi educ în acest sens, dar lucrez și la mine.
