Pentru prima oară în viața mea, am văzut, în mijlocul Bucureștiului cum ar veni, o mașină care mergea pe bulevard și scotea un norișor de praf. Nu dramatic, nu ca la bunică-mea în sat. Nu era ca un drum de țară, dar imaginea exista și te aliena.
Până la urmă, eram în Drumul Taberei, chiar lângă parcul de la Moghioroș. Și atunci mi-am deschis ochii mai bine. La bordură e plin de praf, de fapt e un strat gros adunat într-o dâră. Sunt convins că atunci când plouă e chiar noroi. Praf e chiar și pe linia de tramvai, adunat în mici grămăjoare. Zici că-s mușuroaie de cârtiță. Spațiile verzi, alea din jurul copacilor, care ar trebui să aibă un metru pătrat, sunt acum doar pământ. Iar din șantiere, omniprezente, ieș șiruri lungi de noroi care par că nu se mai termină.
În localitatea unde stau eu, lângă București, strada are pe margine o cocoașă de pământ, dar asta nu mai miră pe nimeni. Nimeni, absolut nimeni nu mai spală camionul la ieșirea din șantier. Adăugați aici faptul că Bucureștiul nu mai are demult o perdea verde de protecție. Un oraș găurit în care vânturile iernii cară pământ la nesfârșit.
Capitala României este a doua cea mai poluată din Europa. 400 de tone de praf sunt pe fiecare kilometru. Asta nu este o exagerare, este o dată certă. V-ați uitat la jegul de pe mașini? E un strat gros de zici că-s toate abandonate. E un aspect care nu ne mai interesează.
Adăugați aici principala problemă, care este poluarea de la mașini. Am folosit de câtea ori Airly, dar apoi am renunțat. Nu există decât varianta de sufocare. Poluarea ori e depășită cu câteva procente, ori este dublă, iar alte ori este de șase ori mai mare.
Certitudinea este că murim cu zile. Din cauza noastră, de multe ori, dar și din cauza celor care nu fac nimic. Mai stupefiant decât povestea asta este faptul că nu conștientizăm, că nu există o singură măsură, o singură idee care ar putea face ordine. Vorbesc de o indiferență ieșită din comun față de o problemă fundamentală. Și aici mă refer la primari. Au preferat să închidă ochii și, probabil, chiar și aparatele de măsurat aerul. Și nimeni nu mișcă un pai în direcția corectă.
În București nu există limitări ale circulație mașinilor.
În București, nimeni nu este încurajat să folosească transportul în comun.
Parcările la trotuar nu sunt taxate în centru.
Impozitele sunt mici.
Nu există limitări de circulație în funcție de combustibilul folosit.
Nu există taxă de intrare în zona centrală a orașului.
Nu sunt trenuri care să te aducă în oraș.
Nimeni nu verifică niciun camion care iese din șantier.
Nu e niciun fel de normă în construcții care să ne păzească.
Perdeaua verde a orașului există doar pe hârtie.
E de ajuns să te duci pe orice ziar european sau asiatic să vezi că lumea abundă de măsuri antipoluare. E mereu subiectul zilei și al viitorului. Londra, Bruxelles, Paris, zeci de orașe germane, comunități asiatice, toate fac câte ceva pentru a opri dezastrul care plutește în aer. Aici, nimic. Nu e vorba doar de noi, e vorba și de ce lăsăm mai departe. De asta indiferența de aici este strigătoare la cer.
Comisia Europeană a declanșat deja o procedură de pedepsire a României pentru această situație, dar asta a încetat demult să fie o știre.
Acest articol nu are final. Și nici viitor. Sau poate are unul. Toxic.
Foto: Cătălin Dumitru.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!
OPTAR demareaza o initiativa de a da in judecata Primaria Bucuresti pentru lipsa de masuri anti-poluare. Sustine campania !
https://optar.ro/bucurestenii-isi-cer-dreptul-la-aer/