bucuresti

Ca să înțelegem mai bine episodul Nicușor Dan. Istoria unei bătăi de joc: Prelungirea Ghencea

Cel mai interesant lucru din imaginile cu Nicușor Dan și Aurelian Bădulescu nu este îmbrânceala provocată de nătărăul de la PSD. Cel mai interesant lucru este cel legat de ce se vede în spatele lui Nicușor Dan, aflat pe marginea uneia dintre cele mai importante artere din București, Prelungirea Ghencea. Acolo unde ar fi putut fi un trotuar, sau un spațiu verde sau, într-o variantă SF, o linie de tramvaie.  În realitate, se află praf, bălți și mizerie. Este de fapt imaginea nepăsării, a incompetenței și a furtului. Și când cineva a venit să povestească despre asta, i s-a pus pumnul în gură. 

Și acesta nu este un loc izolat. Imaginea aceasta se întinde pe nu mai puțin de șase kilometri. Adică de la limita carterului Ghencea până la centura Bucureștiului. În toată această zonă au fost construite în ultimii 20 de ani mii de apartamente, o estimare mergând până la 20 de mii. Complexurile de locuințe se întind atât pe teritorului Sectorului 6, dar și în comuna Bragadiru. De o parte și de alta, toate aceste apartamente nu au decât o singură legătură cu orașul, bulevardul pe care se afla Nicușor Dan. Tehnic, când te duci spre centru sau spre alte locuri de muncă, nu poți să o faci decât cu mașina sau cu autobuzul. Asta duce la un blocaj permanent care afectează și transportul de pe centura orașului. Zona urbană se prelungește dincolo de șoseaua de centură.

Primăriile au dat autorizații de construire la nesfârșit pentru că „nu pot împiedica un proprietar să construiască.” Drept urmare multe dintre străzi sunt atât de înguste că nu mai pot intra salvarea sau pompierii. Nu mai vorbim de locuri de parcare. Dar foarte multe nu au nici canalizare sau apă curentă. Au fosă și puțuri. Unde este apă, aceasta nu are presiune la orele de vârf și nici rețeaua de curent electric nu face față tot timpul. Și zona nu se oprește din construit. 

Planul de reconstrucție al bulevardului din zonă ar fi, așadar, o mică rezolvare pentru timpul celor care trăiesc în zonă. Iar construcția pasajului de la Domnești, ar elibera traficul pe șoseaua de centură și i-ar ajuta și pe cei care trăiesc dincolo de centură. Asta a fost prezentarea generală, mai ales pentru cei care nu sunt din București. Eu știu zona asta de 20 de ani. Și am fost curios să văd de câți ani li se promite acestor oameni că se poate face ceva pentru ei. 

Așadar, cum arată, documentar, bătaia de joc a statului român la adresa a zeci de mii de oameni?

Prima mențiune documentară, cum s-ar spune,  apare în anul 2006 când a fost adoptat Planul de Dezvoltare Regională București- Ilfov. Acesta ar fi trebuit să fie pus în aplicare între 2007 și 2015. Puteți să mai citiți că mai sunt acolo și alte treburi amuzante. Cum ar fi străpungerea de la Chiajna.

La data respectivă se gândea metropolitan, cum ar veni. Aceasta era viziunea lui Adrian Videanu. Nu a ajuns niciodată în practică. Avea de depășit prea multe interese. Pe hârtie s-a mai făcut un efort în masterplanul de transport din anul 2008. 

 

A mai trecut un an și povestea a mai fost pusă o dată pe hârtie. Iată o găsim în diverse forme în Planul de Dezvoltare a Municipiului București. Deja venise doctorul Oprescu la Capitală. Ghencea capătă viteză în planurile pe hârtie. E numită de șapte ori în planul lui Oprescu

 

Atunci am aflat prima oară și de parcul pe care Primăriile se angajau să-l facă pe locul fostelor sere din Ghencea. Nici azi nu există niciun parc în acel loc. 

La finalul anului 2010, site-ul administrațieperformantă.ro făcea o sinteză de presă cu întâmplările din zonă. Iaca situație de nu o să vă vină a crede. Lucrarea e pregătită pentru execuție. 

Iar parcul este o dorință la fel de fierbinte. Vă las să citiți și fragmentul de mai jos care mi se pare înduioșător.

Și tot aici găsim și o mențiune sinceră despre pasajul de la Domnești, făcută de directorul Direcției infrastructură de la PMB, la data respectivă, Mădălin Dumitru, în EVZ. Pasajul nu poate fi făcut. 

Interesantă, mai târziu, soarta domnului Dumitru. Câteva înregistrări de la DNA l-au făcut celebru. Într-una din ele spune așa. Ce o să fac? Trei ani de puşcărie, cinci, opt, nouă, cincişpe şi tot scap. Și?” Domnule, a avut dreptate. A luat trei ani cu suspendare. „In schimb, judecatorii au decis sa-i restituie lui Madalin Dumitru 8 telefoane mobile, 8 ceasuri- printre care marci ca Longines sau Ulisse Nardin, precum si 3 carti de identitate pentru autoturisme. „

Dar să mergem mai departe. Nu ne împiedicăm în acest detaliu. În anul 2012, pentru treaba asta s-au alocat 3,1 milioane de lei după cum scrie Hotnews.ro 

Și apoi intrăm într-o uitare absolută până când apare doamna Firea cu proiectul său de reabilitare. Altul decât ceea ce-am discutat până acum. Proiectul arată așa.

Și ar trebui terminat până în 2021. Pe teren arată așa.

Dupa 4 ani de mandat, primarul capitalei Gabriela Firea se lauda azi cu 700 de metri din cei aproape 6 kilometri ai…

Publicată de Initiativa Prelungirea Ghencea pe Marţi, 2 iunie 2020

Iar pasajul arată așa. 

Dragi vecini, va propunem sa monitorizam impreuna santierul Pasajului Domnesti.In acest album aici vom posta periodic…

Publicată de Initiativa Prelungirea Ghencea pe Joi, 16 ianuarie 2020

Discuțiile cu parcul s-au reluat și există noi promisiuni. 

Înțelegeți acum de ce Nicușor Dan trebuia oprit să spună toate lucrurile acestea? Dacă te uiți în trecut nu există imagine mai hâdă pentru statul român. A creat un sistem în care dezvoltarea urbanismului a mers doar pentru câțiva investitori imobiliari. Oamenii obișnuiți au plătit câte o mică avere și și-au legat viețile de zone în care mor încet. Nu au stradă, nu au apă, aerul este toxic, iar când vorbesc le este pus pumnul în gură. Fiecare zi din viața lor este tarată de această dramă. Toate economiile lor se duc pe căminul care ar fi trebuit să le asigure fericirea, dar care se dovedește a fi doar patru pereți chinuitori. 

De fiecare dată când ies în stradă își dau seama de mizeria în care diverse instituții statale i-au lăsat. Și acum este un moment critic. După ce și-au îndeplinit menirea personală, au o casă, un copil, o mașină, oamenii și-au dat seama că asta contează mai puțin, dacă nu vine la pachet cu lucruri importante legate de traiul nostru comun: stradă, școală, spital, aer. Într-un cuvânt viață decentă. Și cine nu o oferă, pleacă. 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua în care ne-am pierdut dreptul de-a vorbi în București

Viceprimarul Capitalei, Bădulescu, a vrut să împiedice o conferință de presă a lui Nicușor Dan. Iar eu m-am săturat să tratăm faptele de genul acesta cu indulgență. De la conviețuire pornește totul. Or, aici e un rău profund care trebuie îndepărtat. 

Pentru cine nu a văzut imaginile, o scurtă descriere. Candidatul PNL USR la primărie, Nicușor Dan a încercat să facă o conferință de presă în care să arate bilanțul negativ al administrației Firea. Conferința era pe una dintre cele mai aglomerate străzi din București, prelungirea Ghencea.

Pentru cei care stau în zonă, dar și cei care vor să iasă din București pe acolo, drumul acesta înseamnă enorm de multe ore în coloană. De o parte și de alta, zeci de dezvoltări imobiliare, cu mii de apartamente, se varsă doar într-un drum de două benzi. Acolo  nu există metrou sau tramvai, singura cale de acces spre București fiind mașina sau autobuzul. Un loc emblematic cum ar veni, de asta Nicușor Dan își făcea conferința acolo. 

Aurelian Bădulescu a venit însă la locul faptei cu un dulap, din care spunea c-a ieșit candidatul PNL USR. A bruiat fiecare frază a acestuia, a răspuns la fiecare acuzație, a vorbit peste el, iar în final s-a ajuns la îmbrânceli. Pe scurt, Bădulescu, însoțit de angajați ai primăriei, s-a purtat ca un bully, cum s-ar spune în lumea școlii. Adică un personaj care intimidează și amenință alte persoane în scopul de a obține un avantaj. 

Nu e prima dată  când Bădulescu are atitudini care pot fi calificate golănești. De când a ocupat funcția de viceprimar în administrația Firea, el s-a mai îmbrâncit, pe holurile Consiliului General, cu membri ai unui ONG, a făcut gesturi obscene către consilierii USR și chiar s-a bătut și cu un coleg de partid, primarul de la Sectorul șase, Gabriel Mutu. La un moment dat, o parte dintre colegii de la PSD au vrut să-l dea afară, dar ce să vezi, nu au reușit. S-a dovedit că Aurelian Bădulescu e util.

De ce ne batem capul cu el? Pentru că ce-am văzut azi a fost un semnal către toată lumea de bun simț din București. Și acest semnal spune așa: nu aveți voie să vorbiți! Nu mai aveți voie nici să vorbiți. Critica, dialogul, schimbul liber de idei în acest oraș sunt interzise, cum ar veni. Cine ne critică, o să avem grijă să-i punem pumnul în gură. 

Nu e de ajuns că acest oraș și-a pierdut spiritul european, că se sufocă la propriu, că nu are soluții de dezvoltare și viziune care să-l scoată din marasm. Acest oraș doar supraviețuiește și o mare parte din banii săi sunt cheltuiți pe vouchere: biciclete, dentiști, teste. Mici recompense individuale în locul dezvoltării comunitare care ar putea să aducă un beneficiu comun. 

Genul acesta de fapte sunt mai curând de la Moscova și din Belarus. Poate la Budapesta să le mai întâlnești. Și-n Turcia lui Erdogan. Dacă astăzi tăcem și nu le sancționăm, mâine nici nu o să mai voie să te plângi de poluare din oraș. Va trebui să taci și înghiți. Am înțeles zilele astea că PSD s-a rupt de vremea Dragnea. Și că doamna Firea e propusă să candideze la președinție. Dacă domnul Bădulescu va rămâne în PSD și după acest episod, să înțeleg că peste patru ani va primi funcția de-a bate o țară întreagă?  

Valul de demolări din București. Nu traficul e cea mai mare problemă a orașului, ci urbanismul

Când m-am mutat eu la București, adică la jumătate anului 2000, am locuit pe strada Justiției. Asta este în mijlocul Bucureștiului, cam în spatele clubului Fabrica. Care nu e chiar club, e de-a dreptul un spațiu cultural. Am stat ani buni acolo, întâi în gazdă și apoi cu chirie. E un cartier de case de la 1900, multe dintre ele consolidate, altele serios afectate de trecerea timpului. Casele au o particularitate, cel puțin la etaj: sunt înalte, iar iarna, dacă nu merge căldura, devin amarnic de friguroase. 

În anii aceia, casa în care stăteam eu, dar și mai toată strada, avea sobe cu gaz. Una dintre cele mai nenorocite invenții ale omenirii. Asta înseamnă că noaptea nu poți să le lași deschise. Dacă se oprește gazul și apoi revine, poți să mori. Așa că în fiecare noapte eram condamnat la frig serios. Și cred c-am prins două ierni grele acolo. 

Dincolo de asta, am învățat cartierul pe de rost. Și am stat mereu și am cugetat cam ce loc minunat pierduse Bucureștiul. Ca la mai toate casele, adevărații proprietari au fost îndepărtați, iar la data aceea, mai în fiecare casă se aflau chiriași sau erau ale primăriei. Fiecare a reparat și-a refăcut după puteri. Dar unele erau căzute rău de tot pentru că aveau chiriași din cei mai nevoiași care nu aveau bani și niciun chef să facă nimic. 

Dintr-un cartier de clasă mijlocie, acum o sută de ani, devenise unul de nevoiași, muncitori și o brumă de oameni mai cu dare de mână. Casele erau coșcovite, semnele de bătrânețe erau la tot pasul. În fața caselor se făceau clăci, copacii cam dispăruseră. Și, pe ici-pe colo, se vedeau semnele unei lumi mai bune. 

După plecarea mea de acolo, odată cu mai multă bunăstare, au venit și reparațiile. Am mai trecut pe acolo, viața și-a reluat cursul firesc. Nu strălucitor, dar cu mai multă normalitate. Iar Fabrica a fost un fel de inimă a cartierului. Lumea se strângea acolo de peste tot și-a salutat ani buni renașterea unei noi generații a Bucureștiului. 

Acum clădirea fostei fabrici Apollo, în care se află Fabrica,  este propusă spre demolare pentru a lăsa loc unei clădiri de birouri. Nu e prima din zonă. Mai este una alăturat și care a apărut acum șapte-opt ani. Proiectul este depus spre aprobare la CGMB, dar întreaga procedură este blocată de Ministerul Culturii care ar vrea să claseze clădirea ca fiind de patrimoniu. Am primit o scrisoare de la mai multe asociații care vorbesc despre rolul acestei clasări. 

art. 8 – vechime: medie. Potrivit planurilor istorice ale Bucureștiului anexate, o parte dintre corpurile de clădire ale incintei au fost construite înainte de 1895-1899, iar cea mai mare a corpurilor sunt realizate în perioada 1899-1911. 

art. 9 – valoarea arhitecturală, artistică şi urbanistică: medie. Valoarea partiului arhitectural al incintei și construcțiilor rezidă din faptul că acestea exprimă sincer necesitățile industriei care le-a produs, cât și din ilustrarea prin extinderile și modificările construcțiilor survenite de-a lungul timpului a evoluției industriei. Potrivit planurilor Bucureștiului de la 1911 imobilul a aparținut lui Oprea Soare, dacă identitatea se verifică pe parcursul cercetării ulterioare declanșării clasării, comanditarul reședinței realizate de arh. Petre Antonescu, azi monument istoric din str. Bordea Poenaru, București, important comerciant de cherestea. Astfel, imobilul din Str. 11 Iunie devine important pentru explicarea existenței celui din str. Bordea Poenaru.

art. 10 – raritate şi unicitate – medie. Dintre siturile industriale ale Bucureștiului, un număr relativ redus se mai păstrează, cu atât mai mult se impune clasarea în Lista Monumentelor Istorice

art. 11 – valoarea memorial-simbolica – medie. Imobilul din Str. 11 Iunie este legat de activitatea unui important comerciant și o mărturie importantă în explicarea existenței monumentului istoric din str. Bordea Poenaru. In a doua parte a sec. al XX-lea și până în anii 2000, aici a funcționat „Fabrica de de Ciorapi și Tricotaje Apollo”. Imobilul este important in mentalul colectiv contemporan, aici funcționând un important hub cultural, „Fabrica”, unul dintre puținele exemple de bună practică din București în utilizarea spațiilor fost industriale.

Scrisoarea este semnată de Institutul Național al Patrimoniului, Filiala București a Ordinului Arhitecților din România, Pro Patrimonio, Fundația Comunitara București, Asociația ARCEN, Asociația NOD makerspace, Asociația La Firul Ierbii, Floreasca Civică, Rețeaua Civică București, Asociația pentru Tranziție Urbană, Asociația Legendary Sports, Asociația Pure Origins, Bike Fm, Asociația Locus, Asociația IDEILAGRAM, Asociația Matka.

De altfel, posibila demolare a dus la peste o mie de comentarii pe platforma de dezbatere publică a acestor proiecte, pusă la dispoziție de PMB. 

Marian Ștefănescu: Sa inteleg ca vreti sa puneti in legalitate mizeria care s-a construit ILEGAL pe aceasta strada, intre case cu maxim P+1 , nu este asa ? Mizeria de sapte etaje si cu „arhitectura” care nu are nicio legatura cu mostenirea istorica lasata de aceasta strada. Ma opun, acea cladire trebuie demolata, deoarece a distrus patrimoniul arhitectonic al zonei. Ma intreb cat ati primit de data asta pentru a va pune semnatura.

Marius Budilă . Datele PUZ-ului actual nu sunt compatibile cu Zona Protejata 11 Iunie.Nu au ce sa caute cladiri de peste 20 metri in aceasta zona care este o zona cu cladiri joase specifice perioadei secolului 19 inceput de secol 20.
2. Cladirea in care funtioneaza clubul Fabrica este propusa spre clasare ca monument istoric si avand in vedere istoria locului cred ca ar trebui sa se intample acest lucru.
3. Zona este rezidentiala avand strazi inguste si proiectul actual nu face altceva decat sa creasca traficul auto si in acelasi timp poluarea fonica si atmosferica.
4. Cladirea din Strada 11 Iunie nr 50. ar trebui pastrata si inglobata in cel mai rau caz in noul proiect care ar trebui sa aiba cladiri cu inaltimi sub 20m (maxim 4 etaje).
5. Ma opun actualului proiect care nu face altceva decat sa diminueze valoarea zonei, sa creeze disconfort riveranilor si sa aglomereze o zona rezidentiala prin cladiri de birouri care ar trebui construite in zone libere la periferia orasului.

Marius Maxim: Prin planul acesta urbanistic se observa lipsa de inspiratie si viziune a doamnei primar. In loc sa se profite de cladirile istorice pentru a fi reabilitate si puse in circuitul turistic, sunt demolate si in locul lor se construiesc niste monstruozitati care distrug imaginea. Doamna primar spune ca ea accepta sfaturi numai de la primarii marelor orase europene, ei bine acei primari ar plange.
Din punctul meu de vedere aceasta locatie ar putea aduce un venit interesant de la turisti si locuitorii Bucurestiului, dar desigur mita este frumoasa, cu-i ii mai pasa de istoria orasului, de ce sa investesti in reabilitare si apoi sa ai un venit stabil din potentialul turistic cand poti gandi pe termen scurt si sa distrugi tot ce prinzi.
Proiectul acesta este o gluma proasta.

Carmen: Este greu de inteles care este oportunitatea avizarii unei constructii de pana la 34 de metri intr’o zona cu regim de inaltime de 16 metri. Spatiul existent poate fi imbunatatit si valorificat in continuare, pastrandu’i’se destinatia actuala, de agrement. Cu interes si investitii, se poate evidentia si importanta istorica & arhitecturala. Este de dormit ca toate zonele din afara mult blamatului (pe buna dreptate) Centru Vechi sa dispuna de posibilitati de petrecere a timpului liber. Cartierele cu functionalitati multiple, pe langa cea de ‘dormitor’, din care locuitorii nu trebuie sa iasa in mod expres pentru a participa la diverse activitati sociale & culturale, sunt cartiere sanatoase si exemple de urmat. Sper sa reveniti a supra aceste decizii pripite.

E posibil ca prin intervenția Ministerului Culturii, Fabrica să fie salvată. Dar aceasta este doar o problemă. Una din 38. Pentru că este sfârșit de mandat, toți dezvoltatorii trag tare ca să nu străbată drumuri pe care nu le știu în viitoarea administrație. De asta, se votează pe repede înainte demolări, clădiri de birouri, PUD-uri și așa mai departe. Se votează fără dezbatere și nici măcar să se mai asculte argumente. Publicația Scena 9 a realizat un amplu documentar asupra situației. Iată un fragment

Emblematică pentru modul în care se votează acest tip de proiecte este intervenția viceprimarului Aurelian Bădulescu, în ultima ședință a Consiliului, pe 30 aprilie: „Haideți, bă, la vot și lăsați vrăjeala asta. Păi ce, vreți să fie câmp în București, că vreți voi?”. În mai puțin de două ore, consilierii au „dezbătut” 38 de proiecte, dintre care 30 au fost aprobate și 8 respinse. Proiectele nu au fost au fost dezbătute punctual: consilierii au prezentat câteva propuneri contrare, însă intenția clară a majorității de a le vota a dus la eliminarea oricărei discuții în contradictoriu. În cadrul aceleiași ședințe, arhitectul șef al municipiului, Ștefan Dumitrașcu, a insistat pe factorul economic al proiectelor și pe importanța avizării lor, care ar impulsiona, spune el, economia bucureșteană lovită de COVID și marcată de întoarcerea în țară a muncitorilor români din construcții. 

Și aici este timpul să vorbim de cel mai mare păcat al administrației Firea. Acesta nu este traficul. Traficul este doar o consecință a dezvoltării urbanistice a Bucureștiului. Orașul este sub o ofensivă a dezvoltatorilor imobiliari. Ceea ce nu e rău, dar are consecințe. Pentru că dezvoltarea se face în interiorul orașului, nu spre marginea sa. Astfel, actuala administrație a Bucureștiului a fost de acord cu folosirea la maximum a oricărui spațiu din centrul orașului. 

Pe fiecare bucățică de teren se construiește. Pe un loc gol, pe locul unor foste fabrici, pe spații verzi. Toate locurile sunt folosite la maximum și nasc noi aglomerări urbane. Într-un spațiu relativ mic apar deodată două-trei blocuri, care strâng la un loc mii de oameni și sute de mașini. Nu se mai ține cont dacă aceștia pot să iasă de acolo, ce se întâmplă la ore de vârf, care este perspectiva pe termen lung, ce se întâmplă cu rețelele de apă, gaz, canal, ce se întâmplă cu gunoiul. 

Toată lumea vrea să construiască în centru și nu departe, pentru că acolo prețul apartamentelor scade. Iar primăria este de acord cu această politică sufocantă pentru oraș. Există doar argumentul legalității. Toți cei de la primărie îți vor spune: „Ce să facem noi dacă e legal? Nu te poți opune unui proprietar, dacă vrea să construiască.” Din acest motiv a apărut și așa numitul PUD, diavolul dezvoltării urbane. Cu ajutorul lui sunt ignorate toate planurile de urbanism și se dau toate derogările necesare. 

Orașul acesta, care este compromis deja pentru locuitorii săi, are doar un singur vector de dezvoltare: banul. Adică apartamente cât mai scumpe și cât mai în centru. Aceasta a fost politica de dezvoltare a PSD. Or, rolul unui politician este să răspundă problemelor și să le oprească. Iar următorul mandat ar trebui să aducă stoparea reconstruirii Bucureștiului doar pentru blocuri și birouri. Spațiile acestea deschise care au rămas ar trebui să capete alte utilități. Nimeni nu va putea acuza un partid că va rescrie în sens comunitar dezvoltarea orașului: parcuri, spații, verzi, locuri de joacă, construcții mai mici între cele deja existente. 

Mi-e teamă însă că suntem pe un drum fără întoarcere. Din experiența mea și a oricui a participat vreodată la o astfel de dezbatere la un consiliu local sau în comisii, veți vedea ceva foarte straniu. Pe parcursul discuțiilor, și eu am una care ține de 5 ani, veți observa că angajații primăriilor lucrează ca și cum ar fi angajații unui dezvoltator imobiliar. Ei răspund doar la cererile acelor oameni și fac orice ca să le rezolve. Adică dau dovada de o creativitate și o cerbicie administrativă pentru realizarea unui proiect imobiliar cum nu vei vedea niciodată dacă încerci să împiedici unul. 

Există două posibilități ca această situație să se oprească. Prima ține de voința politică a cui va veni la putere. Și a doua de întoarcerea pe lume a DNA. Cred că procurorii din România ar trebui să aibă un departament special pentru dezvoltare urbanistică. Nu este altă cale de a opri un val de ilegalități. 

În fine. Ca să convingeți cât de spectaculoasă este povestea și în ce situații bizare am ajuns, întoarceți-vă la articolul din Scena 9. Acolo veți afla cum într-unul din cele mai vechi și elegante cartiere de case din București, cel dintre Piața Iancului și Vatra Luminoasă, se vor construi blocuri. Protestele locuitorilor, semnele de întrebare din partea Institutului Național al Patrimoniului au dus doar la răspunsul că totul e legal. 

Nu-mi rămâne decât o concluzie: și votul e legal și în egală măsură demolator. Folosiți-l!

 

 

Poluarea din marile orașe nu doar ne îmbolnăvește, ci ne face viața mult mai nesigură

Sefi Roth a pornit în căutarea sa de la o observație simplă. Performanța studenților săi varia de la un test la altul după criterii pe care nu le intuia întocmai. Sefi este unul dintre profesorii tineri ai LSE, celebra universitatea londoneză. Este doctor doar de trei ani, dar a văzut numeroase generații de studenți. El este unul dintre cei mai mari experți în legătura dintre poluare și viețile noastre. A scris zeci de articole școlare, a făcut studii complexe despre viața noastră urbană și este unul dintre cei mai citați experți în domeniu. 

Sefi Roth s-a gândit la un moment dat să stabilească dacă există o legătură între poluare și rezultatele școlare ale studenților săi. El a făcut observații în aceeași zonă, cu studenți de același nivel, dar în zile în care poluarea din orașe era diferită. Rezultatele arătau fără tăgadă că în zilele în care cotele de poluare erau mai mari, rezultatele erau mai proaste. De asemenea, a constatat că cele mai bune rezultate le-a obținut în ziua în care aerul din Londra a fost cel mai curat. „Am putut vedea cu claritate o descreștere a rezultatelor la examene în zilele cu poluarea cea mai mare.”

Sefi Roth nu s-a mulțumit doar cu rezultatele primului an de studiu. A continuat vreme de 10 ani. Iar rezultatele arătau la fel. Ba, mai mult, a observat că studenții care dădeau examene în zilele cele mai poluate, ajungeau să aibă rezultate din ce în ce mai slabe. Asta le-a influențat notele de ieșire din facultate, dar și veniturile ulterioare. Studiul lui Roth a fost completat în 2016 cu cel al lui Matthew Neidell de la Universitatea Colombia care spune că poluarea are efecte asupra productivității. Pur și simplu, în zilele cu aer mai curat, productivitatea unor muncitori crește. 

E important? Datele pe care le avem astăzi arată că jumătate de omenire trăiește în zone urbane care tradițional sunt mai poluate. Nouă din zece cetățeni ai lumii respiră astăzi un aer viciat. Tot Organizația Mondială a Sănătății spune că șapte milioane de oameni mor anual din cauza aerului rău. 

Iar următoarea întrebare pe care și-a pus-o lumea este dacă nu cumva aerul stricat are și alte efecte asupra noastră în afară de sănătate și muncă mai proastă. De asta Sefi Roth a mers un pic mai departe. El a început să studieze dacă este vreo legătură între criminalitate și poluare. Iar rezultatele o să vă sperie. Studiul lui Roth arată că legătura există. Acolo unde poluarea este mai mare, se înmulțesc și micile infracțiuni: furturi de buzunare, violență, agresiuni în familie. Ca să stabilească asta, Roth și echipa sa au urmărit norii de substanțe toxice de deasupra Londrei și deplasarea lor. Ei au putut constat cu ușurință că într-o zonă în care apare poluarea, crește imediat și rata infracțiunilor. Roth nu s-a grăbit să tragă o concluzie definitivă, dar este sigur de legătura cauzală. Mai ales că rezultatele s-au repetat în 600 de zone din Londra. 

Studiul său este completat, însă, de unul american, de la MIT. Aici Jackson Lu a studiat vreme de 9 ani 9000 de orașe americane. Studiul său spune că în orașele cele mai poluate, delicvența are cele mai înalte rate. De aseamenea, el a putut să stabilească un model predictiv între poluare și apariția unor infracțiuni precum jafurile, crimele, violurile sau furturile de mașini. Studiul lui Lu descrie poluarea drept cauză, dar o leagă strâns și de alte probleme sociale. 

Mai există un studiu, al unei profesoare de la universitatea Californiei de Sud, Diana Younan, care a urmărit evoluția a 682 de adolescenți. Ea a stabilit o legătură între numărul particulelor PM 2,5 și comportamentul adolescenților. Studiul arată că un comportament deplasat este mult mai probabil în zonele poluate. 

Nu o să merg mai departe, dar unul dintre cercetători se întreabă când va veni momentul acela când forțele de poliție vor supraveghea cu prioritate zonele care sunt mai poluate. Deocamdată ce vedeți aici sunt doar câțiva pași. Care nu îndreaptă către o concluzie definitivă. Și nici nu oferă o soluție. E doar începutul înțelegerii complicațiilor pe care viața noastră le va avea în viitor. 

Acest articol este o adaptare și pleacă de la informațiile din această serie BBC

Ucigașul din aer pe care nu-l vezi și de care nu-ți vorbește nimeni

Pe la jumătatea anului 2003, șapte oameni îmbrăcați ca niște brazi de Crăciun, cu mii de ace de metal pe lângă ei, se învârteau pe unul dintre cele mai mari bulevarde din Londra. Marylebone Street are nu mai puțin de șapte benzi în zona cu pricina. Și tot acolo se adună o grămadă de lume care stă la coadă ca să intre la Madame Tussaud. 

Cei șapte făceau parte din echipa lui Surbjit Kaur, o tânără cerecetătoare care avea o idee bine intrată în cap. Surbjit credea cu tărie că guvernele lumii se înșală când măsoară doar doi indicatori de particule emise de mașinile care trec pe stradă.  De asta, laolaltă cu colegii săi, a construit contoare speciale, asemănătoare cu cele Geiger, care absorbeau fumul și aerul de pe stradă. Pe măsură ce aparatele absorbeau aerul și noxele, acestea erau stropite cu vapori fini de alcool, iar apoi selectate și iluminate cu raze laser. Astfel echipa lui Surbjit avea să confirme rapid un coșmar. 

Și atunci, și astăzi, guvernul tău te va înștiința că aerul pe care-l respiri depinde printre altele de doi indicatori care se numesc PM și care vine de la particulate matter. PM 2,5 se referă la dimensiune de 2,5 micrometri sau 2500 de nanometri și PM 10 se referă la dimensiunea de 10 micrometri sau 10 mii de nanometri. Particulele de 2,5 reprezintă 3 la sută din dimensiunea unui fir de păr. Cele de 10 sunt ceva mai mari. 

Potrivit tuturor datelor strânse de medicii occidentali, cele două tipuri de particule sunt responsabile de inflamarea arterelor și blocarea lor, apoi de accidente vasculare și infarct. Cu cât numărul lor crește cu 10 mg pe metrul de aer cub, sporesc și șansele de cancer. Uneori cu până la opt la sută. 

Poate vă întrebați cum funcționează. Aceste particule sunt atât de mici încât intră adânc în plămâni. Unele dintre ele reușesc să ajungă mai departe. Se depun pe ficat. Nu există mod în care noi să le putem opri astăzi. Poate dacă am respira tot timpul, în oraș, printr-o mască. M-am uitat ultimele zile pe una dintre aplicațiile pe care le folosesc pentru monitorizarea aerului. Este AirVisual care folosește date oficiale puse la dispoziție de senzorii statului român. Nu este zi ca indicatorul PM2,5 să nu fi fost depășit major. În nicio zi. 

Dar nu acesta este coșmarul descoperit de Surbjit. Aceasta este normalitatea marilor orașe și, probabil, ne vom adapta ca specie. Altceva căuta echipa tinerei cercetătoare. Bănuiala ei este că există particule mai mici. Aparatul pe care l-a construit măsoară particulele care ajung la 2 nanometri. Deci de 1200 de ori mai mici decât cele de PM2,5. Drama este că numărul acestora este uriaș. Atât de mare că Surbjit a înlemnit. 

La o singură măsurătoare, în dreptul unei mașini, aceste particule pe care le-a numit „ultra-fine” ajungeau la valoarea de 36 de mii. Uneori, în funcție de câte mașini treceau, fiecare măsurătoare indica până la 130 de mii de particule. Echipa sa a descoperit că cei mai expuși acestei probleme erau șoferii care stăteau în fața gazelor de eșapament de la mașina din față. Apoi urmau pietonii de pe stradă care inhalau doze considerabile. Și, în fine, ultimii în topul expunerii erau bicicliștii. 

Studiul lui Surbjit a fost doar primul pas. O lucrare de doctorat a unui alt student, Prashant Kumar, arată că 90 la sută dintre particulele eliberate de țeava de eșapament a mașinilor au sub 100 de nanometri. Ce înseamnă asta în termeni de sănătate?

Toate aceste particule ultra-fine trec de filtre și de plămâni. Ele se duc în sânge, se așază la nivelul ficatului, dar merg și până la rinichi. Fiecare din aceste particule este acoperită de combustibil nears din țevile mașinilor. Observațiile lui Kumar au fost duse mai departe de o echipă a medicului David Newby. Acesta a pregătit particule ultra fine din aur pe care le-a dat spre inhalare mai multor voluntari. Dimensiunile variau. Toate particulele sub 30 de nm au fost găsite în urină și-n sânge, în probele luate în 24 de ore.

Mai mult, o echipă de chirurgi i-a dat unui pacient pregătit de operație să inhaleze astfel de particule. Pacientului urma să-i fie înlăturat un aterom de pe o arteră. La biopsie medicii au descoperit particule de aur fixate în placă. Asta arată că toți acești compuși își găsesc drum și rămân în corp, producând îmbolnăviri grave. Tehnic acestea acționează ca un ambuteiaj toxic, blocând artere. 

Nu există astăzi, nicăieri în lumea civilizată, un program care să urmărească reducerea particulelor ultra-fine. Nu există standarde, nu există proiecte sau discuții în jurul acestor particule. Cercetătorii au descoperit și că acestea nu trebuie corelate cu indicatorul PM2,5, dar ne recomandă să-l urmărim mai îndeaproape cu NO2, oxizii de azot pe care-i vedem în fiecare aplicație. 

Deși datele arată această problemă uriașă, nu există niciun guvern care să arate voință de a face ceva în zona aceasta. Descoperitoarea acestor particule, Surbjit Kaur s-a retras din lumea științei și astăzi lucrează în mangement. Ea spune că de fiecare dată când merge pe stradă nu stă lângă calea mașinilor, că circulă pe cele mai puțin umblate drumuri și că mereu va căuta să treacă printr-un parc. Atât putem azi.

Acest articol folosește ca sursă sinteza unei serii BBC pe care o găsiți aici

  

 

Un articol toxic despre București. Sau invers

Pentru prima oară în viața mea, am văzut, în mijlocul Bucureștiului cum ar veni, o mașină care mergea pe bulevard și scotea un norișor de praf. Nu dramatic, nu ca la bunică-mea în sat. Nu era ca un drum de țară, dar imaginea exista și te aliena.

Până la urmă, eram în Drumul Taberei, chiar lângă parcul de la Moghioroș. Și atunci mi-am deschis ochii mai bine. La bordură e plin de praf, de fapt e un strat gros adunat într-o dâră. Sunt convins că atunci când plouă e chiar noroi. Praf e chiar și pe linia de tramvai, adunat în mici grămăjoare. Zici că-s mușuroaie de cârtiță. Spațiile verzi, alea din jurul copacilor, care ar trebui să aibă un metru pătrat, sunt acum doar pământ. Iar din șantiere, omniprezente, ieș șiruri lungi de noroi care par că nu se mai termină. 

În localitatea unde stau eu, lângă București,  strada are pe margine o cocoașă de pământ, dar asta nu mai miră pe nimeni. Nimeni, absolut nimeni nu mai spală camionul la ieșirea din șantier. Adăugați aici faptul că Bucureștiul nu mai are demult o perdea verde de protecție. Un oraș găurit în care vânturile iernii cară pământ la nesfârșit.  

Capitala României este a doua cea mai poluată din Europa. 400 de tone de praf sunt pe fiecare kilometru. Asta nu este o exagerare, este o dată certă. V-ați uitat la jegul de pe mașini? E un strat gros de zici că-s toate abandonate. E un aspect care nu ne mai interesează. 

Adăugați aici  principala problemă, care  este poluarea de la mașini. Am folosit de câtea ori Airly, dar apoi am renunțat. Nu există decât varianta de sufocare. Poluarea ori e depășită cu câteva procente, ori este dublă, iar alte ori este de șase ori mai mare. 

Certitudinea este că murim cu zile. Din cauza noastră, de multe ori, dar și din cauza celor care nu fac nimic. Mai stupefiant decât povestea asta este faptul că nu conștientizăm, că nu există o singură măsură, o singură idee care ar putea face ordine. Vorbesc de o indiferență ieșită din comun față de o problemă fundamentală. Și aici mă refer la primari. Au preferat să închidă ochii și, probabil, chiar și aparatele de măsurat aerul. Și nimeni nu mișcă un pai în direcția corectă. 

În București nu există limitări ale circulație mașinilor.

În București, nimeni nu este încurajat să folosească transportul în comun.

Parcările la trotuar nu sunt taxate în centru.

Impozitele sunt mici.

Nu există limitări de circulație în funcție de combustibilul folosit. 

Nu există taxă de intrare în zona centrală a orașului.

Nu sunt trenuri care să te aducă în oraș. 

Nimeni nu verifică niciun camion care iese din șantier.

Nu e niciun fel de normă în construcții care să ne păzească.

Perdeaua verde a orașului există doar pe hârtie.

E de ajuns să te duci pe orice ziar european sau asiatic să vezi că lumea abundă de măsuri antipoluare. E mereu subiectul zilei și al viitorului. Londra, Bruxelles, Paris, zeci de orașe germane, comunități asiatice, toate fac câte ceva pentru a opri dezastrul care plutește în aer. Aici, nimic. Nu e vorba doar de noi, e vorba și de ce lăsăm mai departe. De asta indiferența de aici este strigătoare la cer.

Comisia Europeană  a declanșat deja o procedură de pedepsire a României pentru această situație, dar asta a încetat demult să fie o știre. 

Acest articol nu are final. Și nici viitor. Sau poate are unul. Toxic.

Foto: Cătălin Dumitru.

Bucureștiul văzut de Alinka

Știu, azi e o zi nasoală de dimineață. E alergătură, e apă multă,  sunt claxoane. Poate că vă și enervați pentru că, de, asta e viața. Și aș pune pariu că majorotatea dintre voi nu mai au timp să vadă câtă frumusețe e în jur. Odihniți-vă un pic, faceți o plimbare și bucurați-vă de orașul acesta frumos. Căci, dacă îți găsești ceva timp, Bucureștiul e chiar frumos. Alinka mi-a dovedit-o într-o singură plimbare, e adevărat în ultima zi de toamnă luminoasă. Toată colecția ei de poze e aici. 

Bucureștiul e generos cu parcările. Și populist

Am avut ceva mai multă treabă în oraș în ultimele zile. Am evitat să iau mașina pentru că știam că acolo unde mergeam, pur și simplu nu sunt locuri de parcare. Și asta e cumplit dacă ai treabă la oră fixă. Așa c-am băgat tare pe taxiuri. 

Doar că în una dintre zile a fost musai să am mașina la mine. Zona aia de la Victoriei e cumplită în ultima vreme. Pe la America House lumea parchează și pe câte patru rânduri. Tot Mihalache e un dublaj la mașini. Am găsit loc, după 25 de minute de căutat, pe Monetăriei unde m-am înțeles cu un paznic. I-am dat ceva, generos, și m-am bucurat de trei ore de liniște. 

Mai mult

Orașul în care ploșnițele fac păduchi

Miercuri s-a oprit curentul în vreo jumătate de București. Se mai întâmplă. Mai ales vara, dar, punctual, când toată lumea bagă aerul condiționat în priză. De data asta a fost ceva de la cablurile Transelectrica.

Pentru prima dată în istoria ei, compania are patru din cinci membri ai CA care nu au treabă cu energia. Iar tot profitul i-a fost luat de stat care nu a lăsat nimic pentru investiții. Deci schema asta  cu pana de curent o s-o mai vedeți. 

Mai mult

Ce ar trebui să învețe guvernul României de la un mic oraș din Polonia

Un prieten de-ai mei a călcat recent prin Polonia. Nu ați auzit probabil de Rzezsow și nici nu aveți de ce. E un oraș mic, de nici 200 de mii de locuitori, dar sediu al mai multor companii internaționale. Orașul arată impecabil și pe lângă asta are 49 de linii de autobuz, aeroport, e un nod feroviar important și e în preajma unei autostrăzi.

Rzezsow bucură de o dezvoltare explozivă în ultimii ani și imediat o să vă las să înțelegeți de ce și mai ales cum Polonia are așa un avans în fața noastră. Omul mi-a explicat și unde greșesc guvernele României și de trăim pe o falie așa de mare în ultimii ani.  

Mai mult