Când vine vorba despre sport, România are marele noroc să se bucure chiar în țară de prezența celei mai mari jucătoare din istoria handbalului. De fapt, este vorba de cel mai bun sportiv, femeie sau bărbat, pe care l-a avut vreodată această disciplină. Ce faci când cel mai bun sportiv al lumii face parte din societatea ta? Discut cu Lorand Balint pe această temă și văd ce încercări trebuie să treacă o comunitate care are această oportunitate în față.
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
Cred că intuiesc ce este în sufletul Cristinei Neagu după meciul de aseară. Cristina se va învinui pe sine o bună bucată de vreme. Apoi va căuta o nouă motivație ca să meargă mai departe. Pentru ea și restul fetelor pentru care se simte responsabilă.
Cristina Neagu vrea să fie perfectă. Se pedepsește, se învinuiește, încearcă totul, nu ezită să greșească. ”Așa am fost mereu ambițioasă și perfecționistă. În toate aspectele vieții.” Cristina nu râde niciodată când e la muncă. Și se gândește doar la muncă. Dacă are întâlniri cu presa le acordă exact timpul stabilit de agendă și vorbește deschis, clar și la obiect.
E parte din rețeta numărului unu. Nu e ușor să ajungi să fii cel mai bun din toate timpurile, în orice domeniu. Dar cred că mai greu este să faci tot ce trebuie să faci ca să rămâi acolo o bucată lungă de vreme. Așa c-am avut răbdare pentru acest interviu. Am făcut invitația într-un moment în care Cristina a avut timp să povestească despre ea. A venit la radio senină, destinsă, îmbrăcată cu totul altfel decât o știi mereu. Și știe să râdă fata asta, și-ți zâmbește de te topește.
Dar chiar și așa nu-ți ia mult timp să-ți dai seama că rănile înfrângerii din Finala de 4 a Ligii Campionilor sunt acolo. Cristina se întoarce se gândește, se consumă. Iar eu am adâncit cuțitul în rană. Am vrut musai să vorbim despre durere.
”Să știți că demult nu am fost atât de dezamăgită ca după Final 4. Trebuie să trec de asta și să-mi caut altă motivație. Mi-e clar că nu am jucat la nivel dorit. Niciodată nu o să dau vina pe altcineva. Eu îmi fac auto-critica și după meciurile foarte bune. Sper să învăț din greșelile făcute. Mi-am dorit prea mult.”
”Nu fac nimic neobișnuit înainte de meci. Doar înainte de prezentare mă mai uit după cei dragi, dar cam atât. Intru într-o stare de concentrare și nu mă mai gândesc la altceva. Nu am superstiții ”
”E un sport foarte dur. Azi, handbalul a devenit atletism cu mingea în mână. Cred că este evident că sunt o țintă. Uneori sunt bătută bine. Nu dau înapoi, dar se plătesc polițe. Toată viața am fost fair-play.”
”Eu de abia mă apucasem de handbal și le-am spus colegelor că voi merge la Olimpiada din 2008. Și colegele mi-au spus că exagerez, dar asta am făcut. Și apoi am visat să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Și le-am spus prietenelor apropiate că asta voi face. Și am făcut!”
”Mama aleargă între televizoare când joc. Nu poate să stea pe loc. Îi pare tare greu. și este emoționată și mândră de mine în același timp. Da, îmi mai dă sfaturi, sau încearcă să-mi spună că eu m-am străduit. Mă amuză când o aud: ei, Cristina, tu ai vrut, dar nu ești singură!”
”Ca orice părinte nu au avut încredere că eu pot să fac sport cu succes, dar au început să plângă atunci când m-au văzut în ziare. M-au sprijinit și mă sprijină tot timpul.”
Cea mai grea porțiune din interviu este dedicată accidentărilor celebre ale Cristinei Neagu. Cristina a avut o afecțiune atât de complicată la umăr încât în Europa nu i-au dat de cap.
”Domnul Țiriac m-a dus în America la un doctor care mai văzuse accidentarea mea la baseball. La 22 de ani, singură am decis că mă voi opera. Aveam dureri nesfârșite când mă antrenam și jucam. Nu am mai rezistat.”
Dar durerea cea mai mare a trăit-o în finala Ligii Campionilor câștigată în fața lui Larvik. Cristina a făcut o entorsă atât de gravă că nu mai reușea să bage piciorul în pantoful de sport. Și totuși a jucat. Vă las să auziți mai jos cum povestește chiar ea această experiență care este traumatizantă chiar și atunci când o auzi.
Trebuie să lămurim câteva lucruri în povestea cu Cristina Neagu și salariul de la Primărie, care nu e chiar tot de la Primărie. Știrea a mai circulat și anul trecut, cu aceeași sumă, tot în GSP, doar că acum a apărut fluturașul, în articolul semnat de Cătălin Tolontan. Dar nu asta e discuția. Tema era legitimă și atunci și este și acum. Finanțarea sportului este o dezbatere în întrega lume și aproape nicăieri sportul nu funcționează doar cu bani privați. Discuția merită purtată. Să privim mai departe.
1. Cristina Neagu nu are nicio vină. Întrebarea corectă nu este dacă ea merită 20 de mii de euro, ci dacă ne permitem. Cristina este cea mai bună jucătoare a lumii. Ar fi câștigat banii aceștia oriunde. Foarte bine că-i câștigă în România. Nu e treaba ei de unde vin banii din salariu, câtă vreme sursa este una legitimă. Nu are a se întreba acest lucru și nici nu e nevoie să intre în dezbatere. Întrebarea de pus este dacă Bucureștiul trebuie să facă aceste plăți și dacă îi sunt folositoare.
Seară de februarie, rece ca niciodată. Parcarea aglomerată a clubului Dinamo. Sute de mașini care se blochează una pe alta printre movilele de zăpadă, gheață pe jos. Bucureștiul nu are săli de sport și lumea s-a îngrămădit aici să vadă meciul de Liga Campionilor al CSM-ului.
E noapte bine, poate s-au făcut -7 sau -8 grade. Gerul taie, iar lumea stă cuminte la coada de la aparatul de taxare. Singurul din parcare. Cred că am vreo 80 de oameni în față. Merge greu, cu înjurături și cu umor românesc. Organizatorii au pus și autocarul danezelor să plătească taxa de parcare. Șoferul se roagă de cineva să-i dea drumul mai repede.
O să las fotografia asta aici să mă pot întoarce la ea din când în când. Facebookul este volatil. Lucrurile bune și frumoase se pierd de cele mai multe ori printre valurile de răutăți pe care le spunem acolo. Așa că o las aici, ca pe un lucru bun, de preț.
Fotografia este de la meciul de handbal CSM București-Midjtylland, meci mare de Liga Campionilor. Și nici nu poate să fie altfel decât mare când aici joacă echipa campioană a Europei. Iar secvența asta, care are câteva minute bune, are o mică poveste.
Tata mă ducea de mic la meciuri. La Vaslui, duminica la ora 11,00, era tradiție. Înainte de ’89 se mergea la fotbal de gemea stadionul de lume. Acolo am auzit și expresia care extrage esența fotbalului românesc, amestec de pasiune, miștocăreală și ceva speranță că la un moment dat vom fi ceva mai deștepți. ”Dă-i cu bibliotecaaaaa”, striga din înaltul tribunei, la fiecare lovitură de cap, șeful galeriei, unul pe nume Dudău.
După ’90, când fotbalul s-a dus de râpă, duminica de la 11,00 se mergea la handbal. Vasluiul a avut o echipă de glorie la jumătatea deceniului, Moldosin, iar tandemul pe care-l făcusem cu tata era nelipsit. ”Și băiatul meu joacă handbal”, se lăuda peste tot.
Tomas Ryde este un tip care funcționează ca un ceas. Știe exact ce va face în zilele și orele următoare. Și mai ales de ce. Turneul pre-olimpic din Norvegia, de fapt rezultatele sale, nu au încântat pe nimeni, așa că Tomas a dat câteva explicații pentru site-ul FRH.
I-am trimis și eu câteva întrebări, ca să ne lămurim pe unde stăm. Mai ales că știu că el și-a asumat personal obiectivul de-a aduce aurul olimpic. Așadar, ce-a vrut Ryde în Norvegia?
Xavi Pascal Fuertes, Pasqui pentru handdbal, nu are timp de pierdut. Asta e prima impresie și cea care o să mă țină cel mai mult în jumătatea de oră pe care o petrecem împreună. Are totul calculat, știe exact ce vrea, de la programul echipei, până la locul în care va sta presa la antrenamentul deschis.
Trece cu ușurință prin engleză, spaniolă, franceză și catalană. Răspunsurile la întrebări sunt clare și la obiect. Unde nu știe sau nu vrea să răspundă ți-o spune din capul locului. E rece? E calculat? Nu. Se deschide și zâmbește când vorbește de handbal, de viitorul său, de modul în care pui la un loc un vestiar. 31 de titluri în carieră, două Ligi ale Campionilor, cei mai mari jucători din lume la dispoziția sa.
Peste câteva zile, Comitetul Olimpic Român va trebui să facă cea mai dificilă decizie dinaintea zilelor de Olimpiadă. COR va hotărî cine este sportivul care va duce drapelul României pe stadionul Maracana în data de 5 august, la deschiderea Jocurilor Olimpice din acest an.
Este, probabil cea mai mare onoare pe care o poate primi un muritor, profesionist în ale sportului, în întreaga carieră. După urcarea unei trepte de podium olimpic. Este, de fapt, ca un Oscar pentru întreaga carieră sportivă. Dar și o posibilitate de marketing uriașă pentru fiecare dintre țările participante. 900 de milioane de privitori a avut la tv, ceremonia din 2012.
Într-un articol din România, cineva încerca să-i găsească un ultim nod în papură: ”nici acum nu a învățat românește.” Ironie fină și nu prea, cu adresă la turele pe care Tomas le făcea în jurul fetelor la meciurile de la mondiale și când nu rostea prea multe cuvinte.
Adevărul este că noi nu am învățat nici măcar cum îl cheamă pe Ryde. Nu se zice Ride, cum prea des auzim, ci Riude, cum îl cheamă suedezii la ei acasă. Mai mult
