handbal

De ce nu putea România să ia Campionatul Mondial acum

Herning este un oraș aproape deprimant. Case pătrate de cărămidă deasupra cărora în trei zile nu am văzut cerul albastru. Mica stradă pietonală are agitația unei duminici dimineață în București, deși este la ora marii petreceri. În fața barurilor, într-un soi de ghivece, ard focuri deschise care îi încălzesc pe fumători. Lumea este mai curând liniștită, cu excepția norvegienilor care sărbătoresc cu chiote.

Fetele au fost invitate la banchetul oficial, un amestec de costume, treninguri și rochii de seară. Dar ceva mai târziu li s-au alăturat câtorva suporteri români care sărbătoreau în cel mai vesel pub din oraș. Li s-au alăturat este un fel de-a spune. Au intrat, au salutat și au plecat, în admirația generală a norvegienilor care umpleau la refuz locul. Româncele sunt super-staruri și au fost supuse unei ședințe foto ad-hoc. Mai mult

Cum ajungi să le susții pe ”fetele noastre” în Danemarca

Un căpșor blond, aproape alb, se ridică după speteaza scaunului. Ușor, ușor, cât să ne vadă. Are ochi albaștri ca mai toată nația de pe lângă noi. Nu are mai mult de 3-4 anișori și vrea să știe cine vorbește limba ciudată pe care nu a mai auzit-o niciodată.

Cu siguranță că a vrut să vadă cum arată niște români. Nu am nici un dubiu că toți părinții din tren știu exact cine suntem. Acum o oră am scos un steag și ne-am făcut selfie-uri cu el. ”Fetelor, venim!” Cred că după miercuri, toată Danemarca știe cum arată un steag românesc. Mai mult

Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!

Scriu rândurile astea cu câteva ceasuri înainte de meciul uriaș dintre România și Norvegia, la Campionatul Mondial de Handbal. Uriaș pentru că România are nevoie, nu numai în handbal, de o medalie la acest nivel. România are nevoie de încredere. România are nevoie să se agațe de un simbol. Și are multă dragoste de dăruit pentru cineva care merită.

Iar cele menite să facă lucrul acesta sunt câteva fete care, uneori, sunt cele mai detestate din România de către unii. Dacă există o echipă în România căreia să i se ceară imposibilul și, din când în când, să-i reușească, atunci aceasta este.  Mai mult

Am făcut-o din nou!

România merge din nou la Campionatul Mondial de handbal feminin, după dubla cu Serbia, încă deținătoarea medaliei de argint. Am pierdut ieri, dar în tur fetele câștigaseră la șase goluri. Suntem singura echipă care a mers la fiecare ediție de mondiale și europene în istoria acestui sport. Și asta e formidabil. Nu o să zăbovesc asupra chestiunilor sportive, am confrați chiar pricepuți.

O să vă spun însă bucuriile mele după acest meci. Ieri naționala de fotbal a României a făcut un joc cu gust sălciu care a atras toate privirile și comentariile. Un amestec de lehamite cu prea plin de sine, cum rar ți-e dat să vezi. În același timp, în România, vă dau eu vestea asta, are loc Campionatul European de Baschet Feminin. Știți unde se joacă și cine este în grupa României? Nici eu. Mai mult

Când visele devin realitate

Sute de copii împânzesc terenul Sălii Polivalente din Cluj. E finalul Trofelui Carpați de la Cluj, de săptămâna trecută, după meciul cu Suedia. Copiii aleargă în mici grămezi, după fiecare dintre jucătoare. Și nu contează că am luat bătaie la aproape 10 goluri. Mica Brădeanu se fotografiază cu toată lumea. Ada Nechita e într-un mol rulant ca la rugby. Paula e sărutată din toate părțile, după ce numele i-a fost strigat minute în șir. Pe tunelul de la vestiare e un haos complet. Peste o sută de copii și adolescenți sunt adunați în fața ușii pe care o blochează complet. Fiecare fată care iese trebuie să treacă printr-un tunel de pixuri, aparate foto, carnetele de semnături, steaguri în care sunt înveșmântate. Nicicând nu mi-a fost dat să văd atâta iubire pentru naționala de handbal.

10930866_916711888350871_8956961058685861413_n

Mai mult

Minutul 59

Leonard Bibirig a luat time-out-ul perfect. E minutul 59.30. Echipa lui, Vasluiul, e condusă cu un gol, 30-29. Au recuperat mingea și au ultimul atac. Îi strânge în jurul lui și le explică pas cu pas ce au de făcut, Mâna dreaptă îl indică pe fiecare. Nu-l aud, poate cei de la televizor, dar nici ei nu o să știe exact ce le spune.

Căci acolo jos e o chimie sudată de luni întregi. Ei, băieții, o să-l înțeleagă și dacă le spune jumătăți de cuvinte. Visează ce au de făcut. El vede totul în minte ca pe un film în care ei sunt actorii. E un automatism în care totul depinde de mici gesturi. Un pas prea înainte, unul prea târziu, un metru mai în față, unul prea în spate, vorba filmului cu Pacino. Cam tot ce muncești într-un an rezumat în 30 de secunde.

Mai mult

Încă o dovadă că suntem vai de noi

Vedeți mai jos câteva imagini cu Sala Polivalentă Fonix din Debrecen.

Are 8500 de locuri, e făcută în 2002 și găzduiește de la sport la concerte. Mai mult aici. Și mai are o trăsătură. Esențială. Mai mult

Voi când ați plâns ultima oară la serviciu?

De fapt, vi s-a întâmplat vreodată să plângeți la serviciu? Să ieșiți pe ușa de la locul de muncă și să vă dea lacrimile. Că v-au înjurat clienții sau că v-a omorât concurența cu un contract mai tare? Sau pentru că cei cu care vă bateți fac lucruri mai bune. Ca să fiu foarte cinstit, nici mie nu mi-e bine uneori când mă uit pe audiențe, alteori chiar mă întunec, dar de plâns încă nu am plâns. Că în definitiv e un loc de muncă, nu e vorba de familie de prieteni sau de cineva drag. Așa că nu plângem.

Lucrul ăsta mi-a dat prin cap aseară, după meciul cu Norvegia, când la ieșirea de pe teren Mica Brădeanu plângea.

Mai mult

Imagini în premieră din culisele naționalei României

Imaginile pe care o să le vedeți sunt extrem de rare. Nu neapărat pentru un jurnalist, ci pentru majoritatea dintre noi. E o părticică din ceea ce înseamnă drumul spre victorie. Una dintre ședințele tehnice ale naționalei, înainte de turneul final al Campionatelor Europene de Handbal, 2014. E genul de imagine care apare mai curând în filmele despre sport, cu marele discurs dinaintea competiției. Am făcut indiscreția de a înregistra un minut din ceea ce au vorbit Alex Dedu și Gheorghe Tadici, înaintea plecării în Ungaria. Nu e muzică, nu sunt cadre strânse, nu apare niciun moment culminant. E doar concentrare și presiune.

Mai mult

Primul interviu cu Alex Dedu, după accidentul de motocicletă

”Băi nene, am învățat pe de rost canalele astea”. Alex se lasă greu pe spate, cât ți-e de lung. Și e lung bine. Lasă un pic patul în jos, apoi apucă apoi triunghiul de sprijin de deasupra capului. Se trage în el și apoi se așează cumva în șezut. Am să revăd mișcare asta de mai multe ori. De fapt este mișcarea cu care se reașeză în pat. Când nu te ajută picioarele și șezutul trebuie să tragi de mâini să te pui în fund.

La televizor curge unul din canalele Discovery. ”Astea și National Geographic , le văd zi de zi. Știu fiecare film din astea.” De fapt ce altceva poți să faci când ești prizonier al patului vreme de o lună. Te doare spatele, te doare fundul, capul și umerii de la cât stai întins.Te doare sufletul că nu poți să pleci.

Așa că te apuci de treaba. Mai mult