O istorie personală în loc de epilog pentru aparatul video

Nu am avut video acasă. Ai mei nu-și permiteau așa ceva și cred că și dacă și-ar fi permis nu și-ar fi luat. Era o clasă socială superioară. Și o bătaie de cap.

Mama spunea că ”nu-s sănătoase filmele astea de la video”, dar bănuiesc că nici nu voiai să intri foarte mult în ochii securității. Adunările astea de oameni erau supravegheate. Și era de ajuns că exista un tv color unde se vedeau meciuri.

Așa că prima mea întâlnire cu aparatul a fost undeva prin 86 sau 87, când s-a organizat o sesiune specială pentru copii, la noi acasă. Am văzut un film cu Kurt Russel și enorm de multă bătaie. Mi-au spus ascultătorii la Digi FM că este Big Trouble in Little China, că nu mai știam. Evident, la butoane era inegalabila Irina Margareta Nistor și celebrul ”du-te naibii” în loc de ”fuck you.”

Proprietarul aparatului ne înștiința la scenele sensibile că ”aici banda este un pic stricată”, așa că nu am văzut goliciunea lui Kim Cattral pentru care a trebuit să mai aștept 20 de ani. Totuși filmul l-am ținut minte pe de rost, astfel încât să-l povestesc a doua zi la școală, secvență cu secvență.

În viața mea, cel puțin, aparatul video a rămas un eveniment la fiecare apariție. După revoluție plăteam 5 lei să  mergem la video. Se deschiseseră câteva cluburi în oraș și cred că se faceau bani frumoși cu asta. Se dădeau două filme pe seară și pentru generațiile de azi ar fi de neînțeles cum puteau să stea 100 de oameni în sală să vadă un singur televizor de la o distanță și de 1o metri. Iar televizoarele alea chiar erau mici.

Așa am văzut primul Terminator. Blockbusterele ajungeau pe casetă în România cu viteza luminii. S-au deschis apoi centrele de închiriere, de unde luai cam tot ce se putea pe caiet. Musai să aduci casetele derulate înapoi că altfel se lăsa cu amendă. Pentru ele împrumutam câte un aparat de la prieteni. Așa am văzut Tăcerea Mieilor. Și țin minte că am fost dat pe spate când un amic mi-a lăsat un aparat o zi întreagă. Să fi văzut atunci binging.

Nu am avut niciodată un video al meu. Atunci când ne-am permis, parcă nu mai era necesar, iar mai târziu au apărut calculatoarele, deci viața lui aproape se dusese.

Televiziunea tot pe video am început-o. Doar că acolo, cât era de Vaslui, am avut niște scule super-procopsite pentru vremea aia. Cu masă de montaj, cu recordere care știau să reia de la cue , scule, ce mai. Doar că noaptea după înregistrare, trebuia să le duci la releu.

Așa era să sfârșim împușcați în cea mai neagră noapte pe care am văzut-o vreodată. Releul era la Tanacu, celebrul Tanacu. Dacă ploua trebuia să mergem un kilometru sau doi pe jos pe liziera unei păduri. Cât am trecut, am tot auzit împușcături, o partidă de braconaj probabil. În drum ne-a oprit o voce.

Era fix la un metru de noi. Nu l-am putut vedea nicio secundă. ”Cine sunteți?” ” De la televiziune”, spunem noi timizi. Și aud cum arma face clic. ”Am dus caseta la releu,” completăm imediat și omul ne lasă să plecăm. Mi-au tremurat picioarele o zi.

Caseta video a fost și cel mai important trofeu al nunților din anii 90. Pe lângă mireasă. Am filmat la nunți de mi-au ieșit ochii. Era 80 de mii sau 100 de mii de lei ziua de filmare. Munceai de banii ăia de-ți ieșeau ochii. De la prânz la Starea Civilă până a doua zi dimineață. Și apoi te certai cu omul să-ți dea paralele. Dar las că și eu filmam ce-mi trecea prin cap.

Cred că și acum am acasă caseta cu propria-mi nuntă. Nu am văzut-o niciodată și nici nu știu unde să o duc să o recuperez. Ar fi interesantă o experiență cu moravurile  vremii. Altfel, o persoană la care stăteam în gazdă m-a pus să mă uit o dată la nunta ei și din politețe am îndurat o oră explicațiile și imaginile.

Și asta cred c-a fost ultima experiență cu caseta video și aparatul cu pricina. Cumva, mă gândesc, el face parte din personalitatea noastră mai mult decât oricare din mijloacele de azi. Fiecare întâlnire cu video-ul era chiar un eveniment. Trebuia să te pregătești, să-ți faci timp, să plătești, să strângi prietenii, era ceva special. Poate de asta mi-e mai drag aparatul acesta  decât cele depersonalizate de azi.

Cu ceva ani în urmă, am rugat-o pe Alina, care era la cumpărături, să ia și un DVD player, dacă tot era acolo. Nu făcea mai mult decât un coș cu ale gurii și oricum mi-era indiferent marca, tipul și performanțele. Iar azi mă uit la Vladimir, care butonează Netflixul și HBO Go-ul, trecând prin uriașe videoteci.

O industrie care i se așterne la picioare și care nu-i pune deloc la încercare răbdarea. Așa că și aprecierea scade. Acum că aparatul acesta este parte din istoria omenirii, mi-e că și menirea sa scade din importanță. Mă simt ca și cum am renunța la a mânca la restaurant în favoarea unor fast-food-uri imense. Mai repede, mai strălucitor, mai fără emoție. Parcă aș prefera să derulez casetele alea înapoi.

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

3 comentarii la O istorie personală în loc de epilog pentru aparatul video

  1. Din punctul meu de vedere, video-ul va avea soarta pick-up-ului. Acum va disparea, dar va reaparea sub alta forma: un aparat ultra-modern, unde vei putea baga, laolalta, dvd-uri, bluray-uri, dar si casete video.

    Exact precum combinele moderne, care au si cititor de pick-up-uri. Deci fix ca-n melodia lu’ Margineanu: video-ul n-a murit, video-ul se transforma.

  2. Robert spune:

    Sunt un fan VHS, colectionez vechi aparate video. Le cumpar din targ la preturi DE NIMIC, intre 10 (da,zece) si 30 de lei. Recent am cumparat un Panasonic stereo, hi-fi, 6 capete, care inainte costa cat o garsoniera cu… 15 lei. Din pacate, lipseste telecomanda originala, dar in rest, perfect functional.

    Sunt adevarate bijuterii mecanice. Daca desfaceti capacul si urmariti intregul proces de incarcare al benzii, veti constata complexitatea mecanismului. In inima mea, o astfel de bijuterie mecanica este mult mai valoroasa decat o asa-zisa opera de arta cum ar fi „uratenia pamantului”, o bucata de piatra pe care orice om cu putina indemanare o poate face. As vrea sa vad pe cineva facand un aparat video VHS ! 🙂

    Cat despre opinia domnului Emil Clinescu, din pacate va voi contrazice. Cu parere de rau, aparatul video (asa cum il stim noi, cu casete) a murit. Definitiv. La fel cum a sucombat filmul fotografic in fata superioritatii digitalului. Vor disparea si dvd-urile si blu-ray, tot ce are piese in miscare. Viitorul apartine aparatelor tip „solid-state” adica fara nici o piesa in miscare. Suportul fizic al viitorului va fi cardul de memorie, din ce in ce mai performant, cu capacitati de inmagazinare uriase, cu acces instantaneu la informatia dorita.

    Dar sigur ca vor ramane si cativa nostalgici ca mine ce vor gasi o placere deosebita in introducerea unei casete intr-un VHS, ce vor asculta ca pe o simfonie sunetul specific facut de mecanisme la incarcarea benzii. Sau in ascultarea unei benzi la magnetofon, urmarind piruetele nesfarsite ale rolelor si miscarile sacadate ale avelor VU-metrelor 🙂

    Daca aveti acasa vechi aparate video, nu le distrugeti, sunt minunate! Daca nu mai aveti ce face cu ele, daca va ocupa spatiu, daca … orice, nu le aruncati, oferitile cuiva care le va aprecia, care le va ingriji, pastra si le va arata si nepotilor nostri cum vedeam noi filmele, cu vocea inegalabilei Irina Margareta Nistor, cu simpatica ei traducere „du-te naibii” in loc de prea brutalul Fuck You!!!

  3. Stefan spune:

    am si eu doua aparate video caseta mare unul funai altul goldstar daca sunteti interesat va las nr aici
    0762640840

Lasă un răspuns la Emil Calinescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *