film

Premiile Gopo: ”Să moară dușmanii mei!”

Îmi pare rău că nu mai eram în sală la Premiile Gopo când a venit formația adusă  de Dan Bursuc. Ar fi fost un test pentru mine și aș fi putut vedea și cum reacționează lumea. Dar mi-am aruncat un ochi pe filmul făcut de Adevărul cu reacțiile spectatorilor. 

E acolo, la final, o scenă interesantă. O fată tânără ține ritmul cu formația, iar din dreapta ei, o prietenă o întrerupe sau îi face o dojană. Nu știu ce i-a spus, dar parcă i-a răpit bucuria. Dansul s-a oprit și privirea s-a schimbat. Doamna din dreapta era deja încruntată. Nu avea puterea să râdă, să se bucure sau să protesteze.

Ca și mulți alții din sală care stăteau lipiți de scaune, ca și cum ar fi vrut să intre în ele. Alții râdeau de se prăpădeau, dar sentimentul general de pe imagini este de jenă reținută. Ca și cum la petrecerea ta cea mai bună au venit neamurile proaste și au intrat încălțate cu noroi. 

Or asta este de neiertat, se știe!  

Nu o să mai continui mult această poveste. Demult, am avut o discuție lungă cu Filip Standavid unul dintre cei mai ”culți în cap” oameni pe care-i știu. Filip îmi punea muzici și i-am spus franc că nu-mi place actul său artistic. Iar el mi-a spus că ”muzica nu trebuie să-ți placă, musai. Rostul ei este să te și scoată un pic din ale tale, să te pună să gândești, să te miște un pic.”

Și-mi ofer de atunci, deseori, lucruri, acte artistice la care am o strângere de inimă uneori. Vreau să văd și ce gândește lumea în muzică. Doar că e alegerea mea.

În situația dată, rafinata societate de la TNB a fost supusă fără voia ei la această strângere de inimă. Și cei dinăuntru și cei din afară. Acum, fiecare dintre ei are să-și răspundă la o întrebare. Dar să o facă doar în forul său interior și pentru el, căci acolo are răspunsul cel mai sincer. E o oglindă pe care trebuie să o folosiți din când în când.

Ce v-a deranjat cel mai tare?

Faptul c-au cântat prost și nu le-a ieșit actul?

Maioul direct pe burta plină de șaorme sau de bere?

Faptul că reprezintă un stil de viață care nu ne place?

Vă zgârie lălăitul de manea în general?

Sau că erau țigani?

Vreți un răspuns și de la mine? Boss Giurgiu, sala era plină de profesioniști, oameni care știu perfect meseria asta cu scena. Băieții ăia de pe scenă au fost slabi. Asta e tot.

Ar fi trebuit să fie tot, dar am bănuiala că nu e. 

Ada Solomon: ”Valizele copiilor sunt făcute. E decizia lor”

Ada Solomon e, negreșit, cea mai puternică femeie din cinematografia românească. Are aproape 20 de ani de când produce filme, sute de filme, zeci de producții premiate. Adăugați aici premiile pentru regizorii și actorii cu care a colaborat. Încununarea este adusă de un Urs de Aur pentru Poziția copilului în 2013, dar și o nominalizare la Oscar pentru parteneriatul de la Toni Erdman

Ar trebui să să înșir aici pagini întregi despre filmele sale. Dar aș vrea să văd mai întâi de ce le face, cum le alege. Și, mai ales, de ce nu se ferește de controverse. Ada Solomon vorbește exact ca filmele sale. Tare, clar și puternic. E fermă și așază poveștile la locul lor. Nu vrea filme care să gâdile publicul, ci filme care să spună ceva. Să te trimită acasă cu întrebări, cu gânduri, să te pună la treabă. Să-ți arate că în societate e mai mult decât ce vedem la televizor sau în bula noastră. 

Anul trecut a câștigat mai toate premiile Gopo cu ”Un pas în urma serafimilor”. Filmul despre viața unor adolescenți din seminarul teologic este de un haz nebun, dar are și mii de întrebări despre cum funcționează societatea când dă de corupție și nedreptate.

Anul acesta este nominalizată cu ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, o poveste despre negarea Holocaustului în România, dar și ”Soldații. Poveste din Ferentari,” despre iubirea a doi bărbați, unul dintre ei rrom. 

Și i-am propus și un salt în timp. Acum zece ani realiza un film care a zguduit România, ”Kapitalism-rețeta noastră secretă.” Personajele sale, filmate ca într-un reality show, au trecut ulterior mai toate pe la pușcărie. Ce ne spune asta despre România de azi?  

Nu mă văd o femeie de afaceri, că una e să faci afaceri, alta e să ai succes. Că, dacă vorbim de glorie, atunci pot să spun că buzunarele mele sunt atât de pline de glorie, încât nu mai încape nicio monedă în ele. 

Câteodată e mai sănătos să nu știe lumea cine ești și să-ți permiți să fii tu însăți. Eu am constat în timp că oamenii își construiesc o imagine asupra persoanelor publice, iar, dacă îi rogi să te caracterizeze, îți fac o imagine care nu are legătură cu ce crezi tu despre tine. Oamenii, aunci când admiră pe cineva, nu vor să le vadă și părțile mai puțin puternice. 

La Un pas în urma serafimilor nu s-a râs de Biserică. Nici măcar nu s-a fluierat în Biserică. E un film care nu comentează credința. Credința, în acest film, rămâne salvarea. Și pentru mine e important, dincolo de a fi un om credincios sau necredincios, că această credință într-o idee, în morală, credința, în general, te ajută să mergi mai departe. 

E povestea unui grup de prieteni, elevi la Seminarul teologic și care se lovesc de sistem în diferite moduri. E un film despre prietenie, despre trădare, despre corupție, despre sistem. E un film care arată cum deciziile îți pot fi influențate și de oamenii, mediul, în care trăiești. 

Eu nu prea fac filme care să dea lecții pentru că, în general, spectatorul e mai deștept decât noi. Vrem să ridicăm niște semne de întrebare și să lăsăm specatorul, când plescă din sală, să-și petreacă cu tema respectivă mai mult timp decât ora și jumătate din cinema. Să chestioneze, să pună întrebări, să mediteze la tema pe care am propus-o. Nu cred că educi băgând cu lingura, forțat, ca un fel de hrană. 

Țin minte că la data respectivă au fost niște comentarii care au fost punctuale și anonime. Noi am invitat oameni din conducerea Bisericii, dar nu a venit nimeni. Au venit apoi la alte proiecții. Sunt convins că sunt preoți cu mintea deschisă, oameni care gândesc și care au capacitatea  de a vedea lucrurile. 

”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – Titlul este un citat din Mihai Antonescu din 1941. Am crezut că e delicat ca titlu. Dar nu ne-am închipuit cât de actual este acest film. E un film despre cum ne raportăm astăzi la istorie. Ce înseamnă naționalismul, ce este anti-semitismul, cât și cum sunt prezente ele în spațiul nostru actual. Și toate lucrurile astea au devenit mult mai pregnante acum. Nu ne așteptam ca filmul acesta să fie atât de actual, nu numai aici, ci peste tot în lume. 

Scenariul mi l-a trimis într-o duminică după-masă. Eram curioasă pentru că nu a vrut să-mi spună nimic. Nu l-am putut lăsa din mâna. M-am amuzat și am înghețat. Și mi s-a părut că e mai mult decât un film de făcut, mi s-a părut că e un film necesar.  Așa cum a fost și Aferim!, un film necesar. 

Nu prea aleg povești, aleg oameni. Oamenii care își propun să realizeze povestea respectivă. Sunt absolut convinsă că o poveste poate fi banală sau extraordinară în funcție de cum e povestită. Gândiți-vă la cineva care spune bancuri. Îi rog pe oameni să-mi spună de ce vor să facă filmul. Trebuie să simt pasiune, determinare și dorința de a povesti.

Filmele pe care le aleg trebuie să se potrivească valorilor mele, trebuie să aibă ceva spus și eu trebuie să am ceva de învățat. E o atitudine destul de egoistă, în ultimă instanță. Mă pun în postura de spectator. Am refuzat proiecte care sunt contrare valorilor mele. Ce fac eu este mai degrabă un demers socio-cultural și nu unul comercial. Fiecare dintre noi trebuie să încerce să facă asta. 

Mie mi s-a părut că ”Soldații” e o poveste foarte puternică. Și mie mi s-a părut că e o poveste despre două minorități care interferează, or asta este interesant și, până la urmă, de nevăzut până acum. Vorbim de minoritatea LGBT și comunitatea rromă. Iar aici respingerea este mult mai puternică decât în restul societății. 

M-am văzut cu Dan Bursuc și este un om extraordinar. Dan Bursuc este un profesionist. O asemenea rigoare în modul în care își aranjează și-și pregătește lucrurile, mai rar. Și, în general, asta mi s-a întâmplat la maneliști. Am lucrat cu Adi Minune și cu alți oameni din domeniu și sunt niște profesioniști impecabili. Am un respect până la cer pentru ei. Ei nu întârzie, programul lor este făcut pe luni înainte, dar respectă exact ce spun. 

Pe mine mă deranjează și ipocrizia asta: ”Manele? Nu-s de nasul meu.” Aș vrea să-l văd pe omul care ascultă o manea bună, o manea puternică și nu se mișcă din scaun, care nu bate ritmul. Ei sunt artiști. Dacă nu ar avea de la mama-natură o carismă extraordinară, n-ar fi fost acolo. Acesta este meritul lui Dan Bursuc: să-i descopere pe oamenii care se lipesc de public. E ceva acolo și la Florin Salam și Adi Minune… Au un vino-încoa’.

Ferentariul mi-a arătat din nou că prejudecățile sunt foarte puternice. Pentru că acolo sunt blocuri minunate cu grădini și eleganță, dar care nu interacționează cu  marginalii. E și o lume bizară în care nu ai acces și, dacă stau să mă gândesc bine, moneda de schimb este repectul pe care-l arăți. 

”Kapitalism – rețeta noastră secretă” e un film care îi are la un loc pe George Becali, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Ioan Niculae, Dan Diaconescu, George Pădure, dar și alții. Sigur că e o legătură între ce am filmat atunci și ce se întâmplă astăzi. Caracatița pe care o desenează Patriciu la un moment dat și care era infiltrată în economie și politică, nu a făcut decât să se extindă cu niște sincope, dar având mijlocae mai subtile. 

Personajele acestea, care majoritatea au trecut pe la pușcărie, nu cred c-au pierdut puterea vreodată. Mă feresc să am opinii politice. Am simpatii, dar mi le păstrez.

Perioada de azi mi se pare înspăimântătoare. Pentru că, dacă te uiți în istorie, vezi că lucrurile au avansat puțin câte puțin pentru omul obișnuit. Am două atitudini contradictorii. Una spune că trebuie să fac ceva, să le deschid ochii și altora și că nu e regulă ce se întâmplă. Pe de altă parte, mi se pare că lucrurile devin ușo-ușor isterice și la ce bun?

Cel mai tare mă sperie perspectiva că nu mai pot să trăiesc în casa mea, în spațiul meu, în comunitatea mea, pentru că nu mă pot exprima liber. Nu vreau să plec de aici, nu vreau să fiu forțată să plec de aici. Am de construit lucruri aici, am de comunicat lucruri de aici către lumea largă, cu oameni de aici. Și am cu cine face lucrurile. Ideea c-aș putea fi forțată să plec de aici mă sperie. Eu îmi doresc ca oamenii să se întoarcă acasă, nu să plece de aici.

Copiii mei sunt mari de acum. Cel mare a studiat antropolgie la Universitatea București, vrea să continue în afară, dar nu cred că vrea să trăiască în altă parte. Cel mic. care e în clasa a șaptea, e tentat să plece în afară să studieze, poate să și plece. Ce spun eu? Valizele sunt făcute, decizia e a lor!

  

 

Aici puteți afla ce este un ”arici” în Moldova și mai ales cum face el ”lumină în beci”

Copilăria mi-am trăit-o cu jumătate de cap în Moldova de peste Prut. Cum ”tovarășu” nu ne dădea mai deloc program la tv, salvarea noastră era televiziunea de la Chișinău. Așa am aflat mai toate personajele ”perestroikăi”lor: tanti Ludmila, adică mama lui Dan Bălan de la O-Zone, Grigore Vieru, Soroceanu, Zinaida Julea.

Și când am crezut c-am pierdut legătura de tot cu lumea de acolo,  în sala de la Grădinari din Iași a venit peste noi cu o forță neobișnuită Zdob și Zdub. De atunci am știut că acolo este un suflu creator pe care te poți baza. Zdubii m-au dus la Cobileanski care le-a făcut câteva videoclipuri. Dar el mi-a rămas în minte cu senzaționalul Sașa, Grișa și Ion la care râd de ani buni. Sau genialul ”Când se stinge lumina

Mai mult

Cum să omori capra vecinului. Studiu de caz tipic românesc: Două Lozuri

Sâmbătă dimineață mă uit pe IMDb. Bag un ochi să văd câte ceva legat de Două lozuri că voiam să mergem la film. Wow, 8,90 nota de pe IMDb! Cred că e cea mai mare notă pe care am văzut-o la un film românesc în ultimii ani.

M-am bucurat, mai ales că toată lumea care l-a văzut îmi spusese zilele astea că „am râs de m-am dat cu capul de scaun.” Am și văzut ulterior că oamenii au mers la film. Peste 27 de mii, cu o sută mai puțin decât cei care au văzut filmul săptămânii, Fata din Tren.

Mai mult

Bucur și Papadopol: ”dacă nu râdeți la Două Lozuri, primiți banii înapoi”

Luni dimineață au fost la Prima Ediție, Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol. Am stârnit o grămadă de suspine pe culoare, ce să mai. Până și domnișoara de la protocol le-a turnat câțiva stropi de cafea în poală, de emoție.

Papadopol și Bucur sunt printre starurile cinematografiei actuale în România. Au atins cel mai de sus nivel. Îi iubește lumea, joacă în super-producții, apar la televizor. Și mai ales apar în ”detestatele” filme de festival din România. Că așa este discuția acum.

Mai mult

Ce ar fi să le lăsăm copiilor noștri niște oi ca moștenire?

Bunelu’, așa-i ziceam noi bunicului, avea oi. Nu le-am văzut de multe ori, că nu le ținea acasă. Le dădea la cioban, așa cum făcea tot satul. Iar tata îi întreba pe toți când ne duceam pe ulițe: ”câte oi mai ai?”

Brânza primită era un pietroasă, tare rău, prin care se vedeau grunjii de sare gri și neagră. Se ținea într-o saramură, iar tata avea niște butoiașe de plastic  cu care o căra la noi acasă. Nu era cea mai bună brânză din lume, dar era ”brânza noastră”, cum ar veni.

Mai mult

O istorie personală în loc de epilog pentru aparatul video

Nu am avut video acasă. Ai mei nu-și permiteau așa ceva și cred că și dacă și-ar fi permis nu și-ar fi luat. Era o clasă socială superioară. Și o bătaie de cap.

Mama spunea că ”nu-s sănătoase filmele astea de la video”, dar bănuiesc că nici nu voiai să intri foarte mult în ochii securității. Adunările astea de oameni erau supravegheate. Și era de ajuns că exista un tv color unde se vedeau meciuri.

Mai mult

Son of Saul, un film fără popcorn

Am primit o invitație la ”Son of Saul” cu câteva zile înainte de a merge la film. Și am avut de atunci sentimentul că vine un nor negru peste mine, exact ca în Independence Day. Mă așteptam ca filmul să șocheze și să fie ca un pumn în stomac. Asta simțeam, doar gândindu-mă la subiect.

Apoi a venit Levente Molnar în studio la Digi FM și ne-a spus că ”trebuie să mergeți cu curiozitate la film”. Căci, nu e un film doar despre Holocaust. ”Aceste situatii limita in care acesti oameni sunt pusi pot fi din diferite perioade istorice, pentru ca este vorba despre daca reusim noi sa ne mentinem umanul din noi in niste conditii incredibil de grele.”

Mai mult

Chucky e fra’-su lu’ Anabelle. Asta afli pe net la 9 ani

Zilele astea am fost cu Vladimir la East-European Comic Con, unde mai puteți ajunge până în seara asta. Comic Con-ul e o lume fantastică din benzi desenate și seriale care prinde viață vreme de două zile. Te întâlnești aici cu actorii din Game of Thrones, veniți cu tron cu tot, cu personajele din Team Fortress, dar și cu o grămada de jocuri, figurine, costume și o uriașă sală de gaming, unde vă puteți juca sau vedea chiar și profesioniști la lucru.

Vladimir a fost fix în lumea lui. A spart pușculița la cumpărături, a trecut pe la toate jocurile, mai avea puțin și rămânea acolo. Episodul care mă interesează s-a petrecut însă la standul unei companii de film. Cei de acolo distribuiau postere și trailere gratuit la public. Al meu vede pe perete un poster cu o păpușă însângerată: Mai mult

BEN 10 e super-erou pe bune. Mi-a dovedit-o

Puștiul are vreo opt ani și principala lui preocupare e să dărâme casa. E într-o goană necontenită, aruncând în aer tot ce prinde. Se furișează pe lângă uși, trece misterios ținând o armă în mână, apoi angajează câte o bătălie cu strigături de-ți vine să ieși din casă. Acționează un mecanism de la mâna stângă și brusc are un echipament de protecție, musai cu jet-pack-uri. Teritoriul lui îi depășește cu mult camera. De fapt, a trecut în sufragerie, ba chiar și în dormitorul părinților. Se împiedică de picioarele tale, trage de tine și se roagă cum știe el mai bine. Iar tu stai căzut pe canapea. Tot ce vrei  e să fie liniște. Să stai un pic. E opt și jumătatea seara. Te-ai întors după cea mai lungă zi din cea mai urâtă lume posibilă. ”- Hai, tata, măcar un pic, vrei să fii tu un Mecamorf? Uite, eu  o să pun armura asta…”   Iar tu zici: ”- Hai, lasă-mă doar puţin acum să stau și eu”  Ești convins că în lumea ta monștrii sunt reali. Mai mult