film

Singurul blockbuster al domnului Cristi Puiu

Mie îmi place filmul Sieranevada al lui Cristi Puiu. Îl găsesc chiar fascinant și m-am uitat nemișcat la el, fără a pierde o frază. Mi se pare spectaculos că poți să construiești o poveste, fără să se întâmple nimic dramatic. E o demonstrație că mintea merge dincolo de extraordinar și că poate vedea artă în gesturile și întâmplările noastre mici. Dacă știi să le povestești cu talent.

Și nu e singurul film al lui Cristi Puiu care mi-a plăcut. M-am uitat un pic la filmografia lui și mi-am dat seama că le-am văzut pe toate. Ba, într-o seară am văzut și un interviu al său la Eugenia Vodă și mi-a plăcut mintea labirintică a omului. Și talentul de povestitor.

Bag seama, acum, în timp ce scriu că aș putea fi catalogat un fan al său. Mai precis, al artei sale, căci realizez că nu știu mai nimic despre el, în rest. Acum, c-a vorbit la TIFF, îmi dau seama și mai mult de asta, căci, în 24 de ore, a apărut o listă de fapte care mai de care mai chestionabile, zice lumea. Și care ar fi trebuit să arate că discursul său nu este o întâmplare. Posibil, nu știu, nu am de gând să-i analizez viața.

Dar, deși filmele sale îmi plac, nu-mi place ce-a spus la TIFF. Sigur că are un drept de exprimare, dar la fel și purtătorii de mască au unul. Și au dreptul de a fi protejați la rându-le, nu demolați. Cristi Puiu vorbește de la înălțimea unui intelectual de frunte al acestei nații și încearcă să argumenteze refuzul de a urma o regulă care-l protejează și pe el și pe alții. Ce face domnul Puiu nu este o greșeală. Este o punere la încercare deliberată și cu un fundament ideologic slab al unei legi menite să scape niște oameni de la moarte.

Avanpremiera Malmkrog by Cristi Puiu la TIFF

Avem primele imagini de la avanpremiera românească a filmului Malmkrog by Cristi Puiu la TIFF, în această seară. Regizorul Cristi Puiu a luat cuvântul înainte de a începe vizionarea alături de public. #MalmkrogByCristiPuiu #AvanpremieraRomania #TIFF

Publicată de Malmkrog by Cristi Puiu pe Vineri, 7 august 2020

„Filmul a ieșit în Franța, în cinematografe, fără distanțări sociale și fără mască. Eu nu particip la această poveste. La Cluj se poartă mască în aer liber de azi. Ei bine, ăsta e un film de 200 de minute. Să stai cu masca pe față 200 de minute este inuman, iar dacă nu mai suportați, vă rog să plecați”

Cristi Puiu

Întâi de toate că nu e nimic inuman în a purta o mască. O fac mulți oameni care profesează în condiții toxice sau aseptice. O fac și bicicliștii și pompierii și mulți alții când e nevoie. O fac pentru că salvează vieți. Pe a lor sau a altora. Unde are dreptate, este în fraza în care îi invită să se ridice, dacă nu le place. Într-adevăr, nu există nicio obligație socială sau legală să vezi un film cu masca la gură. Este corect să pleci dacă nu mai poți respecta regula. Minimizarea prin comparație e problema aici. Pentru că trebuie să vezi datele cu care faci comparație între Franța și România.

„Și încă o chestie, pe care am spus-o deja de câteva ori. Dacă dumneavoastră sunteți aici și vă uitați la un film azi, este pentru că au existat niște oameni indisciplinați în România, în Decembrie ’89, și care au zis NU dictaturii. Înțelegeți?

Cristi Puiu

Perfect de acord. Așa este. Dar care dictatură? Domnul Puiu încalcă regula, nici măcar nu e amendat și ridică și semne de întrebare asupra ei în libertate deplină. Încercați chestiunea asta în Iran, ca să numesc o țară a cărei cineaști sunt extraordinari, ca și ai noștri, dar o fac în condiții pe care nici nu ni le imaginăm.

Puterea instalată ar face bine să discute cu oamenii, să intre în dialog, nu să ne trateze ca pe niște vite. Da, există această problemă, există o epidemie există un virus, dar tonul autorităților statului este inacceptabil.

Cristi Puiu

Nimic de comentat. E apăsat, dar asta spunem și noi de câteva ori pe zi.

Mi se pare extraordinar de mișto că la Cluj oamenii sunt disciplinați și atenți la toate detaliile astea, dar cred că absolut orice abuz trebuie amendat. Și dacă n-o faceți dumneavoastră, prin vot, de data asta, atunci n-o face nimeni. Dacă n-o facem noi, n-o face nimeni.

Cristi Puiu

Abuz? Ne despărțim. Abuz este momentul în care cineva nu ar purta mască lângă mine, deși amândoi avem nevoie de asta. Nu e niciun abuz în această reglementare. Masca nu-ți fură gândurile, libertatea, mai mult ca un fular. Poți să alegi să nu intri în zone aglomerate sau în spații comune închise. Cu sancțiunea prin vot sunt profund de acord. Da, e utilă de fiecare dată.

„Și știu că oamenii sunt speriați și respect și distanțarea socială și port masca atunci când intru în absolut orice spațiu închis. Dar, dacă mâine o să vă ceară dumneavoastră să mergeți în mâini, credeți-mă, o să mergeți în mâini. Pe Eroilor.”

Cristi Puiu

Da, sunt speriat. Dar nu de stat. Sunt speriat de boală și de efectele ei. Eu nu port mască din cauză c-aș putea fi amendat. Ci pentru că din lecturile și experiențele mele mi-am dat seama c-ar putea fi utilă. O barieră mică, fragilă, dar existentă. O speranță.

Și, nu, nimeni nu o să mă pună să merg în mâini la Eroilor, pentru că am pretenția că gândesc și că am liber arbitru. Și, da, am atâta minte, putere și răbdare, încât am văzut Sieranevada și mi-a plăcut. La fel și Aurora. Și am stat să înțeleg, chit c-au fost 200 de minute.

De asta este straniu ce s-a întâmplat. Pentru că domnul Puiu s-a adresat cu aceste argumente unui public care are o capacitate de sinteză, analiză și răbdare peste media obișnuită. Sau cel puțin așa ne-am închipuit.

Da, discursul are nuanțe, rezerve și invitații la intrarea în legalitate. Dar acesta nu este un film. De aici lumea o să-și ia fix ce-o să-i placă. Iar marele regizor, tocmai a schimbat publicul. Nu s-a mai adresat unuia care acceptă și înțelege un film de 200 de minute, ci unei țări întregi.

Și, cred, că, astfel, Cristi Puiu a lansat singurul său blockbuster, cea mai de succes producție pe care a făcut-o vreodată. Într-un discurs de trei minute, chiar înaintea celui mai nou film, discurs care a găsit ecou la un public mare. Această producție ar umple săli, fără îndoială, dar nu numai de cinematograf.

P.S. Da, o să văd Malmkrog. Nu înseamnă că dacă eu cred altfel decât Cristi Puiu nu o să-i mai urmăresc arta. Vedem lumea diferit, dar construim punți, nu le dăm foc.

Cum a devenit Pe Aripile Vântului o capodoperă rasistă? Și ce facem cu ea?

La întâlnirea de azi voi vorbi despre un lucru spectaculos, dar în egală măsură delicat și cu efecte în timp. Probabil c-ați auzit până acum că una dintre urmările protestelor anti-rasism din America, este înlăturarea filmului Pe Aripile Vântului de pe platforma HBO. Cât de corect este? 

HBO a anunțat că filmul va fi retras temporar de pe platformele sale, la o zi după un editorial care a apărut în LA Times și care era semnat de John Ridley, scenaristul câștigător al Oscarului cu filmul 12 ani de sclavie. Pe fondul protestelor din Statele Unite, acesta atrăgea atenția că filmul este unul care cultivă stereotipurile rasiste și glorifică epoca în care persoanele de culoare erau supuse sclaviei. Ba, mai mult, spune Ridley, ignoră complet ororile sclaviei. 

Pe Aripile Vântului are problema sa unică. Nu numai că ignoră realitățile rasismului. E un film care glorifică sudismul. E un film care, atunci când nu ignoră ororile sclaviei, se oprește doar pentru a perpetua câteva dintre cele mai dureroase stereotipuri privindu-i pe oamenii de culoare. 

Ținând cont de climatul inflamat din State, cu sute de proteste împotriva practicilor rasiste, HBO s-a conformat instantaneu și-a scos filmul temporar. Și apoi a urmat întocmai sfatul lui Ridley. Acesta spune că, de vreme ce filmul este o capodoperă, el poate fi pe site, dar numai dacă este însoțit de o notă premergătoare care să explice situația populației de culoare la jumătatea secolului 19, când are loc acțiunea. Sau de o serie de discuții care să facă același lucru. Adică spectatorul să fie informat înainte de a-l vedea, astfel încât să nu perceapă sclavia sau practicile asociate acesteia drept normale. Așa că filmul va reveni, dar doar cu această notă

Acțiunea în sine a stârnit vii nemulțumiri, curiozități și proteste din partea mai multor cetățeni. Sau măcar o sprânceană ridicată. Cu atât mai mult cu cât filmul are nu mai puțin de zece Oscaruri. Dar și pentru că majoritatea dintre noi, cred, n-au avut ochi decât pentru povestea de iubire dintre Scarlet O’Hara și Rhett Butler. 

Totuși, pe principiul invocat de Ridley o grămadă de opere de artă pot fi privite ca rasiste. Deja o grămadă de statui sunt îndepărtate cu furie pentru că aparțin unor persoane care au avut sclavi sau admis sclavia. Iar o grămadă de cărți de acum 80- 100 de ani pot trezi suspiciuni. Ce ziceți de titluri ca Wilson Zevzecul de Mark Twain sau Zece Negri Mititei de Agatha Christie? Nu puneți Coliba Unchiului Tom pentru că această carte este una împotriva rasismului.  E greu să înțelegi cum poate cineva să judece o operă de acum 80 de ani după standardele de astăzi care s-au schimbat foarte mult în bine.

Doar că în cazul filmului Pe Aripile vântului, lucrurile sunt cu atât mai complicate. Filmul a fost acuzat de rasism încă de la turnarea sa. El a stârnit protestele gazetelor care se adresau persoanelor de culoare, dar și ale actorilor de la Hollywood. Ba, filmul a fost aproape să nu fie făcut din pricina unei greve care a dus la schimbare scenariului. S-a renunțat astfel la cuvântul nigger, negrotei, dar au fost păstrate cele precum tuciuriu sau persoană inferioară. Mai mult, o notă de arhivă arată că producătorii au suferit mult la introducerea acestei reguli care citez ”reduce dramatismul filmului.” Iată nota lui David Selznick către unul dintre asistenții săi.  

Regret din ce în ce mai mult pierderea pe care o suferim prin faptul că negrii cu rolurile principale nu-și pot spune negrotei și că nu putem beneficia nici de celelalte înțelesuri pe care cuvântul le poate avea când este rostit de un negru la adresa altuia. Toate înțelesurile pe care le-aș fi folosit nu fac decât să glorifice pe negri. Și nici nu-mi vine a crede că folosim o astfel de regulă discreționară, așa cum nu cred c-am fi jignit pe vreun negru, dacă am fi folosit cu grijă cuvântul ”negrotei”. De exemplu în referirile făcute de Mammy, Pork sau Big Sam.

Și nu uitați că interpreta lui Mammy, Hattie Mc Daniel, nici nu a avut voie să stea în sală lângă restul colegilor, deși a câștigat Oscarul. Așadar, filmul a avut partea sa de controversă de la bun început, deși noi aici nu am simțit-o pentru că societatea noastră se află în izolarea sa comunistă.  Iar de-a lungul anilor comunitatea de culoare a revenit de mai multe ori asupra subiectului. Punctul lor de vedere trebuie ascultat. 

Întrebarea care se pune este până unde putem merge cu acest gen de îndreptări, în trecut și în viitor. Unde, această problemă încalcă dreptul la viață al unor oameni și unde încalcă dreptul la exprimare și la creație? Este clar că e de neacceptat propaganda discriminatorie de orice fel. Dar țesătura unei povești într-o epocă teribilă? A scrie cu teză nu e o soluție și nici eliminarea din istorie. Educația și educația culturală sunt răspunsul, dar pe acestea cu toții de abia le învățăm.  

Noi deja știm în această țară cum este să scrii cu o teză în față și cu o direcție. Ni s-a întâmplat vreme de 50 de ani. În prezent, un scriitor mi-a relatat că într-o editură de peste Ocean i s-a cerut să schimbe sensul unei scene cu o persoană de culoare, astfel încât cartea să nu aibă parte de scandaluri. Asta înseamnă să te conformezi unor teze. Ceea ce este contraproductiv și imposibil. Mintea umană este vastă, creierele scriitoricești nenumărate, nimeni nu poate urmări toate operele artistice. Și cu atât mai puțin vor dispărea glumele sau zicerile discriminatorii de orice fel din țesătura societății. Nu cred că cineva a devenit rasist după ce-a văzut Pe Aripile Vântului. Cred, însă, că este posibil acesta să-i dea rasismului o acceptabilitate mai lungă. 

De aceea soluția este educația și identificare corectă a situațiilor care pot face rău. Indiferent dacă aceste vor mai exista sau nu, educația va duce la dispariția barierelor și la așezarea unor realități mai corecte.  

 

Recomandare de serial: Hollywood întoarce istoria pe dos. Și pe tine.

Zilele astea ne-am uitat la Hollywood, un serial pe care Netflix îl promovează intens pentru că este o producție proprie. Filmul are șapte episoade pe care poți să le vezi în două-trei zile. Și e plin de actori de televiziune și teatru celebri sau foarte buni. Cred că mai toată lumea din film are un premiu Emmy sau un premiu Tony. O să-i vedeți printre alții pe Jim Parsons, Patti LuPone, Holland Taylor sau Dylan McDermott. 

Dar de ce vorbesc eu despre treaba asta, că nu prea am scris aici de așa ceva. Pentru că a doua zi după ce l-am terminat, eu și cu Alina am reînceput să vorbim despre ce am văzut. Și am discutat modul în care fost conceput și, mai ales, finalizat. Am discutat despre idee, despre licența artistică pe care și-au permis-o . Și dacă avea rost să facă așa ceva. Și mi-am dat seama că e genul de film care, deși aparent ușurel, te scoate din ale tale. Și că, deși e complet nerealist, te va pune să gândești. De asta am vrut să scriu câteva rânduri. 

Hollywood este o istorie alternativă a lumii filmului de la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50. De ce alternativă? Pentru că e clar inspirat de Once Upon a Time in Hollywood, care a rescris istoria lui Polanski și a lui Sharon Tate. Și atunci filmul o ia pe cărarea asta foarte curajoasă. El prezintă începuturile a câtorva catorva actori celebri combinând realitatea cu fantezia și astea duc la o viziune utopică, încât la un moment dat te deranjează. Filmul începe ușurel cu câteva lucruri credibile. Oameni care fac orice ca să ajungă cineva la Hollywood, fie că sunt bărbați, fie că sunt femei. Trebuie să facă compromisuri de orice natură ca să ajungă acolo în vârf.

Asta înseamnă să se culce cu bărbați și femei deopotrivă, tranzacționând frumusețea lor, trebuie să facă față șantajului, să-și ascundă orientarea sexuală, să accepte roluri mizere pentru că sunt negri sau asiatici. A fi negru, asiatic sau homosexual în acea perioadă la Hollywood era de fapt un certificat care te împiedica să ajungi vedetă de adevăratelea. În ciuda capacității tale profesionale. Or mai toți eroii noștri se izbesc de asta. Iar în birourile producătorilor toate deciziile țin cont de bani, culoarea pielii și orientare sexuală. Și de presiunile pe care o societate segregată le face asupra lor. De exemplu, cinematografele din sudul Americii nu difuzează filme în care negrii au roluri principale. 

Până aici totul bine. Și ar fi ieșit un serial dramatic din acelea bune și foarte bune, dacă s-ar fi concentrat asupra dramelor pe care le trăiesc aspiranții la rolul de vedetă. Doar că autorii decid să facă cea mai curajoasă încercare cu putință. Să rescrie istoria, să o refacă în termenii gândirii liberale de azi, a acceptării unor drepturi și libertăți civile de către magnații de la Hollywood ca și cum ar fi anii 2000, nu 1940. 

De asta filmul din film rămâne cu un scenarist negru, are o actriță principală de culoare, e condus de o femei producător și se îndreaptă cu urale și huiduieli spre Oscaruri. Cele mai interesante sunt devierile personajelor, unde realitatea capătă un nou curs. Lucrul cel mai interesant i se întâmplă lui Rock Hudson, celebrul actor care și-a ascuns homosexualitatea până pe patul de moarte. Deși zvonuri au circulat în timpul vieții sale și de vreo două ori ziarele au avut tentative de a publica adevărul, agenții lui Hudson l-au protejat cu bani sau cu vânzarea altor povești. În seria Hollywood, Hudson devine un erou admițând în public că este gay.

Agentul său, Henry Wilson, unul dintre cele mai vicioase personaje ale anilor respectivi, deținătorul a zeci de secrete murdare, acolit mafiot, suferă și el o transformare în bine după etalarea tuturor viciilor sale. La fel o să vedem un prim scenarist de culoare care are succes uriaș, deși asta s-a întâmplat de abia în 2018. Două deformări și pentru Anna May Wong și Hattie McDaniel, primele vedete non-albe. Wong era chinezoaică, iar Hattie, interpreta lui Mammy din Pe aripile vântului, prima negresă câștigătoare a unui Oscar pentru rol secundar. Deși actrițe cu un talent uriaș, ambele au fost acceptate pe jumătate de lumea lor. Serialul de vi-l prezint le dă acceptarea totală. 

Finalul este atât de fericit și cumva siropos încât te scoate din ale tale. Dar e căutat așa și sunt lăsat atât de multe goluri în acest succes încât nu uiți că e o poveste. Și te forțează să te gândești. Întâi la modul în care societatea s-a transformat în 70 de ani. Și apoi la unde am fi fost dacă lumea ar fi fost mai tolerantă încă de acum două generații.  Filmul devine atât de bizar și îndepărtat de realitate că la un moment dat o să vociferezi și o să-ți arăți nemulțumirea. Pur și simplu coboară în utopie fără niciun fel de frâne. Or mintea noastră nu e obișnuită cu așa ceva. Drama și nemulțumirea sunt cele care ne-au împis în acceptarea unor idei liberale de-a lungul anilor. Or, aici construcția e tocmai pe dos. Dar cu atât mai eficientă.

În fine, pentru cine l-a văzut, vă mai las aici o mică dezbatere pe care am avut-o cu Alina. Actorii sunt buni și foarte buni în ce fac. Mi-a plăcut mult Samara Weaving și apoi Jim Parsons, căruia rolul de viciat, decadent și ticălos i se potrivește mănușă. Mie mi s-a părut credibil. Alina mi-a spus că în fiecare frază îl vede pe Sheldon. Eu nu am simțit-o decât pe alocuri. Dacă-l vedeți, să-mi spuneți ce gând v-ați făcut. 

 

Premiile Gopo: ”Să moară dușmanii mei!”

Îmi pare rău că nu mai eram în sală la Premiile Gopo când a venit formația adusă  de Dan Bursuc. Ar fi fost un test pentru mine și aș fi putut vedea și cum reacționează lumea. Dar mi-am aruncat un ochi pe filmul făcut de Adevărul cu reacțiile spectatorilor. 

E acolo, la final, o scenă interesantă. O fată tânără ține ritmul cu formația, iar din dreapta ei, o prietenă o întrerupe sau îi face o dojană. Nu știu ce i-a spus, dar parcă i-a răpit bucuria. Dansul s-a oprit și privirea s-a schimbat. Doamna din dreapta era deja încruntată. Nu avea puterea să râdă, să se bucure sau să protesteze.

Ca și mulți alții din sală care stăteau lipiți de scaune, ca și cum ar fi vrut să intre în ele. Alții râdeau de se prăpădeau, dar sentimentul general de pe imagini este de jenă reținută. Ca și cum la petrecerea ta cea mai bună au venit neamurile proaste și au intrat încălțate cu noroi. 

Or asta este de neiertat, se știe!  

Nu o să mai continui mult această poveste. Demult, am avut o discuție lungă cu Filip Standavid unul dintre cei mai ”culți în cap” oameni pe care-i știu. Filip îmi punea muzici și i-am spus franc că nu-mi place actul său artistic. Iar el mi-a spus că ”muzica nu trebuie să-ți placă, musai. Rostul ei este să te și scoată un pic din ale tale, să te pună să gândești, să te miște un pic.”

Și-mi ofer de atunci, deseori, lucruri, acte artistice la care am o strângere de inimă uneori. Vreau să văd și ce gândește lumea în muzică. Doar că e alegerea mea.

În situația dată, rafinata societate de la TNB a fost supusă fără voia ei la această strângere de inimă. Și cei dinăuntru și cei din afară. Acum, fiecare dintre ei are să-și răspundă la o întrebare. Dar să o facă doar în forul său interior și pentru el, căci acolo are răspunsul cel mai sincer. E o oglindă pe care trebuie să o folosiți din când în când.

Ce v-a deranjat cel mai tare?

Faptul c-au cântat prost și nu le-a ieșit actul?

Maioul direct pe burta plină de șaorme sau de bere?

Faptul că reprezintă un stil de viață care nu ne place?

Vă zgârie lălăitul de manea în general?

Sau că erau țigani?

Vreți un răspuns și de la mine? Boss Giurgiu, sala era plină de profesioniști, oameni care știu perfect meseria asta cu scena. Băieții ăia de pe scenă au fost slabi. Asta e tot.

Ar fi trebuit să fie tot, dar am bănuiala că nu e. 

Ada Solomon: ”Valizele copiilor sunt făcute. E decizia lor”

Ada Solomon e, negreșit, cea mai puternică femeie din cinematografia românească. Are aproape 20 de ani de când produce filme, sute de filme, zeci de producții premiate. Adăugați aici premiile pentru regizorii și actorii cu care a colaborat. Încununarea este adusă de un Urs de Aur pentru Poziția copilului în 2013, dar și o nominalizare la Oscar pentru parteneriatul de la Toni Erdman

Ar trebui să să înșir aici pagini întregi despre filmele sale. Dar aș vrea să văd mai întâi de ce le face, cum le alege. Și, mai ales, de ce nu se ferește de controverse. Ada Solomon vorbește exact ca filmele sale. Tare, clar și puternic. E fermă și așază poveștile la locul lor. Nu vrea filme care să gâdile publicul, ci filme care să spună ceva. Să te trimită acasă cu întrebări, cu gânduri, să te pună la treabă. Să-ți arate că în societate e mai mult decât ce vedem la televizor sau în bula noastră. 

Anul trecut a câștigat mai toate premiile Gopo cu ”Un pas în urma serafimilor”. Filmul despre viața unor adolescenți din seminarul teologic este de un haz nebun, dar are și mii de întrebări despre cum funcționează societatea când dă de corupție și nedreptate.

Anul acesta este nominalizată cu ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, o poveste despre negarea Holocaustului în România, dar și ”Soldații. Poveste din Ferentari,” despre iubirea a doi bărbați, unul dintre ei rrom. 

Și i-am propus și un salt în timp. Acum zece ani realiza un film care a zguduit România, ”Kapitalism-rețeta noastră secretă.” Personajele sale, filmate ca într-un reality show, au trecut ulterior mai toate pe la pușcărie. Ce ne spune asta despre România de azi?  

Nu mă văd o femeie de afaceri, că una e să faci afaceri, alta e să ai succes. Că, dacă vorbim de glorie, atunci pot să spun că buzunarele mele sunt atât de pline de glorie, încât nu mai încape nicio monedă în ele. 

Câteodată e mai sănătos să nu știe lumea cine ești și să-ți permiți să fii tu însăți. Eu am constat în timp că oamenii își construiesc o imagine asupra persoanelor publice, iar, dacă îi rogi să te caracterizeze, îți fac o imagine care nu are legătură cu ce crezi tu despre tine. Oamenii, aunci când admiră pe cineva, nu vor să le vadă și părțile mai puțin puternice. 

La Un pas în urma serafimilor nu s-a râs de Biserică. Nici măcar nu s-a fluierat în Biserică. E un film care nu comentează credința. Credința, în acest film, rămâne salvarea. Și pentru mine e important, dincolo de a fi un om credincios sau necredincios, că această credință într-o idee, în morală, credința, în general, te ajută să mergi mai departe. 

E povestea unui grup de prieteni, elevi la Seminarul teologic și care se lovesc de sistem în diferite moduri. E un film despre prietenie, despre trădare, despre corupție, despre sistem. E un film care arată cum deciziile îți pot fi influențate și de oamenii, mediul, în care trăiești. 

Eu nu prea fac filme care să dea lecții pentru că, în general, spectatorul e mai deștept decât noi. Vrem să ridicăm niște semne de întrebare și să lăsăm specatorul, când plescă din sală, să-și petreacă cu tema respectivă mai mult timp decât ora și jumătate din cinema. Să chestioneze, să pună întrebări, să mediteze la tema pe care am propus-o. Nu cred că educi băgând cu lingura, forțat, ca un fel de hrană. 

Țin minte că la data respectivă au fost niște comentarii care au fost punctuale și anonime. Noi am invitat oameni din conducerea Bisericii, dar nu a venit nimeni. Au venit apoi la alte proiecții. Sunt convins că sunt preoți cu mintea deschisă, oameni care gândesc și care au capacitatea  de a vedea lucrurile. 

”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – Titlul este un citat din Mihai Antonescu din 1941. Am crezut că e delicat ca titlu. Dar nu ne-am închipuit cât de actual este acest film. E un film despre cum ne raportăm astăzi la istorie. Ce înseamnă naționalismul, ce este anti-semitismul, cât și cum sunt prezente ele în spațiul nostru actual. Și toate lucrurile astea au devenit mult mai pregnante acum. Nu ne așteptam ca filmul acesta să fie atât de actual, nu numai aici, ci peste tot în lume. 

Scenariul mi l-a trimis într-o duminică după-masă. Eram curioasă pentru că nu a vrut să-mi spună nimic. Nu l-am putut lăsa din mâna. M-am amuzat și am înghețat. Și mi s-a părut că e mai mult decât un film de făcut, mi s-a părut că e un film necesar.  Așa cum a fost și Aferim!, un film necesar. 

Nu prea aleg povești, aleg oameni. Oamenii care își propun să realizeze povestea respectivă. Sunt absolut convinsă că o poveste poate fi banală sau extraordinară în funcție de cum e povestită. Gândiți-vă la cineva care spune bancuri. Îi rog pe oameni să-mi spună de ce vor să facă filmul. Trebuie să simt pasiune, determinare și dorința de a povesti.

Filmele pe care le aleg trebuie să se potrivească valorilor mele, trebuie să aibă ceva spus și eu trebuie să am ceva de învățat. E o atitudine destul de egoistă, în ultimă instanță. Mă pun în postura de spectator. Am refuzat proiecte care sunt contrare valorilor mele. Ce fac eu este mai degrabă un demers socio-cultural și nu unul comercial. Fiecare dintre noi trebuie să încerce să facă asta. 

Mie mi s-a părut că ”Soldații” e o poveste foarte puternică. Și mie mi s-a părut că e o poveste despre două minorități care interferează, or asta este interesant și, până la urmă, de nevăzut până acum. Vorbim de minoritatea LGBT și comunitatea rromă. Iar aici respingerea este mult mai puternică decât în restul societății. 

M-am văzut cu Dan Bursuc și este un om extraordinar. Dan Bursuc este un profesionist. O asemenea rigoare în modul în care își aranjează și-și pregătește lucrurile, mai rar. Și, în general, asta mi s-a întâmplat la maneliști. Am lucrat cu Adi Minune și cu alți oameni din domeniu și sunt niște profesioniști impecabili. Am un respect până la cer pentru ei. Ei nu întârzie, programul lor este făcut pe luni înainte, dar respectă exact ce spun. 

Pe mine mă deranjează și ipocrizia asta: ”Manele? Nu-s de nasul meu.” Aș vrea să-l văd pe omul care ascultă o manea bună, o manea puternică și nu se mișcă din scaun, care nu bate ritmul. Ei sunt artiști. Dacă nu ar avea de la mama-natură o carismă extraordinară, n-ar fi fost acolo. Acesta este meritul lui Dan Bursuc: să-i descopere pe oamenii care se lipesc de public. E ceva acolo și la Florin Salam și Adi Minune… Au un vino-încoa’.

Ferentariul mi-a arătat din nou că prejudecățile sunt foarte puternice. Pentru că acolo sunt blocuri minunate cu grădini și eleganță, dar care nu interacționează cu  marginalii. E și o lume bizară în care nu ai acces și, dacă stau să mă gândesc bine, moneda de schimb este repectul pe care-l arăți. 

”Kapitalism – rețeta noastră secretă” e un film care îi are la un loc pe George Becali, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Ioan Niculae, Dan Diaconescu, George Pădure, dar și alții. Sigur că e o legătură între ce am filmat atunci și ce se întâmplă astăzi. Caracatița pe care o desenează Patriciu la un moment dat și care era infiltrată în economie și politică, nu a făcut decât să se extindă cu niște sincope, dar având mijlocae mai subtile. 

Personajele acestea, care majoritatea au trecut pe la pușcărie, nu cred c-au pierdut puterea vreodată. Mă feresc să am opinii politice. Am simpatii, dar mi le păstrez.

Perioada de azi mi se pare înspăimântătoare. Pentru că, dacă te uiți în istorie, vezi că lucrurile au avansat puțin câte puțin pentru omul obișnuit. Am două atitudini contradictorii. Una spune că trebuie să fac ceva, să le deschid ochii și altora și că nu e regulă ce se întâmplă. Pe de altă parte, mi se pare că lucrurile devin ușo-ușor isterice și la ce bun?

Cel mai tare mă sperie perspectiva că nu mai pot să trăiesc în casa mea, în spațiul meu, în comunitatea mea, pentru că nu mă pot exprima liber. Nu vreau să plec de aici, nu vreau să fiu forțată să plec de aici. Am de construit lucruri aici, am de comunicat lucruri de aici către lumea largă, cu oameni de aici. Și am cu cine face lucrurile. Ideea c-aș putea fi forțată să plec de aici mă sperie. Eu îmi doresc ca oamenii să se întoarcă acasă, nu să plece de aici.

Copiii mei sunt mari de acum. Cel mare a studiat antropolgie la Universitatea București, vrea să continue în afară, dar nu cred că vrea să trăiască în altă parte. Cel mic. care e în clasa a șaptea, e tentat să plece în afară să studieze, poate să și plece. Ce spun eu? Valizele sunt făcute, decizia e a lor!

  

 

Aici puteți afla ce este un ”arici” în Moldova și mai ales cum face el ”lumină în beci”

Copilăria mi-am trăit-o cu jumătate de cap în Moldova de peste Prut. Cum ”tovarășu” nu ne dădea mai deloc program la tv, salvarea noastră era televiziunea de la Chișinău. Așa am aflat mai toate personajele ”perestroikăi”lor: tanti Ludmila, adică mama lui Dan Bălan de la O-Zone, Grigore Vieru, Soroceanu, Zinaida Julea.

Și când am crezut c-am pierdut legătura de tot cu lumea de acolo,  în sala de la Grădinari din Iași a venit peste noi cu o forță neobișnuită Zdob și Zdub. De atunci am știut că acolo este un suflu creator pe care te poți baza. Zdubii m-au dus la Cobileanski care le-a făcut câteva videoclipuri. Dar el mi-a rămas în minte cu senzaționalul Sașa, Grișa și Ion la care râd de ani buni. Sau genialul ”Când se stinge lumina

Mai mult

Cum să omori capra vecinului. Studiu de caz tipic românesc: Două Lozuri

Sâmbătă dimineață mă uit pe IMDb. Bag un ochi să văd câte ceva legat de Două lozuri că voiam să mergem la film. Wow, 8,90 nota de pe IMDb! Cred că e cea mai mare notă pe care am văzut-o la un film românesc în ultimii ani.

M-am bucurat, mai ales că toată lumea care l-a văzut îmi spusese zilele astea că „am râs de m-am dat cu capul de scaun.” Am și văzut ulterior că oamenii au mers la film. Peste 27 de mii, cu o sută mai puțin decât cei care au văzut filmul săptămânii, Fata din Tren.

Mai mult

Bucur și Papadopol: ”dacă nu râdeți la Două Lozuri, primiți banii înapoi”

Luni dimineață au fost la Prima Ediție, Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol. Am stârnit o grămadă de suspine pe culoare, ce să mai. Până și domnișoara de la protocol le-a turnat câțiva stropi de cafea în poală, de emoție.

Papadopol și Bucur sunt printre starurile cinematografiei actuale în România. Au atins cel mai de sus nivel. Îi iubește lumea, joacă în super-producții, apar la televizor. Și mai ales apar în ”detestatele” filme de festival din România. Că așa este discuția acum.

Mai mult

Ce ar fi să le lăsăm copiilor noștri niște oi ca moștenire?

Bunelu’, așa-i ziceam noi bunicului, avea oi. Nu le-am văzut de multe ori, că nu le ținea acasă. Le dădea la cioban, așa cum făcea tot satul. Iar tata îi întreba pe toți când ne duceam pe ulițe: ”câte oi mai ai?”

Brânza primită era un pietroasă, tare rău, prin care se vedeau grunjii de sare gri și neagră. Se ținea într-o saramură, iar tata avea niște butoiașe de plastic  cu care o căra la noi acasă. Nu era cea mai bună brânză din lume, dar era ”brânza noastră”, cum ar veni.

Mai mult

O istorie personală în loc de epilog pentru aparatul video

Nu am avut video acasă. Ai mei nu-și permiteau așa ceva și cred că și dacă și-ar fi permis nu și-ar fi luat. Era o clasă socială superioară. Și o bătaie de cap.

Mama spunea că ”nu-s sănătoase filmele astea de la video”, dar bănuiesc că nici nu voiai să intri foarte mult în ochii securității. Adunările astea de oameni erau supravegheate. Și era de ajuns că exista un tv color unde se vedeau meciuri.

Mai mult