Fotbalul care nu spune o poveste

Nu primește nicio cupă. Argentina a jucat aseară cu o banderola neagră pe mână, iar Cupa Mondială s-a oprit pentru in minut. Cel mai mare respect pe care i se poate acorda unui fotbalist. Alfredo di Stefano e numit cel mai mare dintre cei mari, deși noi nu o să o știm vreodată cu adevărat.

Ce știm noi este însă o poveste. Mie mi-a spus-o Ioan Chirilă la jumătatea anilor ’80. Mi-a spus că înainte cu 20 de ani de a mă naște eu, câțiva cavaleri aruncau cu praf magic în jurul lor. Di Stefano, Gento, Puskas, Kopa sau Juste Fontaine. Nu avea nici poze cartea aceea, dar eu vedeam fiecare fază. Știam de pendulările unice ale piciorului lui Di Stefano, de mingea pierdută în margine de Kopa, de fuga lor și a celorlalți din sărăcie sau comunism către luminile uriașe ale Spaniei și Franței.

Di Stefano a câștigat, el – doar el – 5 Cupe ale Campionilor și a făcut Realul cel mai mare club din lume. Realul l-a furat Barcelonei, iar gherilele columbiene i l-au furat Realului pentru două zile. Căci, nu-i așa, viața de poveste din teren trebuia să fie incredibilă și în afara lui. Și să vă mai spun un secret. Di Stefano făcea tot ce au făcut în ultimii ani Messi, Ronaldo, Ronaldo Grăsuțul, care pentru mine o să fie mult mai mare decât oricine sau Maradona. Dar o făcea cu o minge muult mai grea. O minge în care intra apa și devenea de beton până la finalul unui meci și-apoi îți spărgea capul.

Dar eu cred că, dacă aseară Argentina a avut aseară o banderolă neagră, a avut-o nu pentru faptul că a jucat 6 meciuri pentru culorile ei, ci pentru impietatea doar lui permisă: să câștige titluri ca antrenor și cu Boca și cu River.

De ce vă spun eu toată astea despre un om pe care nu l-am văzut nicicând jucând? Pentru că am bănuiala că jocul lui e atât de special încât va rezista peste zeci de ani, fără imagini. Că a trecut în poveste și apoi va fi legendă și când fotbalul se va încheia, lumea i se va închina.

Și ar mai fi ceva. Cupele și marile rezultate vin atunci când cineva îți spune o poveste să-ți încălzească inima. Căci fotbalul nu e un joc pe care să-l admiri pentru arta sa, ci pentru arta de a te face să râzi sau să plângi.

Și acum o să înțelegeți de ce actuala Brazilie nu putea să fie campioană mondială. Cine să vă spună o poveste? Neymar cel fără consistență sau Oscar cel fără de strălucire? Despre cine să scrie viitorii Ioan Chirilă o carte?

Poate despre Messi, s-ar putea spune, dacă așteptăm finala, dar mie unuia nu-mi înflăcărează deloc inima. Dar nici Muller, jucătorul care mă face mereu să întreb, de ce este el bun de fapt? Driblează, aleargă sau dă multe goluri? Și nu vă amagiți că Germania e o echipă de poveste că a dat șapte în semifinale. E vorba doar de o Brazilie atât de slabă.

Așa că, duminică aștept o minune. Măcar un meci care să scrie o poveste. Căci altfel trebuie să le retragem Cupa și să n-o mai povestim.

P.S.: Real Madrid a strâns și povestea în imagini a idolului său. Și nu putea fi altfel decât ca în orice poveste. Alfredo Di Stefano s-a stins după ce clubul său a câștigat o nouă Ligă a Campionilor.

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *