Edi Petroșel: ”Azi nu mai putem discuta politică sau muzică. Suntem doar fani”

Edi Petroșel este bateristul și ”contabilul” Holograf. Cel puțin așa se prezintă. M-a surprins să aflu din documentare că are peste 60 de ani pe care nu i-aș fi dat nicicum. Un intelectual, ca și restul trupei, a terminat facultatea între primii cinci studenți și a fost unul dintre șefii de secție de la Dacia. Mie mi s-a părut, însă, că Edi este păstrătorul poveștilor trupei. Iar Holograf chiar e poveste. Și o corporație, evident.  

Nu ne-am propus treaba asta (să funcționăm ca o corporație), dar se pare că a fost o găsire a noastră ca indivizi, ca personalități. Până la urmă nu trebuie să uităm de nivelul cultural. Toți am venit cu cei șapte ani de acasă și iată că am reușit să rezistăm 41 de ani de la înființarea trupei.

Avem toate cele necesare ca să funcționăm atât din punct de vedere logistic, cât și din punct de vedere fiscal corect. Plătim facturile, TVA-ul, decontăm. Sunt specialist în taxe și impozite. Ăștia îmi spun „contabilul”. Întotdeauna am avut grijă ca lucrurile să fie făcute în primul rând ca la carte.

Eu sunt cel care se ocupă de partea financiară, administrativă, de viziunea de afacere. Îl ascultăm pe fiecare pe direcția lui. Fiecare e șef pe direcția lui de competență. Până la urmă competența a fost și de atracția fiecăruia de a face ceva. Eu am făcut Politehnică. Am fost de structură, cu matematica în spate, logic, și (partea asta) a primat întotdeauna. Nu am putut să mă las dus de val, cum au făcut unii dintre colegii mei. De fiecare dată i-am adus pe calea cea dreaptă.

Cum se împarte activitatea în trupă este altă poveste. 

Fără dar și poate (visătorii) sunt Dan și Mugurel. Mugurel este un coleg de excepție. Inițial ca să intre la arhitectură a intrat la matematică, după care a dat la arhitectură. Sunt oameni care au făcut foarte ușor trecerea de la artă, știință, social, relații sociale și așa mai departe.

Mugurel că întotdeauna a fost absolut dezinhibat și liber de orice stres, orice reacție a societății asupra lui. Nu vorbesc doar de ce s-a întâmplat după ʼ89, ci și înainte. A fost un moment la mare în anii ʼ87-ʼ88, când eram la Costinești, celebra stațiune a tineretului, unde chiar se trăiau vise și se împlineau vise. La 12 noaptea făceam baie în mare. Bineînțeles că ne-au dispărut toate țoalele de pe plajă, iar Mugurel fără nicio inhibiție s-a dus direct. Stăteam lângă Poliție. Am traversat stațiunea. Noi mai pe o plajă, mai de nu știu ce. El era omul cel mai liber, cel mai dezinhibat în a face un lucru firesc pentru el: nu mai am țoale, sunt dezbrăcat, mă duc. Dezbrăcați complet! Nu mai aveam nimic pe noi. În momentul ăla am tras concluzia că noi nu mai facem alegeri. El e pe viață președintele fundației. E un tip dezinhibat.

Cu ceva zile înainte de a vorbi cu Edi, văzusem The Dirt, povestea Motley Crue. Cât de aproape sau departe e o trupă de rock românească față de ce se întâmplă acolo. 

La noi excesul maximal a fost băutura, că aia era. Sincer, o afirm cu tărie, niciunul din această formație nu a consumat niciodată, nici pe vremuri, nici acum (droguri). Am fost și în Olanda după ʼ90. Nu am consumat. Nu s-au lipit de noi drogurile. Am avut momente cu băutura, relația foarte frumoasă cu femeile, căci nu se poate muzică rock fără femei. Ăsta a fost excesul maxim.

Trebuie să le punem pe amândouă în balanță (cei 7 ani de acasă, dar și societatea închisă). Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu noi într-o libertate absolut totală. Aveam o problemă să găsim un Pepsi Cola. Mi-am adus aminte că eram tot la Costineşti, vestita stațiune. Ca să-i iau copilului meu de trei ani un Pepsi, trebuia să mi-l pună într-o ceaşcă de ceai și să zică că asta e. E foarte greu de analizat din ce motive nu am consumat droguri, dacă e datorită educației sau din lipsa lor. Părerea mea e că din amândouă, fără doar și poate.

Holograf e corporație, nu democrație. Adică lucrurile se și pot impune dacă cineva crede în ele. 

Să știi că până la urmă nu a fost vot. Îmi aduc aminte de o fază mortală în Olanda. Eu am fost singurul împotriva celor patru. Ei aveau un dubiu asupra piesei „Banii vorbesc”, că nu ar fi cum trebuie. Eram cu Florin Ochescu la chitară atunci. Mie mi s-a părut genieală piesa, având și un iz balcano-românesc. Un pic de melos românesc, dar și foarte împământată în rock. Până la urmă am zis că nu se poate! Cum să nu punem piesa „Banii vorbesc”?! Hai să începem să o cântăm live! Reacția a fost extraordinară, după care discul s-a chemat așa! Dacă am fi mers pe vot, piesa nu ar fi intrat. S-a mers pe gradul de determinare sau de credință a unuia în ideea respectivă. De multe ori erau idei. „Da, e ok, mi-ar plăcea așa, dar dacă tu consideri în străfundul tău că e bine să o facem cum zici tu” o făceam cum zicea ăla. Eram atenți la cât de determinat ești.

Pe moment. În funcție de momente. De exemplu Dan e un tip expansiv, chiar coleric. Explodează efectiv. Sunt momente când trebuie să accepți asta și decizia pe care trebuie să o iei atunci ține cont de treaba asta. De multe ori însă revenim a doua zi. Ne cunoaștem practic perfect!

Am făcut o socoteală comparativ cu copilul meu care se născuse în anii ʼ83. Din ʼ84 până în ʼ94, în acei 10 ani în România am avut o perioadă, din punctul nostru de vedere… Stăteam 100 de zile la Costinești și apoi plecam în turnee. După Revoluție am plecat în Olanda. Deci în 10 ani am stat acasă un an. Din 10 ani efectivi. Vă dați seama că 9 ani am stat împreună, zi de zi. Din 10! E ceva de neconceput!

Toți membrii trupei sunt absolvenți de facultate. Și încă facultăți grele. 

Mașini termice am făcut. S-au schimbat mașinile. Pe vremuri am rezolvat situații critice cu Dacia. Doi ani am făcut stagiul la Dacia Pitești. Practic în ʼ81 am fost prima generație. Ceaușescu închisese 16 orașe. Nu mai aveai voie să intri în 16 orașe mari, printre care București. Cam toți terminând facultățile găsisem loc. Am funcționat ca trupă Piteșteană doi ani de zile, din ʼ81 până în ʼ82. Tino la Găiești, eu la Colibași, Pocorschi luase la Institut lângă Ștefănești unde era ceva cu metrologie. Doi ani am stat acolo, în Pitești. Eu am ajuns la Colibași. Era pe profilul facultății. La Dacia Pitești, secția supape pistoale. Am fost șef secție schimb doi ani de zile. În anul al treilea de stagiu aveam repartiție dublă. În al treilea an trebuia să mă întorc în București. Avantaj că am avut medie mare. Am fost al 5-lea pe țară. Puteam să aleg după șefii de promoție. Problema era că nimeni, indiferent cât de bine învățai, nu mai avea voie să își ia repartiția în oraș mare. Aveai în schimb  dreptul la repartiția dublă. După doi ani puteai să-ți alegi locul. Mi-am ales ICPET, la Vulcan. Când au aflat cei de la Pitești că plec și că o să-mi dau și demisia din sistem… Deja aveam o ofertă după doi ani să devin șeful CTC pe Dacia. Lucru enorm. Dădeau și un apartament în Colibași, într-un bloc. Era total împotriva a ceea ce-mi doream de la viață. Eu voiam într-o trupă rock.

Pentru cine a trăit la jumătatea anilor 80, gestul lui Edi Petroșel poate părea absurd, dar el visa să fie parte dintr-o trupă rock.

De mic (am visat asta). Pe Valea Buzăului. Din ʼ72, ʼ73, înainte de a intra în a VIII-a, a IX-a. Se făceau trupe. Dacă vă spun ce se asculta pe Valea Buzăului, pe uliță… Aveau copii casetofoane și ascultam rock. Acum îmi e groază când merg acolo și încep ăștia cu manele mă ia cu disperare. Se asculta Pink Floyd. În 73 cumpărasem Dark Side of the Moon. Vândusem blugii pe care mi-i luase tata. Era un salariu de om. Asta ca să-mi iau un vinil cu care dormeam și pe care l-am tocit. Îl știu pe de rost și acum. Dacă începe acum o piesă de pe album știu și textul. Știu (să și bat), tot, pe de rost! De acolo, de la Valea Buzăului, se făceau formații. Chiar am făcut cu frații mei o formație de vacanță. Începusem să avusem ceva căutări prin căminele culturale. Întotdeauna se cânta 40 de minute muzică de tineret. Chiar Gary Glitter, Led Zeppelin. Cum le-om fi cântat nu mai știu, dar eu credeam că suntem geniali, iar lumea era disperată după noi. Se umpleau sălile, iar după 40 de minute veneau cei cu muzica populară: horă, sârbă. Se ducea bătrânetul, dansau, iar tinerii stăteau pe margine sau afară, iar apoi se făcea schimbul.

Știi cum am realizat că am talent? Pe lângă senzația că eram fericit când luam bețele în mână, la aceste cămine culturale, în momentul în care după ce am terminat primul set de Gary Glitter, sau ce cântam cu frații, a venit șeful tarafului. Un rrom, țigan. O spun cu respect. Un țigan lăutar. L-au rugat pe fratele meu, care era mai mare să-l lase pe ăla micuʼ, adică eu, să bat la tobe cu ei pe partea de populară. A fost cea mai mare bucurie a mea. Eu mă uitam la ăia ca la niște zei. Țiganul lăutar este un interpret de o valoare fantastică. Cum să mă ia ăsta pe mine să cânt? Acolo mi-am făcut eu școala de fapt. Țineam tempoul la horă, sârbă, după ce cântam cam 8 ore într-o sâmbătă. Aveai 16, 17 ani. Se umflau mâinile. Aveam niște antebrațe!

Știți că am curiozitatea de a afla mereu detaliile nevăzute ale unei profesii. Te pregătești să fii baterist?

Niciodată repetiția individuală nu seamănă cu concertul în sine. Aici intră cantitatea de adrenalină care mai ales la o trupă gen Metallica, e indusă și de public. Un concert întotdeauna este făcut și de public. Ridicând nivelul de adrenalină, te trezești după o oră, o oră și ceva de tobe, care într-o sală de repetiție o poți face din talent, epuizat.

E o treabă sofisticată. Consumi foarte mult. La ora actuală în România pot spune că e o gașcă de tineri super talentați, super tehnici, tot ce vrei. Până la urmă eu cred că bateristul bun înseamnă omul potrivit la momentul potrivit. Sincer, eu nu mă văd făcând muzică dacă nu aș fi făcut cu Holograf. Am fost o  rotiță dintr-un mecanism și m-am simțit unic acolo. Datorită faptului că te simți unic nu poate să spună nimeni că nu ești bun. Ești practic rotița dintr-un mecanism. Aici trebuie să ajungă un toboșar. Să aibă senzația că fără el mecanismul ăla nu funcționează. La fel e și pentru chitariști. Vorbim de muzica de trupă.

Am avut mai multe (tobe), recunosc. Momentul culminant. ʼ92, când mi-am luat setul de Premier pe care și acum îl folosesc. Nu mă pot despărți de el. Premier Projector. Era cu două tobe mari, 7 cuburi Premiere, tot ce vrei. După care l-am mai redus căci mi-am dat seama că e mai important decât virtuozitatea. Și noi suntem oarecum cei care am trăit cu glam rockul de care vorbeam. În ʼ90, dacă nu aveai tobe multe, plete sau colanți nu prea existai! În ʼ92-ʼ93, când am avut cele mai multe tobe din viața mea, am început să renunț la ele, să le reduc. Acum am un set standard cu un tum în plus, cu cinele, cu tot ce trebuie, cu accesorii ritmice, shakere, tamburine și așa mai departe.

Am avut (acasă), acum nu mai am. Am stat în Cotroceni, într-o casă, cu taică-miu. Băteam cam o oră pe zi. Mă lăsau în pace. „Lasă copilul în pace!”.

Într-un fel, norocul său a fost că părinții de familie bună au înțeles ce visează copilul.

Pe frații mei, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care au putut să mi le facă părinții au fost cei trei frați, născuți unul după altul. Suntem și acum împreună. Vorbim zilnic, ne căutăm zilnic, ne ajutăm zilnic. Ăsta e un mesaj care sincer m-a impresionat, de la tatăl meu și de la mama. Ideea de frați e mai mult decât niște copii care au aceiași părinți. Primele tobe le-am primit din primul salariu al fratelui meu, avocat. Nici nu a stat pe gânduri, nu a ezitat. Erau vreo 3000 de lei în anii ʼ74. Era un salariu uriaș. Mi-a dat banii și mi-am luat niște tobe roșii.

Taică-miu avea pe vremuri magnetofon Grundig, cu benzi. Benzile aveau carcase cu filigram, scrise: Gh. Petroșel, nr. 9. El a fost un mare iubitor de muzică. De la el am învățat. După prima vară în care am fost forțat să cânt, fiindcă nimeni nu voia să bată la tobe, am ajuns în București și m-am dus la Școala Populară de Artă. A fost talent pur. Simțeam ritmul.

Și aici, un moment care nu se potrivește deloc cu ce știți despre un rocker.

Trebuie să recunosc că Silvia, soția mea, a avut harul și darul de a mă stinge, de a mă calma întotdeauna, eu fiind zodie de foc, săgetător. În momentul ăsta îmi dau seama că fără să vreau, ca și muzica, conviețuirea mea cu soția a fost cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla. Ai nevoie de asemenea oameni și trebuie să-i identifici. Chiar dacă nu din prima zi, dar măcar să recunoști, de-a lungul vieții că omul ăla a fost cel potrivit, sufletul pereche cum ne place nouă să spunem. O apreciez foarte mult!

Acum, de exemplu, ea se ocupă foarte mult de niște copii mici. Avem în grijă cinci copii mici de lângă Lungulețu pe care îi aducem de două ori pe săptămână să facă Școala Engleză în București. Ne ocupăm de tot ce înseamnă școală, hrană, educație. Eu sunt sponsor mai mult. Silvia o face pe lângă partea materială. Și-a dedicat ziua de marți și joi. Se duce până la Lungulețu și îi aduce la școală în București. Avem undeva o școală privată de engleză. Cu o meditatoare fac apoi complementar română și matematică. Marți și joi. Îi scoate la Mc. Au văzut McDonaldʼs-ul. M-am uitat la transformarea acestor copii. De trei ani se întâmplă. Pe copiii ăștia, prima oară când i-am văzut, erau cu ochii în pământ, umiliți, vai de mama lor. În momentul ăsta sunt deschiși. Cred că ăsta e cel mai mare câștig, nu că le dai ceva, ci că le deschizi o perspectivă, că se bucură. Pot avea o șansă egală până la urmă. 

(Am făcut asta) fiindcă Silvia are credință. Explicația logică nu poți să o dai. A simțit momentul. I-a întâlnit acum vreo trei ani pe scările unei biserici din zona Sisești, plângând, amărâți, cu mama lor. A zis: „Băi, eu trebuie să vă ajut!”. Repet, și banii sunt importanți, dar faptul că și-a dedicat timpul e important. Se vede că o face din suflet. Lucrurile astea se simt. Din trei acum sunt cinci. E și prietenul lor de peste gard, s-a mai născut un copilaș în familia respectivă.

I-a dus Silvia o dată pe lună. Vin și stau la noi acasă. Gătește. Le face o zi pe lună. Știu povestea, (cine sunt). Cel mare are 8 ani acum. La școală au început cu verdictul că nu ar fi capabili, că nu pot trece clasa. Acum sunt perfect normali. Ăia 7 ani de acasă cred că sunt foarte importanți.

Recunosc că este meritul ei! Eu am susținut-o. În afară de faptul că nu aș fi avut energia și timpul necesar, i-aș fi ajutat. Soția e avocată. Ne luptăm cu Jurjac. Dacă nu reușește într-un an, doi, (să ne facă nepoți) o să-l mituiesc. O să ajung la metode pecuniare. Îmi doresc foarte mult! Și Silvia. Sunt total pregătit. Mă uit cum reacționează soția mea la copiii mici. Sensul vieții. Mi-aș dori foarte mult. E cam zăpăcit fiul meu acum.

Edi și colegii săi sunt liberali în convingeri. Și nu se vor schimba. Știu că aici ar putea începe o discuție nesfârșită, dar tocmai asta este esența. Să putem discuta. 

Am o nefericire, apropo de frustări. Am o nefericire a faptului că s-a profitat de distrugerea spiritului cultural și educațional, care pleacă dinainte de ʼ90. E foarte împărțită. Nu mai există democrație la noi, în momentul ăsta, în sensul în care am putea discuta dialectic pe orice subiect: doctrină politică, muzică. Suntem doar fani. Ăla e fanul lui ăla, ăla e fanul lui ăla. Asta ar trebui să vadă în țările civilizate. Toată lumea poate să-și spună părerea dar după ce au terminat discuția pe subiectele fierbinți, oamenii sunt normali. Nu sunt foarte împărţiţi.

Credințe (politice) nu am. Evident că am (simpatii). Sunt român, trăiesc aici. Constituția mea și a colegilor e liberală, nu avem ce face. Am ieșit din sistemele de stat dinainte de ʼ80. Am trăit pe ce am muncit. Dacă nu am avut inițiativă, dacă nu am produs, nu puteam exista. Ca doctrină, noi suntem liberali. Problema tristă e că cei care se ocupă de politică în ziua de azi nu țin cont de doctrină. Până la urmă fiscalitățile pe care trebuiau să le dea liberalii le-au dat socialiștii. Noi nu vorbim de doctrină.

Evident (că o să merg la vot). Am votat întotdeauna! Cred că o să votăm undeva prin țară, căci am văzut drumul pe care vom fi atunci.

Și, desigur, am stat de vorbă despre concertele de la primării. Mai ales acela care le-a adus un vaș de reproșuri de la o parte din public.

Toți artiștii asta fac. E una dintre prestările de serviciu.

Îți dai seama că nu ești happy cu așa ceva. Ideea de a discuta, palierul democratic nemaiexistând, e clar că orice spui, vorbești cu un zid, iar ție îți vin înapoi, tot batjocoriri. Mai departe eu sunt 100% cu Dan. Putem discuta. Care e problema?

Au fost momente nasoale. Recunosc că nu ne-au dat peste cap. Ne vedem de viața noastră și de activitatea noastră, dar nu vreau să facem o miză din a răspunde.

Nu e plăcut, mai ales că a trebuit să se amâne un spectacol care pornise chiar foarte frumos din decizia unor organizatori. E vorba de „Holograf – Hall of Fame”. Ne-a afectat. E clar că ne afectează. Unii percep lucrurile într-un fel, alții spun „Bine că li s-a întâmplat”. Vezi și mentalitatea românească de care nu o să scăpăm niciodată: „să moară și capra vecinului”.

De la episodul respectiv, Holograf se bazează doar pe vânzări, 

Exclusiv pe bilete și fără sponsori. Dacă îți dau un răspuns acum o să săriți în cap. Pe vremea lui Ceaușescu nu se cânta decât pe banii oamenilor. Showbizul românesc e incredibil. În anul 1987 am avut 500 de spectacole. Nu știu dacă lumea știe! Două pe zi. Nu știu dacă lumea își dă seama că un an are 365 de zile. Noi am trecut într-o viață anterioară prin showbizul real. A fost bulversarea. În primul rând nu trebuie să fim obiectivi. Au fost televiziunile, internetul, YouTube. Nu se poate compara cum trăia omul înainte de ʼ89 din punctul de vedere al media și al televiziunii de două ore și cum trăiește acum. Din punctul ăsta de vedere e clar că acum omul are de ales. Poate sta acasă, și se uită pe internet. Îl motivezi mult mai greu.

Am simțit. Chiar înainte să începem am avut un turneu, la începutul acestui an, pe bilete. 14 concerte prin țară. M-au surprins rezultatele financiar contabile. Am rămas surprins. Plătind toate lucrurile am reușit să avem și bani să plătim producții, cazări, tot! Plătim impozite. Biletul are foarte multe taxe în el. Nu avem nici o treabă ușoară. Din costul biletului tu trebuie să dai niște bani direct, indiferent dacă bugetul de venituri și cheltuieli îți permite. Tu trebuie să dai banii ăia!

(Biletul la Holograf) a fost în medie de 100-110 ron. Nu a fost ieftin. De asta spun. Decizia a fost a celor care organizează. Noi am avut o perioadă în care ne organizăm singuri, dar am vrut să ne rupem, să ne ocupăm doar de muzică. Au fost buni, au decis corect, iar rezultatele au fost pozitive.

 

           

 

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *