muzică

Alexander Bălănescu: ”Rămân român!”

Sunt născut în aceeași zi cu Alexander Bălănescu. La ceva ani distanță. Ținem amândoi cu Arsenal și amândurora ne place să experimentăm. El în muzica sa, despre care consideră are șanse să moară dacă nu caută drumuri noi, iar eu în meseria mea unde îmi place să văd oamenii așa cum nimeni nu mai are timp. 

 Și aici încheiem asemănările. Alexander Bălănescu e un star al muzicii clasice. A lucrat și cântat pe cele mai mari scene ale lumii de la Londra, la New York. E prieten cu Jim Jarmusch, a cunoscut toată avangarda culturală newyorkeză, a deschis concertele Pet Shop Boys, a rescris muzica Mariei Tănase astfel încât toată planeta să o revadă.

Dar el îl iubește pe Enescu cu care se identifică în experiențe. Imigranți, dezrădăcinați, care se regăsesc și trăiesc prin muzica lor. Ce sunteți domnule Bălănescu? După nașterea și experiențele timpurii din România, emigrarea în Israel, plecarea la Londra și școala de la New York. Ce sunteți? Eu sunt român, domnule! Rămân român!

Dar cum ar putea să vă fie bine și dor de țara care v-a vândut, acolo unde nu ați trăit și din care ați plecat la timp ca să evitați comunismul? 

„Sunt român. În România mă simt bine. Nu știu, e foarte ciudat. Sunt un exilat de fapt, de oriunde. Îmi lipsește un anumit tip de oameni și o anumită pasiune. Totuși acești ani ai  formării au fost esențiali pentru mine”.

Descoperim împreună că facem acest interviu la fix 50 de ani de la plecarea sa din România. Familia Bălănescu este una dintre familiile de evrei vândute în Israel de Ceaușescu. ”Nu știu cât au luat pe noi.” O familie de intelectuali cu doi copii maeștri în muzică și pictură.   

„Sunt plecat din 1969. Nici nu erați născut. Da, (aveam 14 ani când am plecat). Am plecat cu familia în Israel și apoi am plecat la Londra singur, la Conservator. Noi suntem evrei și am avut ocazia să cerem plecarea în Israel. Părinții mei erau ziariști și nu se conformau prea grozav la linia oficială. Am avut o existență foarte nesigură în România, în acea perioadă. Am cerut să plecăm și a durat foarte mult timp. Câțiva ani până am obținut permisia de plecare.”

A fost foarte greu în Israel. Știam că este o țară aflată în stare de război. La școală am mers o anumită perioadă și făceam numai antrenament de armată pentru că toți profesorii erau plecați în armată. Nu mi-a plăcut. Știam dinainte că o să fie așa, știam că probabil nu o să stăm în Israel, că nu o să reușim să facem asta, ceea ce s-a și întâmplat

Alexander Bălănescu a recuperat, însă, la New York și Londra. A intrat la Julliard, la Conservator, și a avut un șoc. ”Acolo erau numai copii vedetă, ca mine. Nu mai eram cel special. Eram doar unul dintre ei” Marele noroc i-a apărut în cale pe alt drum. A realizat că nu mai poate merge pe drumul clasic al muzicii. Îi trebuia o schimbare. Avangarda newyorkeză l-a primit cu brațele deschise. Nu-și vedea locul într-o orchestră simfonică, ci experimentând cu Bălănescu Quartet. Așa a ajuns la Pet Shop Boys

„A fost o perioadă, în Londra în special, în care erau multe întâlniri între muzicienii clasici și muzicieni din alte domenii. O perioadă foarte creativă. Noi am devenit cunoscuți ca Bălănescu Quartet cu un repertoriu specific. La un moment dat am primit un telefon. Nu mai țin minte în ce an a fost,1989 cred. (Sunase) Neil Tennant (și a întrebat)  dacă am fi interesați să deschidem concertele pentru ei, ca suport. Ei pregăteau un turneu în Marea Britanie. Vai de mine! Aproape că am leșinat! Am discutat cu Chris. El era foarte, foarte tăcut. Amândoi se completau grozav. Neil foarte activ și energic, iar Chris foarte timid. Ideea lui era să cântăm clasici ai muzicii din secolul XX: Stravinski, Șostakovici. Eu m-am gândit că o să înceapă (publicul) să arunce sticle de bere spre noi. Șansa a fost că am fost în turneu, deci în fiecare zi aveam șansa să încercăm (altceva). Era un public de 10.000, 15.000 de oameni și am simțit că nu era rău, dar nu era nici ceea ce trebuia să fie. În fiecare seară am schimbat puțin. Înainte să ajungem la Wembley Arena,  la Birmingham, National Exhibition Centre și la Glasgow, Scottish Exhibition Centre, cele mai importante concerte, stabilisem deja repertoriul. Repertoriul la care ajunsesem era format dintr-o piesă de-a mea, No time before time, una a lui Michael Nyman, am reținut o scurtă piesă a lui Stravinski și o mică piesă a lui Gavin Bryars. Am avut un succes extraordinar.”

Și tot lor le-a arătat-o pe Maria Tănase față de care are un cult. 

”Nu e destul de cunoscută. Cumva (străinii) înțeleg piesele. E atâta emoție, atâta expresivitate în ceea ce cântă ea, că se înțelege. În plus, am construit un întreg spectacol și încerc să scot în evidență spiritul românesc și pe cel al Mariei Tănase.”

„Nu am apucat să o văd. Am studiat în arhive ce am putut să găsesc. O auzeam la radio. În 1963 a murit, iar eu eram foarte tânăr. Totuși, a fost o mare influență. Aveam încă discurile ei prin casă. E o amintire din copilărie cu care am rămas. Unul dintre discuri era un portret în close-up. Era ca o icoană cumva. Nu una religioasă, ci una de stil, de frumusețe, de expresie.”  

Azi s-a întors la Enescu și l-a rescris cum doar el știe într-un album pe care-l găsiți oriunde. Bălăenescu se numește și e al nostru.

Acasă la armâni cu Elena Gheorghe

De ceva vreme îmi tot apăreau pe FB și Instagram imagini cu un dans sincron, în grup, de pe la nunțile din România. Muzica era pe jumătate de înțeles, pe jumătate nu, dar în mod clar că era ceva de aici, de la noi. E un amestec de Balcani și folclor, o notă care vine de ici și una de colo, de pe unde neamul ăsta își trage rădăcinile. 

E vorba de cântecele Elenei Gheorghe, frumoasa și roșcata cântăreață, care își reconstituie muzical originile în ultima vreme. Îmi spune la interviu că știe cu siguranță c-am înțeles tot ce cântă. De când a lansat Lună Albă și Ela îi tot scrie lumea. Și nu-mi scriu doar armânii, ci și românii. Citesc cu mare interes comentariile pentru că îți dai seama că voiam o părere clară a oamenilor despre piesa asta. Oamenii spuneau „Nu înțeleg nimic, dar de fapt înțeleg tot”. Asta e muzica!

Elena Gheorghe este pe jumătate armâncă. Și nu machidoancă. Insistă: ”E mai corect așa, armân decât machidon. Trebuie să se vadă că suntem și români. ”  Pe jumătate pentru că mama este româncă. Și acolo este o încălcare a tradiției. Toată lumea știa că armânii se căsătoresc între ei. ”Da, a fost destul de complicată situația asta în sensul în care părinții mei, tatăl este armân, iar mama este ardeleancă. Ei s-au iubit foarte mult. Foarte mult. Atât de mult încât au rupt oarecum tradiția prin această mare iubire, dar tot din această mare iubire au construit acasă la noi un fel de mix în aceste tradiții. Adică să fie și tradiție armânească și să fie și tradiția românească. Atunci noi am fost niște norocoși, fiindcă am luat și de colo și de colo și ne-am bucurat de ambele culturi.”

Mama a trebuit să învețe tradițile și limba atunci când a intrat în familia preotului Gheorghe. La toate astea a vegheat strict Dada, care era stâlpul familiei, adică mama tatălui. ”Chiar a fost un interviu pe care l-am citit zilele trecute, dat de către un doctor, care era armân și care spunea că dacă ar fi doar după comunitatea armânească, oamenii nu ar avea nevoie de azile. La noi, cel puțin în comunitatea noastră de armâni, bunicii, străbunicii sunt puși pe un piedestal. Sunt foarte, foarte importanți. Sunt respectați pentru că ei sunt stâlpii până când se duc în lumea cealaltă. Sunt tot felul de tradiții și tot felul de lucruri care conectează generația mare cu noua generație. În fiecare casă a românilor bunica sau străbunica sau străbunicul îi învață câte ceva pe cei mici. Părinții au înțeles lucrurile astea de foarte mult timp și atunci mi-a plăcut să aud chestia asta. ”

Dada a și pregătit-o direct pentru măritișul cu un bărbat din comunitate. 

”Dada care a suferit oarecum din pricina asta la începutul relației părinților… clar a fost afectată pentru că își dorea ca fiul ei să se căsătorească cu o armâncă, să ducă tradiția mai departe. De mică eu am crescut foarte mult timp la ei și îmi spunea: „Dadă tu trebuie să iei armân, trebuie să duci tradiția mai departe.” Așa am fost crescută. Când m-am făcut puțin mai mare avea tot felul de discuții cu comunitatea și „Uite”, îmi spunea, „uite, vezi că e un tip armân și așa mai departe. Vine dintr-o familie bună și este foarte inteligent. Face cursuri și specializare în…” și-mi prezenta.”

Eu eram îndrăgostită de Cornel deja de ceva timp. În primă fază oricum o lăsam pe ea să vorbească și să spună treaba asta. Atunci când i-am dat vestea că m-am îndrăgostit și că am un prieten îți dai seama că prima întrebare a fost dacă e armân. I-am spus că nu e armân, că e român și că nu poți să-i comanzi inimii tale să iubească pe cine trebuie să iubească. Nu te pui cu inima. Ea a fost destul de tristă când a auzit povestea și după ce l-a cunoscut pe Cornel mi-a spus că nici o sută de machedoni nu fac cât el. A fost atât de impresionată de cum se comporta, cum vorbea. Faptul că a văzut că mă iubește atât de tare i-a schimbat total percepția, iar eu am fost foarte șocată să aud asta pentru că îți dai seama, până la 17 ani îmi spunea în continuu că ea vrea să mă căsătoresc cu un armân.”

Nu-i vorbă că și proaspătul mire a trebuit să învețe tradițiile și limba armânească, odată intrat în casă. Oamenii te primesc, dar îți și cer să dai înapoi. Am întrebat-o ce face atât despecială această comunitate. Și i-am spus că noi din afară, vedem încăpățânarea dar și succesul pe care îl au Hagi, Halep și Becali. 

În primul și în primul rând comunitatea este foarte unită. Pentru că sunt foarte uniți fac foarte multe lucruri. Eu cred că de aici pleacă baza comunității armâne. Ei se ajută foarte tare între ei. Dacă cineva are nevoie de ceva deschide oricând ușa și e primit cu căldură și cu dragoste. Pe bune e făcută chestia asta. Familia este pe primul loc. Ambiția vine oarecum și din familie pentru că se transmite din generație în generație. Ei muncesc foarte, foarte mult. Nu vor să depindă oarecum de nimeni. Sunt oarecum independenți. Să fie lucrul lor și să nu se bazeze pe altceva. Au ambiția asta. Probabil de asta sunt și bine înstăriţi.”

Pe 23 mai, la Sala Palatului, Elena Gheorghe le va da înapoi ceva celor pe care-i consideră acasă. E vorba de un concert de muzică armânească cu piesele sale interpretate și reinterpretate de artiști cunoscuți ai comunității. 

”Este un concert pe care mi l-am dorit de foarte mult timp. Mi l-am dorit de când era Dada în viață. Nu am reușit atunci să-l fac, însă acest eveniment este în primul rând un omagiu pentru ea. E un eveniment unde am ținut neapărat să vină artiști importanți din comunitatea armenească pentru că vreau ca toate generațiile să se regăsească în acest eveniment. Vreau să nu fie nici limitat la comunitatea armenească. Vreau să se bucure și românii, să se bucure și armânii pentru că eu consider că muzica este un limbaj universal și nu trebuie să înțelegi neapărat toate versurile. Trebuie efectiv să simți. Am văzut foarte multe comentarii la „Luna albă” și am ales ca acest spectacol să se numească „Luna albă” tocmai pentru că a avut un succes pe care nu l-am gândit, nu l-am așteptat. Nici măcar nu am sperat efectiv să îl atingă.”

Nu vă zic mai mult. Trebuie să vedeți piesele și să ascultați interviul cu Elena Gheorghe. Și, da, o să aflați și ce gândește un tată preot despre odrasla sa, care s-a apucat de muzică latino și a pus pe ea cele mai sexy ținute cu putință. 

”Când am plecat de acasă, la 15 ani, dacă vreți să o spunem așa, tatăl meu mi-a pus în ghiozdan o responsabilitate colosală. Mi-a spus: „Tati, eu am încredere în tine. Ai grijă ce faci că eu am încredere în tine.” Pentru mine a fost cât 15 reguli. Trebuia să-mi impun eu limitele de bun simț și tot, pentru că el a spus că are încredere în mine și că trebuie să am grijă.”

Dar și cum a scăpat de denumirea de la Elena de la Mandinga. ”Mă striga lumea pe stradă Mandinga. M-am despărțit de ei cu bagajul ăsta care m-a dus la -20 în viață. Dar cu o experiență uriașă de scenă.” Cum a reușit?

Foto: Facebook Elena Gheorghe

 

”La 14 ani eram în gară la București, fără să știu pe nimeni”

Acum ceva ani, într-o întâlnire cu Ștefan Bănică, acesta îmi spune la un moment dat: ”Îl respect foarte mult pe Fuego. E printre puținii artiști care cântă pe bilete. Umple sălile, își vede publicul, știe ce are de făcut.” Poate azi par mai puțin importante spusele lui. Dar acum zece ani, doar o mână de artiști aveau curajul, puterea și încăpățânarea de a băga bani și apoi a face o afacere din cântat. 

În timp ce o parte din lume gusta meme-uri cu brazi și Crăciun, Fuego construia. Umplea săli în țară sau în Moldova, își alegea publicul și căuta un drum care din multe motive e foarte aproape de ce simt o mulție dintre români. De aici și succesul. Plus felul lui de a fi și de a povesti. Eu nu știu ca el să fi spus nu vreodată. De asta mi-am dorit să fac un interviu cu el. Oamenii care construiesc sunt puțini la noi și de aceea și mai importanți. 

Îți place sau nu, Fuego impune respect. Pentru că respectă.  Și mai e ceva. Omul acesta s-a construit singur, din ambiția sa și a unei mame care și-a proiectat visul asupra lui. Câți dintre voi au venit la București la 14 ani pentru a merge din ușă în ușă la câțiva oameni care nu au auzit de tine? Ambiția asta trebuia să aibă un rezultat. Și are. Pentru că Paul este iubit. Sincer iubit! 

E foarte greu să scoți omul din casă ca să plătească bilet la spectacol, cu atâtea televiziuni. La fiecare apariție trebuie să te reinventezi. Să faci mai bine de la decor, la vestimentație sau la repertoriu, pe care trebuie să ți-l alegi cu grijă. În plus eu nu am un trust de televiziune în spate care să mă sprijine. Sau să-mi aducă ecrane în spate, o tehnologie care costă enorm.

Tocmai de la Alba Iulia vin la interviu acesta. Am aprins bradul…(și râde). Știi cum am ajuns, toată lumea îmi cere cântecul acesta. Dacă  ajung la un spectacol și nu cânt ”Împodobește, mamă, bradul” nu mă lasă lumea să plec din sală. Chiar de e vară. Cântecul se numește de fapt Seară de Ajun. 

Eu nu visez muzică, eu respir muzică. Ambii părinți au vrut ca băiatul lor să facă muzică. Mama era talentată și a a câștigat câteva concursuri la cântarea României împreună cu fratele ei. Și a rămas cu visul ăsta. Dacă o să aibă vreodată un copil, atunci acesta va trebui să facă muzică. Mama era lucrătoare la fabrica de sticlă, iar tata lucra la combinatul metalurgic. De mic am studiat chitara, m-au dus la Școala Populară de muzică. Și apoi am făcut facultatea la music-hall. 

Acum mi se spune Paul, dar acasă eram Cipi. George Grigoriu este cel care m-a format. Vreau să-ți spun că nu este artist bun care să nu fi trecut prin școala sa. Dar la el am ajuns cu ajutorul lui Zsolt Kerestely. Dar știi cum am dat de domnul Kerestely? Mama s-a suit cu mine în tren, am venit la București unde nu cunoaștem pe nimeni și ne-am oprit drept la Poștă. Acolo, din cartea de telefon l-am căutat pe Kerestely. Ne-am zis noi că nu pot fi mulți în București. Erau doi. Primul la care am sunat a fost el. Și ne-am dus la el acasă. Mama era bătăioiasă. Ne-am pornit la București fără să cunoaștem pe nimeni.  Sunt o doamnă din Ardeal, a spus mama. Eu cred că băiatul meu știe să cânte, trebuie să-l ascultați. 

Pictez. Lucrez doar în acrilic. Și mi-e drag de ele. Am un site artbyfuego.ro. Când voiam să stau doar eu cu mine, pictam. Și am spus că dacă după mine rămân niște picturi, atunci sunt mulțumit. Am făcut 13 expoziții în țară. Am posibilitatea să ajut. Sunt tineri care trebuie promovați, e un proict caritabil. Am sprijinit peste 200 de artiști români și basarabeni. Mai dăm bani către marii artiști care sunt bolnavi. Pe 23 august, când am împlinit 42 de ani, am trimis cărți poștale fanilor. Până la zece ani am trăit cu senzația că de ziua mea mă sărbătorește toată țara.

Marea mea bucurie este să fiu pe scenă. Sunt un om împlinit. Și dacă mama e fericită și eu sunt fericit. Fac cu pasiune tot ce fac. În fiecare sală, există un ochi al cortinei. Eu tot timpul mă uit la spectatori să-i văd. Am emoții. Oare cum va fi? Reacția o vezi după primul cântec sau când se ridică cortina. La Satu Mare nu fusesem de doi ani și când s-a ridicat cortina și m-au apludat zece minute. Am dat plâns. Iau ceva din energia oamenilor, dar cel mai mult dau. 

Cântecul cu bradul este scris pentru părinții mei, dar videoclipul este filmat aici în București. E vorba de o familie care nu-și văzuse de foarte mulți ani copilul plecat în străinătate. Să știi că nu au mai apucat să-l vadă. E un cântec care i-a adus și pe tineri. Sunt mulți care vin să ne vadă datorită acestui cântec. Gust glumele care s-au făcut de aici. Uneori m-au mai durut, dar succesul vine și cu bune și cu rele.     

 

 

Ce spune Grigore Leșe de incidentul de la Toronto

Atât de mult mi s-a vânturat prin Facebook textul despre concertul lui Grigore Leșe de la Toronto că nu mai știam cum să-l evit. Ba, l-am văzut și prin vreo două ziare tabloide, desigur fără să fie întrebat și omul ce părere are despre ce a făcut. Nu mai zic de zecile de comentarii care îl fac bucăți pe artist. Tehnic, dacă ar fi să știm exact ce s-a întâmplat, ar trebui să stăm de vorbă cu mai mulți spectatori de la Toronto. Cum n-am ocazia asta, am decis să-l sun pe împricinat să-i cer măcar lui un punct de vedere.  Mai mult

Pittiș Show

Ieri a fost ziua de naștere a lui Florian Pittiș. Dar pentru mine, ziua lui Pittiș va fi întotdeauna duminica. Duminica seara la 10. Când dădeam drumul la radio să aud cele mai tari povești ale muzicii. Așa i-am cunoscut pe toți de la Elvis la Led Zeppelin, de la Beatles la Dylan, de la Yes la Clapton. Pittiș mi-a spus totul despre ei, mi-a dat muzica lor la care nu aveam altfel acces și mi-a vorbit despre muzică cum astăzi nimeni nu o mai face.

În răsăritul anilor 90, întreaga adolescență mi-am trăit-o duminică seara cu Florian Pittiș. Mai mult

Vladimirisme, ora de muzică

Vladimir: Vreau și eu niște cărți de muzică, adică de artă.

Alina: Avem., Uite:  povestea lui Paganini, a lui Mozart.

Vladimir: Nu cred, aveți doar Pink Floyd, am văzut eu!

Alina: Eeeee!

Vladimir: Arată-mi!

Mai mult