Mici scene casnice. Dar le bănuiesc trase la indigo în toate casele lumii. În definitiv, noi, bărbații, suntem lăsați de o mamă pe lume.
Pe al meu, cel mic, îl găsesc băgat în frigider. ”Ce faci, mă?” ”Nimic, mă uitam și eu. ” E în mână cu un baton de salam sau cu o folie din aceea cu semipreparate din care stă să muște. ”Nu vrei să aștepți să mănânci?” ”A, nu, că nu mi-e foame.”
Câtă vreme noi batem pasul pe loc pe aici, luptându-ne cu Soros care vrea să ne facă niște chestii rele, alții își văd de viață și mai ales de ce-ar putea face pentru oameni, mai bun și mai deștept. Poate știți că recent a avut loc Campionatul European de handbal feminin în Suedia.
Grupa României a fost la Helsinborg, un oraș de 132 de mii de locuitor din sudul țării. Orașul este cam de aceeași mărime cu Sibiul. Doar că are o sală de sport, cum nu avem noi două trei la un loc în toată țara. Prietenul meu Boți a fost acolo și-a filmat câteva cadre ca să înțelegem lumile care ne separă. Aveți mai jos imaginile.
O să las fotografia asta aici să mă pot întoarce la ea din când în când. Facebookul este volatil. Lucrurile bune și frumoase se pierd de cele mai multe ori printre valurile de răutăți pe care le spunem acolo. Așa că o las aici, ca pe un lucru bun, de preț.
Fotografia este de la meciul de handbal CSM București-Midjtylland, meci mare de Liga Campionilor. Și nici nu poate să fie altfel decât mare când aici joacă echipa campioană a Europei. Iar secvența asta, care are câteva minute bune, are o mică poveste.
Tata mă ducea de mic la meciuri. La Vaslui, duminica la ora 11,00, era tradiție. Înainte de ’89 se mergea la fotbal de gemea stadionul de lume. Acolo am auzit și expresia care extrage esența fotbalului românesc, amestec de pasiune, miștocăreală și ceva speranță că la un moment dat vom fi ceva mai deștepți. ”Dă-i cu bibliotecaaaaa”, striga din înaltul tribunei, la fiecare lovitură de cap, șeful galeriei, unul pe nume Dudău.
După ’90, când fotbalul s-a dus de râpă, duminica de la 11,00 se mergea la handbal. Vasluiul a avut o echipă de glorie la jumătatea deceniului, Moldosin, iar tandemul pe care-l făcusem cu tata era nelipsit. ”Și băiatul meu joacă handbal”, se lăuda peste tot.
Ronaldo plângând. Ce imagine nepotrivită pentru personajul care mai deunăzi arunca cu microfonul unui jurnalist. Sau pentru unul care în general are imaginea că nu dă doi bani pe ce se întâmplă în afara spațiului său privat. Dovadă răspunsul în doi peri la întrebările legate de corupția în fotbal, criticile la adresa colegilor sau celebrele poze în chiloți.
De data asta nu-l judec, îl înțeleg. Când te apuci de fotbal, visezi să dai golul decisiv într-o mare finală. Până și Ronaldo are dreptul la visul acesta. Dar acesta nu este un articol despre lacrimile lui sau ale altuia, ci despre lipsa altor lacrimi.
”Franțuzoaica” e directă: ”adevărul, Sergiu, este că nu mi-ai dat de ales”. Așa că i-a spus: ”dacă vrei să te căsătorești cu mine, trăim în România.” O familie româno-franceză, cu patru copii, care povestește pentru prima oară cum e să trăiești și să iubești la periferia Europei, deși viața ți-a oferit multe alte șanse.
Clotilde Armand și Sergiu Moroianu au povestit pentru prima oară împreună, la DigiFM, cum s-au cunoscut, ce așteaptă unul de la altul și cum văd România în viitor.
Mi-am promis că o să fac la ”localele” de anul acesta o alegere cât se poate de rațională. Că o să aleg omul cu un program clar și care poate să-l și pună în practică. Și am zis că o să vedeți pe acest blog mai toate proiectele coerente pe care le propun diverși oameni.
O să punem toate ideile bune pe masă, o să le comparăm și o să facem o dezbatere care să fie legată de rațiune și viziune și mai puțin de inimă. Săptămână trecută v-am arătat proiectul spectaculos al unui candidat PACT pentru sectorul 6, Alexandru Pânișoară. Azi arunc un ochi pe o propunere similară a lui Sebastian Bodu, implicat și el în cursa pentru Primăria 6.
Știți că stau în sectorul 6, unde nu se întâmplă mai nimic. cu excepția parcului Moghioroș. Aproape că ne-am obișnuit cu asta și nu ne mai doare. Eu stau chiar lângă o linie ferată și nu tocmai la periferie. Linia asta ferată trece pe lângă două mall-uri și, teoretic, cred că ducea până la Palatul Cotroceni.
Pe ea trece câte un tren la trei ani. Nu-mi dau seama ce utilitate are, dar știu sigur că e o mizerie cumplită în jurul ei. Sunt gunoaie, bălării, bălți și sute de locuri de parcare improvizate pe distanța a câțiva kilometri. Și arată așa:
Care să-și țină umbrela, ar fi întrebarea corectă. Havana l-a primit ironic pe Obama. Într-un oraș în care ai vrea să faci plajă și să te bucuri de soare, a plouat o zi întreagă. Familia prezidențială a Statelor Unite a sărit din baltă în baltă și, mai ales, și-au ținut singur umbrela.
E admirabil cum niciodată lui Obama nu-i pică galoanele la faze din astea. Își ține sub umbrelă consilierele, se întoarce din drum să salute, își duce hainele pe umeraș.
Asta e o chestiune care ține de firesc și de educație. Și, cel mai curând, ține de o societate așezată. O societate în care puterea nu este dată de cine îți ține umbrela, paltonul sau îți deschide coloana oficială. Și o să mai dureze ceva timp până o să vezi că puterea este dată de respectul pe care ți-l poartă cei din jur. Și, nu, nu o să te respecte și mai tare dacă îți cară unii paltonul.
Poți primi toate noutățile direct pe email!
