Am făcut cu ceva vreme în urmă un experiment la radio. Am împărțit lumea pe categorii de vârstă, dar și pe categorii de durată a căsniciei. Întrebarea a fost simplă: după anii tăi de căsnicie, ce-ai învățat? Ce sfat le-ai putea da altora? Și, după cum ne știți, suntem o nație tare pricepută, mai ales la dat sfaturi.
Am spus primii: nu uitați să râdeți și nu țineți supărarea prea mult. Apoi, nu vă duceți seara la culcare supărați. Rezolvați orice problemă pe loc. Și, desigur, trimiteți sms-uri cu OK, în special bărbații. Mai tare este ce-au spus ascultătorii. Păi, în primul rând ar fi setarea așteptărilor. Așa că vă invit să ascultați.
În fiecare marți jucăm la radio un joc numit ”Vrei să fii ghinionar?”. Ideea este să ne povestești o experiență de trei ceasuri rele pe care ai văzut-o la alții sau ai trăit-o tu. Genul acela care duce la o pagubă, la o întâlnire neplăcută și în niciun caz la chestiuni care îți pot afecta viața. E o lume a super-poveștilor. Îți stă inima în loc să vezi ce se poate trăi într-o viață.
Recent, am văzut povestea unui cuplu arab a cărui căsătorie a durat 5 minute. Mirele și socrul mic s-au certat la ieșirea din moschee și asta a fost. Câteva reguli au fost încălcate, iubirea nu a fost de găsit, divorțul a fost instantaneu.
Nu e singurul caz. Am aflat de la ai noștri că o căsătorie poate dura până la trei dimineața. Că o mireasă poate fugi cu violonistul de la nuntă, chiar în noaptea aceea, sau cu solistul formației. Știți deja un alt caz, e celebru, când mireasa a fugit cu nașul, dar nu cred să fi auzit că asta s-a întâmplat în noaptea nunții. Dar dacă afli că mireasa ta are și un copil? Ce faci?
Așa că trebue să-i ascultați. Telenovelele sunt mici copii pe lângă ce auzim noi.
Luni am primit un telefon din Afganistan. Un militar român care voia să-i facă o surpriză soției. Și să-i spună că o iubește, de acolo, de la capătul Pământului. Și-a spus-o în cele mai simple și frumoase cuvinte, cele în care crede. A știut că o iubește atunci când a ținut-o de mână. Și nu i-a mai dat drumul toată viața.
Acum au doi copii, iar azi, chiar azi de 14 februarie, se va întoarce în țară cu batalionul său. Mic cadou pe care destinul li-l face. Mereu mă gândesc cât de greu trebuie să fie la război, dar și mai mult mă gândesc cum trebuie să le fie și celor de acasă. Cât de greu trebuie să fie unei soții și celor doi copii care știu că tata e în fiecare zi în bătaia puștii. Povestea lor merită un pic de atenție.
Și o să vă placă și Irina. Irina și-a cunoscut soțul pe internet, jucând Triburile. Și au jucat împreună câteva luni. Și amândoi au crezut că sunt căsătoriți. El chiar urma să aibă nunta. Dar a renunțat și a anulat nunta. Pentru ea. A venit la ușa ei, la muncă și i-a spus că nu mai pleacă. Iar Irina s-a întors în România din Germania. Într-o suită de proteste ale întregii familii. De fapt ale ambelor familii. A lui pentru c-a anulat o nuntă de 400 de oameni și a ei pentru c-a renunțat la Germania.
Vă spun cu mâna pe inimă că uneori aud la radio povești de-mi stă inima și mintea în loc. În primul rând, trebuie să le mulțumesc ascultătorilor că au atât de multă încredere în noi încât să ne împărtășească gânduri și întâmplări care pot părea foarte intime. În al doilea rând, trebuie să recunosc că viața este făcută dintr-o grămadă de mici detalii și lucruri surprinzătoare, care reprezintă mult mai mult decât bula de o avem pe Facebook. Nu e niciun film care să poată ajunge la trăirile și întâmplările pe care le au mulți oameni.
Așadar, provocarea de azi este puțin neobișnuită. Pentru că nu multă lume ar face așa ceva. Cine și-a chemat fostul sau fosta la nuntă? Exact, să-i cheme între invitați, așa, ca foști prieteni. Sau poate c-au apărut ei pe neașteptate. Da, lucrurile astea se întâmplă, oricât de necrezut ar părea. Nimeni nu vrea să-și vadă trecutul pe acolo sau mai ales nimeni nu vrea să vadă trecutul partenerului de viață. Doar că lumea e mai complexă de atât. Ce ziceți de o poveste în care el și ea, foști, se întâlnesc în calitate de mire și mireasă, dar fiecare cu altcineva? Dar de domnul care a ales să rămână cu altcineva în noaptea nunții?
Vă avertizez. Ce veți asculta se termină prost. Chiar tragic, îndrăznesc să spun. Ascultați, o să vă ia doar câteva minute!
Singapore este cel mai aseptic oraș pe care l-am cunoscut. De la ieșirea din avion, unde, pe culoarul de la ”finger” , sunt aparate care detectează temperatura corpului pasagerilor. Și anunțuri care spun că, dacă vii dintr-o zonă cu febră hemoragică sau malarie, trebuie să anunți autoritățile.
E singurul aeroport pe care-l știu care are mochetă pe întreaga sa lungime. O mochetă bej cu alb și care e întreținută de mulți muncitori. Totul este calm, așezat și perfect pus la punct. Strălucește de inteligență și lucruri practice.
Vrei wi-fi și nu vrei să deschizi roamingul? Ai un ghișeu unde primești un cod. Vrei un Grab (Uberul local)? Ți se va spune exact platforma și poarta la care șosește mașina ta ca să nu stai la cozi. Da, există mici porți la fiecare peron pentru ca aerul condiționt să nu iasă din aeroport.
Tot orașul este marcat cu zone de circulație pentru care plătești diferit. Pe parbrizul fiecărei mașini este un aparat în care este instalat un card bancar. La intrarea în fiecare zonă cardul este citit ca și la intrarea în fiecare parcare. Nu tichete, nu cozi, nu chin la barieră. Aparatul scoate un sunet la intrare și unul la ieșire. Se plătește fix cât ai stat și sunt parcări peste tot.
Nu există ideea de a parca pe trotuar, între blocuri, pe stradă sau oriunde în altă parte în afara unei parcări. Nu există ideea de a opri lângă bordură. Grab-ul și taxiurile se iau doar de la locuri special desemnate. Am pierdut așa mai multe mașini pentru că nu m-am prins de la început că punctul ăla de întâlnirea chiar se respectă.
Și ce-ar fi de făcut într-un oraș a cărui scumpete trece de Londra? Sincer, nu merită să-ți faci cumpărături aici, nici dacă ești super-bogat. Găsești produse de marcă mai ieftine și la arabi. În ce privește locurile de vizitat, știu că multă lume crede că-l termină în câteva zile, dar chiar ai ce face.
După ce ți-ai stabilit datele la care vei merge la Marina Bay, în Gardens, Sentosa sau în parcul de distracții, muzeu este cuvântul cheie. Iar Singapore chiar are muzee.
Art Science Museum nu numai că e o construcție spectaculoasă, dar ascunde și o lume aparte. O să vedeți câțiva minimaliști care vă vor încânta, dar și expoziții care te vor lăsa cu gura căscată. Una dintre îți arată arta ultra- modernă. De ce să mai creezi cu pensula și dalta când o poți face cu lumini și computer? Iar operele nu mai sunt statice, ci se mișcă, vin, te cuprind, te aleargă sau răspund la stimulii tăi. Așa că poți vedea mărgele de sticlă străbătute de lumină, cu o singură cărare în mijloc și prin care trebuie să treci în tăcere. Și dacă ai timp, trebuie să afli cine este Feynman și ce-a făcut pentru noi.
Dacă ai fost la Art Science, atunci ai jumătate de intrare și la National Gallery. La restul minimaliștilor. De fapt la cei mai mulți dintre ei. Modul în care arta poate fi extrasă în esență,mă fascinează. Aici însă o să vezi și operele grele. Și în zecile de săli, o să găsești doi pictori chinezi, cu pregătire europeană care m-au uns pe suflet. Lim Cheng Hoe și Wu Guangzhong merită să fie în orice muzeu al lumii. Adăugați aici că e o clădire spectaculoasă, fostă Curte de Justiție și o să vedeți un spectacol complet. Pont: alegeți vinerea după-masă, o să fiți aproape singuri în toate sălile. E minunat.
Foarte aproape este Muzeul Civilizațiilor Asiatice. O idee foarte generoasă care strânge la un loc mici minuni ale modului în care s-a dezvoltat spiritul Asiei de Sud-Est. O să vedeți întruchipări minunate ale lui Buddha sau ale entităților hindu. Sunt sculpturi de sute de ani, măiastre și delicate. Dar și o zonă întreagă dedicată creștinismului. Catolicii sunt aici în număr important și mereu au avut un cuvânt de spus. Cum se îmbină, însă, creștinismul cu orientalii? Și, nu în ultimul rând, istoria porțelanului la care visează toată Europa. Mii de exponate au fost scoase de pe fundul mării dintr-o navă scufundată și care ascunde cea mai mare comoară porțelantă din lume.
Muzeul Peranakan merită văzut măcar pentru clădirea superbă care a fost sediul unei școli. Dar și pentru expoziția foto care strânge imagini de mai bine de o sută de ani din insulă. Peranakan îi desemnează pe chinezii care s-au născut în zonă, în opoziție cu cei care vin de pe continet. O să fiți uimiți că obiceiurile lor de nuntă și de înmormântare ne sunt asemănătoare. Chiar și la petrecerea care ține trei zile și la care aduceai bani.
Evident, nu uitați de Science Museum. E la fel de distractiv precum cele din Londra sau Frankfurt. Și are un labirint de oglinzi în care chiar am pierdut drumul. Și, la data la care am fost noi, o expoziție dedicată inventatorilor din Grecia antică.
Sigur, adăugați aici Grădina Botanică și cea Zoologică. E minunată grădina orhideelor, acolo unde câteva personalități dau numele lor unei flori care le-a fost special creată. Ah, da, sigur e câte un varan la fiecare pas cu care poți să stai de vorbă. Cât despre animalele de la zoo, acestea au condiții mult mai bune ca în Europa. Încercați și turul de noapte, dar și zona cu urși panda.
Circulați cu Grab. E mai scump decât transportul în comun, dar cu 100 de euro poți merge o săptămână, inclusiv drumurile la aeroport. E convenabil și te duce fix unde ai nevoie. Ia-ți cartelă locală, altfel nu deschide telefonul. Merge și fără net căci peste tot unde mergi o să ai wi-fi de foarte bună calitate. Chiar peste tot. Chiar și la intrarea în jungla urbană. Și nu la figurat. Singapore chiar are un colț de junglă pe care-l poți vizita. Sunt făcute cărări, drumuri și chiar un pod la nivelul vârfului copacilor. Merită din plin tot efortul.
Nu ai ce căuta în restaurant, decât dacă ai bani mulți. Un burger la Marina Bay ne-a dus la 150 de lei. Încearcă mereu hokker markets unde e accesibil și se gătește bine. Nuca de cocos este senzațională în Singapore. Încercați jackfruit care e minunat. Și durian, dacă puteți.
În fine, cărați după voi mereu o geacă. Știu că e foarte cald, dar în taxi sau înăuntru e frig. Frig rău și o să răciți.
Uneori te ia valul la radio. Și atunci cred că-ți ies printre cele mai bune momente. Vă povesteam eu săptămâna trecută că se fac 20 de ani de când Britney Spears a lansat Baby, One More Time. Și ne-am adus aminte ce făceam acum 20 de ani. Și mai ales ce ascultam. Și nu o să vă vină să credeți ce muzică românească ascultam. Dumnezeule!
Nu vă povestesc mai mult. Trebuie să ascultați. O să vă simțiți bine 25 de minute și o să râdeți cu lacrimi. Și apoi o să spuneți: mamă, ce tineri mai eram!
În praful de pe drumurile Cambodgiei e aproape o minune să găsești un espressor uriaș de la Saeco. Mașina argintie e pusă pe un bar, în mijlocul benzinăriei, drept afară. E acoperită cu praful roșu al locului, dar ferită de ploaie. Are un tub imens în care stă cafeaua boabe și o listă mare cu diverse băuturi, așa cum ar fi la orice cafenea europeană.
Fata de la bar știe să facă latte, cappuccino, espresso, cafele lungi și scurte. ”Cu frișcă sau fără frișcă?”, te întreabă și te minunează în același timp. În afara barului, la noi, locul ar fi o șandrama care stă să cadă. Și nici peste drum de benzinărie nu arată mai bine.
Cambodgienii stau în case de lemn, cu stâlpi înalți ca să fie pregătiți oricând de inundații. ”Și de venirea tigrului în vechime, doar că acum tigrii nu mai sunt,” mi se explică. Impresia de sărăcie este întrecută doar de cea de mizerie. Nu cred că e loc pe pământ care să fi lăsat mai multe pungi, plastic, resturi de hârtii pe marginea drumului și la intrarea în fiecare curte.
E ca și cum toată țara s-ar afla la margine unei gropi de gunoi dinspre care bate vântul și totul se adună pe drum. E ca finalul unui concert sau miting în care totul este lăsat din urmă ca să vină cineva să strângă. Doar că nu vine nimeni.
Este exact locul cel mai potrivit unor minuni. Iar acestea chiar se întâmplă. 10 minute mai jos de benzinăria cu cafele, plasticul lasă loc unui praf roșu ca de zgură. Ți se pune pe ghete, pe picioare și pe suflet. Mergi 500 de metri pe el ca să ajungi la unul dintre locurile care te lasă cu gura căscată.
Banteay Srei e o minune arhitecturală de culoare roșie-gri făcută din piatră de gresie. E un amestec de basoreliefuri delicate cu sculpturi de filigran. Câteva turnuri mici, conuri și spații largi cu ferestre prin care să treacă soarele unei vremi perfecte.
E ora apusului, mai sunt puțini turiști. Polițiștii vin să facă ultimul rond și să te salute zâmbitori. E liniște și-au dispărut hoardele de oameni care de obicei se află aici. Doar câțiva ruși se fotografiază cu o dronă stricând liniștea locului pentru câteva secunde. Pietrele sunt calde și te invită să le vezi și să le atingi. Șiruri întregi de dansatoare apsara și de legende ale lui Buddha plutesc sculptate pe holurile templului.
Clădirile sunt mici și nu-și doresc nicio secundă să egaleze măreția Angkor Wat-ului. Firesc. Nu sunt făcute de un rege, ci de un slujitor al acestuia la jumătatea secolului al X-lea. Vishnukumara trăia la curtea Regelui. Era filantrop și învățat, iar menirea sa era să-i ajute pe cei săraci, nedreptățiți sau bolnavi. Poate de asta Banteay Srei e templul cel mai aproape de oameni, cel pe care-l iubești cel mai mult.
Pare ciudat, dar trăirea fondatorului său poate să vină un mileniu și jumătate mai târziu să ne spună că oamenii au fost mereu buni și frumoși și că-și doresc aceleași lucruri.
Așa cum Angkor Wat vine să-ți spună că ești în inima unui imperiu care vreme de 500 de ani a fost uriaș. Că istoria khmerilor este mai mult decât războaiele civile ale ultimilor 40 de ani. Și că te afli într-un loc măreț. Mii de oameni stau la coadă să urce în templul principal. 37 de trepte abrupte și înguste sunt cea mai grea încercare. Nu e dat tuturor să ajungă sus, ci doar celor aleși. Regelui i-au făcut o scară mai ușoară, însă.
O imensă masă de oameni vine cu autocare, microbuze sau tuk-tukuri să se minuneze. Templul uriaș se reflectă în cele două heleștee care îi stau în față, iar lumea se înghesuie la fotografii. Un pod plutitor leagă insula pe care se află de restul lumii. Gândit ca o fortăreață, Angkor Wat nu a fost niciodată locuit. Era doar un loc de rugăciune în care veneau regii. Imensul loc era cu totul aurit la mijlocul perioadei sale de glorie și un simbol că nu e un imperiu mai mare. Prin dimensiune și poveste, locul e comparabil doar cu piramidele egiptene sau cele mayașe.
Și totul este gândit să te facă mic, să te supui, să înțelegi că sunt lucruri mai mari decât tine. Mai importante. Și apoi să te predai. Și să-ți pui câteva întrebări. Vii dintr-o țară care se mândrește cu o istorie de secole, cu o istorie creștină și cu construcția unor biserici desprer care crezi că sunt parte din minunile lumii. Iar aici descoperi că o civilizație despre care crezi că nu se compară cu tine, dar a reușit în trecutul ei ceva mult peste tine. Poate nu e rău să învățăm mai multe de la alții. Și să ne privim cu modestie.
Singurele care îi știrbesc grandoare lui Angkor Wat sunt cele câteva cete de maimuțe care fură tot de la mâncare la sticle cu apă și apoi aruncă în jur.
O să închei povestea tocmai la nord, la granița cu Thailanda. După un drum de patru ore, ești invitat să urci într-o camionetă 4×4, singura care poate ajunge pe culmea unui deal păzit strașnic de armată. Cazemate înconjoară locul, soldați în uniformă stau cu arma în mână și steaguri flutură patriotic peste tot.
Acum zece ani, la Preah Vihear se trăgea cu arma și cu tunul. Thailanda și Cambodgia și-au disputat mult acest loc. A revenit prin decizia Curții Internaționale de Justiție Cambodgiei, iar acum este în patrimoniul UNESCO. Templul este un complex uriaș, axat pe o alee care urcă la nesfârșit. Un amestec de ruine și ziduri renovate, de sculpturi magnifice și povești păzite de militari, complexul se termină cu o capelă de rugăciune în care un preot împarte binecuvântări.
Chiar de la marginea culmii, se vede fosta pădure tropicală, o junglă pe cale de dezmembrare. Sute de focuri ard ca să facă loc noilor culturi agricole. Pe o pătură, între ruine, câțiva militari beau bere și s-au cam luat. Râd cu veselie și strigă unii la alții. La marginea stâncii s-au adunat zeci de oameni care se uită la spațiul întins de mai jos. E o agitație plăcută, într-o vreme perfectă.
Fix acum 40 de ani, de pe acest vârf, 42 de mii de cambodgieni, refugiați de teama khmerilor roșii, erau alungați din Thailanda. Soldații îi păzeau cu armele. În jos nu era decât o cărăre abruptă pe care se călcau în picioare. Mulți și-au legat copiii de spinare și-au coborât pe liane. Pe măsură ce coborau, soldații thailandezi aruncau de sus cu bucăți de stâncă din templu.
Cei care aveau să ajungă jos călcau pe minele lăsate de khmeri. Drumul curat era marcat de trupurile celor care călcaseră greșit. Mii de oameni aveau să moară în acea zi. La picioarele și departe de istoria glorioasă a strămoșilor lor de acum 1000 de ani.
Eu mi-am primit cadoul de Crăciun ceva mai devreme. Am trăit la radio una dintre acele întâmplări care te lasă cu gura căscată. Și încerci să cauți în memorie când ce și cum s-a întâmplat. Și îți dai seama că viața are atâtea nuanțe și momente pe care nu le prindem și nu le înțelegem. Și că vedem diferit atâtea lucruri, dar că simțim împreună.
Pe femeia care vorbește mai jos nu am cunoscut-o până ieri. Nu ne-am întâlnit sau cel puțin eu nu știam asta. Și a intrat în direct la matinal cu mult noroc, dintre cele șase telefoane pe care le aveam în linie. Pot doar să vă spun c-am stat apoi îndelung de vorbă cu ea. Se numește Ema, nu ne-am văzut decât o dată în viață, deși eu am uitat. Iar azi am aflat cu surprindere că suntem vecini la câteva sute de metri distanță. Ca să vă stârnesc mai mult interesul, o să vă spun doar că povestea are legătură cu copiii fiecăruia dintre noi. Și că al meu a marcat-o pe viață. Mai mult nu vă spun pentru că merită să auziți lucrurile așa cum s-au întâmplat.
Știu doar că aseară, după toată povestea asta m-am uitat pe fotografii vechi să regăsesc copilul acela.
V-am povestit că mi-a plăcut mult Costel. Costel Bojog, cum care? Și vouă v-a plăcut pentru c-a fost cel mai ascultat din toată seria podcasturilor, la concurență cu Smiley. Faptul că e un mare povestitor nu mă surprinde, dar are o latură la care nu m-am gândit niciodată.
L-am întrebat cum se pregătește într-o zi de spectacol. Sunt curios cum trăiește un artist momentul întâlnirii cu mii de oameni. Ce se adună în mintea sa. Care gând îl urmărește? Are emoții? Și mi-a răspuns simplu: ”întâi mă conectez la divinitate. Fac o meditație, stau cu mine însumi.” Îl întreb dacă e credincios. ”Nu în sensul religios, dar de când eram copil aveam momentele mele. Stăteam singur pe balcon și mă uitam la cer printr-un ochean făcut cu mâinile. Și acolo îi spuneam dorințele mele.” Costel care ar putea râde din orice, Costel, acest Ion Creangă pe nou, are momente în care se reculege. Asta îmi place la interviurile cu oameni de colecție: deschiderea de care dau dovadă invitații, chiar dacă ar putea fi judecați.
Și apropo de asta. Mi-a povestit Costel un moment colosal din viața sa. Cea mai mare minciună pe care a spus-o vreodată. Cea mai importantă. Pentru c-a spus-o părinților săi. Pentru că era un moment crucial în viața sa și a altora. Cumva, a ales să mintă despre cum și-a terminat facultatea. Consecințele au fost groaznice și s-au așezat pe viață în mintea lui. De la minciuna aceea totul s-a schimbat. ”Minciuna vine gestantă,” spune Costel. Ascutați-i povestea care i-a schimbat viața.
Irina Rimes nu arată ca și cum ar mânca vreodată. E mai mult decât mică, e fragilă. ”Să nu crezi că o să mor de foame vreodată. Ador să mănânc. Dacă nu am mâncare ies în oraș, dacă nu ies în oraș, mă va scoate cineva în oraș. Mâncarea este parte din viața mea.”
Trebuie să o crezi pe cuvânt, mai ales că și mamei îi este greu. ”Zilnic mă sună. Irinuca, dar tu ai mereu frigiderul gol, ci mănânci tu?” Drept urmare de la Chișinău curg mereu pachete. ”Îmi face colțunași, sărați cu brânză sau cu carne. Îmi face colțunași dulci. Îmi trimite plăcintă cu vișine, cu foi crocante, preferatele mele. Odată mi-a trimis chiar și cartofi.”
Cartofi? Și aici m-a pus pe gânduri. Cartofi se găsesc pe toate drumurile. Dar aici e mai mult decât mâncare. Și mama mi-ar pune cartofi. Că știe că ai ei sunt mai buni. Mama îmi aduce în schimb mere în ultima vreme. Coșuri de mere din cele care se rup cu o scârțială. Și îmi aduce miere de albine că ”a noastră nu-i cu zahăr.” Are mereu o găină de tăiat pentru nepot că ”nu găsești așa carne. E eco a noastră” Brânza e altfel, plăcintele vin la fix. Și ani buni a insistat să-mi trimită pachete la autobuz și la gară. Nu vă mai spun că o vreme a venit și cu semi-preparate de la Vaslui, care, pe drept cuvânt, erau mai bune.
Pachetul de la autobuz nu-l iau. Și asta din pățania unui prieten bun care lucra în domeniul financiar la București. Omul a ajuns la un nivel important și financiar și profesional. Dar mama îi tot trimitea pachet pe neanunțate. Îi spunea doar trenul cu care vine. Iar prietenul meu îmbrăcat numai la costum scump, cu super-pantofi, ceas important, trebuia să se ducă la gară. El era mereu îmbrăcat la patru ace pentru că lucra cu oameni foarte bogați. Odată, însă, în gară, a recuperat plasa de rafie cu pachetul și a dat nas în nas cu un client. S-a blocat. Era o apariție. Scurtul dialog nu a făcut decât să accentueze jena. Singura speranță până azi este că și bogătașul venise după același lucru.
Mult timp am crezut că pachetele fac parte din studenție. Că acolo trebuiau să ne hrănească părinții. Când ne adunam câte șase în jurul unei găini venite de la Vaslui, a unui bidonaș cu varză de la Gura Humorului, a cartofilor de la Rădăuți, a brânzei de la Neamț sau a prăjiturilor de la Onești.
Treaba asta a continuat și pentru mulți trece de granițe. În spatele blocului în care stăteam venea microbuzul pentru Spania. Am mers și noi acolo să-i trimitem cumnatei pachetul de la părinți. Porc, șuncă, brânză, nuci. Lucruri pe care știți că spaniolii nu le au. Și nici cumnată-mea nu se descurcă prost.
Pentru cumnată-meu socru-meu trimite vin în Anglia. I-a ucis Alex cu peturile pe englezi. Fratele lui Ciuclaru îmi povestea de vișinata pe care a primit-o de acasă. Cristina Vărzaru îmi spune pe Facebook că abia a oprit-o pe maică-sa să trimită pachet în Danemarca unde a jucat vreme de trei ani.
România e legată de toți copiii săi prin această imensă rețea de pachete care străbate Europa. Și nu numai. Știu o familie de români trăitori în America care bagă șuncă pe ascuns în State. Fire multiple și încurcate trimit în Europa varză, brânză, nuci, mere, plăcinte, învârtite și țuici. Altele ne leagă cu tarte, bidoane de vin, ceapă roșie, usturoi de la Flămânzi, păstrăv afumat, bomboane Bucuria. Un pic de pălincă pleacă în autocare alături de pere și brânză de capră sau borcane cu carne pusă în untură. Și chiar pâine, măi! Noi trimitem pâinea de acasă copiilor noștri să simtă gustul unic al grâului și al mâinilor care au făcut-o. Doar de aici.
Ne-om fi rupt ca nație. Nu mai credem în toate lucrurile la fel, trăim pe toate continentele, dar ne ținem la un loc în această mare unire a pachetelor și a gusturilor. Nu e vorba de sărăcie. Ci de ajutor, de ideea de a te simți aproape de cel plecat. De-ai aduce aminte că e cineva care-l iubește. Și de modul nostru de a ne spune că ne suntem dragi. Și că aici te așteaptă mereu cineva cu un borș cald, aburind. Și că te va pune la masă în timp ce va tăia ceapa pe lângă tine și așezându-se apoi vreme de un minut să te privească. Doar un minut, că apoi sare să ia de pe foc tocănița care se încălzește prea tare.
