Știrile de azi prezintă evacuarea din Kupiansk, dar fac și update-ul bătăliilor la zi. Biden este în Hawaii, iar un cântec politic este primul în Billboard. Plus, succesul lui Barbie, cum arată noile vânzări digitale și un vaccin împotriva răcelii. Și, oricât de bizar ar părea, Fyre Festival are o a doua ediție.
Casa Jecza este vizibilă din depărtare și ușor de recunoscut în Timișoara, chiar dacă nu știi ce e acolo. Lângă parcul Triade, sigur o să-ți cadă ochii pe multele sculpturi puse chiar în fața intrării. E un moment bun să-ți dai câteva minute ca să te bucuri de ce vezi pe stradă sau chiar să intri.
Gazdele te vor primi și pe neanunțate, dar cel mai bine cu un telefon înainte. Casa Jecza este de ani buni o galerie care găzduiește artiști plastici contemporani, fie că vorbim de pictură sau sculptură. La data sosirii noastre, spațiul era ocupat de lucrările Tincuței Marin și de călătoria sa în lumea egipteană. Tincuța a inventat un personaj, un Big Foot, care trece prin scene ale istoriei antice. Dar în jurul lui se unesc simboluri ale vremurilor de acum și atunci, autoportrete ale autoarei, mici povești distilate în miniaturi. O colecție impresionantă la care se adaugă câteva sculpturi excepționale ale autoarei.
De ce zic că ar trebui să dați un telefon înainte?
Pentru că așa veți avea parte probabil și de medierea lui Andrei Jecza. Tânăr galerist, Andrei este văzut ca unul dintre cei mai buni specialiști români în management cultural. Pregătit la Londra în domeniu, Andrei are ochi la artiști noi, dar și o poveste care să-i facă ușor abordabili.
De multe ori, gazdele deschid și aripa personală a casei, acolo unde se află lucrările lui Peter Jecza, unul dintre cei mai importanți sculptori români. Cu o operă impresionantă lăsată în urmă, Peter Jecza este un ”must see” când veniți în Capitala Culturală. Nu ratați planșele cu biserica catolică din Orșova, una dintre lucrările importante de arhitectură de la noi. Clădirea este ridicată de arhitectul Hans Fackelmann, alături de sculptorul Peter Jecza și pictorul Gabriel Popa, la jumătatea anilor 70.
Casa, așa cum arată acum, este munca de mai bine de 30 de ani a Sorinei Jecza, președinta Fundației Triade.
Pornită ca o locuință de familie, Sorina și Peter au crezut mereu că aceasta poate oferi orașului o emoție. Iar din casă, emoția asta pornește de multe ori pe străzile Timișoarei.
Aveți ocazia, câteva săptămâni încă, să vedeți expoziția de sculptură de la Cazarma U. Familia Jecza și colaboratorii lor au expus aici lucruri importante din sculptura românească de azi. Cadrul sobru și aparent dezafectat al clădirii este de fapt o gazdă perfectă pentru câteva sute de lucrări de marcă ale sculpturilor români. Este, pentru mine, una dintre cele mai bune expoziții românești pe care le-am văzut în ultimii ani.
Vă las fotografiile Alinei ca să hotărâți singuri.
Guvernul Ciolacu îi rade la propriu pe antreprenori din mai multe motive
Sunt cei mai la îndemână. Nu au organizații și forță de negociere.
Oricum plăteau, îi identifici exact și repede
Nu votau nici până acum cu PSD
PNL nu contează în ecuația asta. Deși acum are un motiv spectaculos să rupă guvernarea asta
Dar nu rezolvă problema pentru că
Nu vor strânge destui bani de la micro și antreprenori
Economia reală învață să se protejeze. O să stea oamenii cu banii în firmă până la sfântul așteaptă. Și să le încarce cu toate cheltuielile posibile.
Efectele găsiți în această postare a lui Bogdan Glăvan
Și unde sunt cu adevărat banii, în această serie de la Context . Pe șleau, România pierde din evaziune fiscală 16 miliarde de lei. Și nu că nu ar ști cum se întâmplă, dar nu poate să facă nimic din cauza rețelelor politice.
Și acum problema de fond
România strânge foarte puțini bani din taxe și impozite, procentual din PIB, față de toate țările europene. Între 27 și poate 32 procente, după calcule diferite. Mai puțin strânge Irlanda, dar care se bucură de prezența marilor companii tech, deci sumele arată ceva mai bine.
Pe de altă parte, la o sumedenie de indicatori, România cheltuiește cel mai puțin din PIB pentru diverse servicii publice. Se întâmplă asta, de exemplu, în sănătate și educație. Iată ce spune ZF: “Statul român a cheltuit pe protecţia socială (pensii, ajutoare de şomaj, indemnizaţii pentru copiii şi mame, alocaţii etc.) 11,6% din PIB, în vreme ce media europeană se situează la 19,2% din PIB. Pensiile au însemnat în 2018 o cheltuială echivalentă cu 8,6% din PIB-ul României, iar media europeană a fost de 10,4%.”Statul român cheltuiește mai mult ca alții, însă, pe armată, ordine publică. Lista comparativă din ZF este aici și ne îndreaptă către o concluzie neplăcută.
Nu poți să ai servicii publice bune decât cu strângerea mai multor bani la buget. Iar asta înseamnă pe rând așa.
Oprirea evaziunii fiscale
Taxe mai mari pentru venituri la toată lumea
Eliminarea excepțiilor la toate nivelurile
Taxarea mai mare a proprietății.
Ceea ce se întâmplă deja, după cum vedeți. Nu uitați că guvernarea Dragnea, la un moment dat ne-a oferit statut de paradis fiscal, cu o taxă de 1 la sută. De aici nu se putea merge decât în sus.
Problema statului român și a politicienilor actuali este că nu acordă respect pentru banii strânși.
Iar motivele sunt următoarele
Sistemul de sporuri și beneficii de la stat este complet dezechilibrat și făcut în râsul oamenilor care muncesc. Pleiada de cumetri, interpuși, familii, amante, care atârnă în mod nenecesar la banul public este un cancer fiscal
Numirea politică în funcții tehnice ne aduce în acest dezastru. Nu numai că nu iau bani mulți, dar nici nu pricep cum trebuie făcut.
Protecție politică pentru rețelele mafiote de mufare la banul public.
Servicii esențiale pentru buna funcționare a societății sunt lăsate pe planul al doilea.
Iar dacă pentru toate cele amintite anterior există voință și soluții, pentru acestea din urmă, ele lipsesc cu desăvârșire. Pentru că ar afecta fix modelul de funcționare al PSD și al publicului său. De asta nimeni nu va accepta că trebuie să plătească mai mult pentru un sistem infracțional.
Dacă sunteți în programul AFM pentru fotovoltaice, din această săptămână vă puteți alege instalatorul. E.ON este instalator validat și una dintre cele mai experimentate companii în domeniu.
Mai jos găsiți un video cu toate datele despre oferta E.ON. pentru instalarea de fotovoltaice, în ceea ce compania numește programul E.ON Solar .
Din punctul meu de vedere, cel mai important punct de atracție este că pentru fiecare kilowatt instalat, compania îți plătește o factură la curent. Ai instalat 5 kilowați, primești 5 luni de curent gratis. Și așa mai departe.
Iată și restul datelor principale
Sistem de finanțare în rate
Lucrare livrată la cheie
Birocrația, inclusiv dosarul de prosumator, rezolvat de E.ON
15 ani de garanție la panouri
Economii anuale de 8500 de lei
Opțional, instalație de încărcare auto
Asistență și mentenanță 24/7
Și o observație personală despre sistemul de fotovoltaice.
Aproape se face anul de când am instalat sistemul. Sunt 9kW, o investiție mare la o casă peste medie ca mărime. Acum este în plină funcționare și în vârful de sarcină împinge în sistem peste 8 kw.. În iunie și iulie au plecat în sistem peste 1 mW.
Nu am stat să fac calcule legate de rentabilitate prosumatorului, încă. Las să treacă anul ca să pot vedea tot ce înseamnă investiție, facturi, întoarcerea de la stat. Dar ce vă pot spune este că am recăpătat un confort la care renunțasem de mai bine de doi ani. Pot folosi ziua aerul condiționat. Și chiar și așa instalația încă are putere să mai dea energie în sistem.
Și încă ceva. Subvenția plătită de stat se va ridica. Acum prețul este în parametri acceptabili. Dar nu știm ce rezervă viitorul. De asta, în primul rând, cred că o astfel de instalație este importantă.
Cu 33 de ani în urmă, România era cutremurată de imaginile din lagărele de copii. Cighid, Sighet sau chiar București sunt tot atâtea locuri unde copii abandonați sau bolnavi au murit sau au fost distruși iremediabil.
Imaginile de atunci ne-au îngrozit, dar nu au surprins chiar pe toată lumea. Fără media liberă, transferul informațiilor a fost preluat de rețelele umane și este imposibil să nu se fi știut în multe familii despre situația din orfelinate.
Atunci, însă, la apariția acelor imagini, în loc de concluzie ne-am oferit o scuză bună: de vină era comunismul. Nu oamenii, ci partidul și tovarășii săi. Și cu această scuză, am crezut c-am rezolvat chestiunea.
Dar, acum, 33 de ani mai târziu, ce scuză avem? În capitalism și cu mult mai multă minte, dar și cu resurse incomparabile față de comunism, cum am ajuns să ne abandonăm semenii?
Există două explicații aici
Clasa politică din vechile partide, PSD și PNL, nu se deosebește prea tare de clasa politică comunistă. Ea nu este tradițională, democratică, reprezentantă a cetățenilor și îndatoritoare față de aceștia. De fapt, accesul în politică de tip PSD și PNL este motivat de același țel ca și în Partidul Comunist: accesul la resurse și capacitatea de a trăi mai bine.
Nu sunt mari diferențe între aparatul de partid și de stat din 1989 și aparatul administrativ al României de azi. Funcția nu este instituționalizată, nu-și caută menirea în rezolvarea unor situații, ci doar în raport cu șeful de partid. Numirea în funcție este legată de partid, responsabilitatea este față de partid. Iar accesul în funcție dă putere față de cei mai slabi.
Administrația din Voluntari este o administrație comunistă clasică. Incapabilă să rezolve probleme punctuale care-i sunt sesizate, opacă la relația cu cetățenii și care răspunde doar la comenzile șefilor. S-a schimbat doar puterea financiară și faptul că avem telefoane mobile.
Însăși reacția lui Florentin Pandele este una de tip comunist. ”Nu am știut. Nu mi-a spus secretara.” Este ceva ce în anii 90 auzeai des de la fruntașii comuniști. ”Nu știam, domnule, că nu e mâncare și căldură!” Se inventase și o scuză pentru Ceaușescu: ”De unde să știe el ce e în țară? Îl păcăleau ăștia.” Mi-a adus aminte de Postelnicu cu ”Am fost un dobitoc.”
Adevărul documentat de jurnaliștii Bianca Albu și Ovidiu Vanghele, este că toată primăria știa. La fel și ministerul, funcționarii, poliția și toate pilele. Știau din plângeri, din controale. Și începând din februarie știau din presă. Iar dacă doamna Firea și domnul Pandele nu știau nici atunci, atunci chiar trebuie să ne lase pe motive de incompetență.
Doar că, dacă ar fi răspuns la așa ceva, își pierdeau menirea de comuniști. Ar fi trebuit să facă ceva și pentru oameni. Or, se știe, partidul doar îi conduce pe oameni. Care partid? În speță PSD, care, dacă vrea să-și mai păstreze un pic din demnitate, ar trebui să-și dea mincinoșii afară din funcție.
A doua explicație este mai complicată și mai neplăcută pentru noi toți
Suntem o societate lipsită de empatie. Cei mai mulți o acordăm în familia noastră și în rândurile celor apropiați. Să nu vă mire că paznicii lagărelor naziste de la Voluntari au grijă nemărginită de proprii bunici, părinți sau vecini în dificultate.
Tot cu ei poți deschide o portiță de acces la resursele sistemului. Câtă vreme te ploconești sau te acceptă. Dacă ești din afara cercului ești abandonat sau te supui prin șpagă. De fapt, acest sistem duce și la un tip de piramidă medievală. Dacă ai acces la resurse ești un pic mai sus. Iar în acest lanț trofic, bătrânii sunt ultimii. Cei mai îndepărtați, cei mai fără putere, cei mai păcăliți, cei mai călcați în picioare.
Asta ne arată că societatea noastră nu a progresat mult în ultimii 30 de ani în privința fundamentelor și moravurilor sale. De asta organizații precum ale Georgianei Pascu deranjează atât de mult. Pentru că lovesc și pun la îndoială modul de funcționare al lumii pe care acești oameni îl înțeleg.
De asemenea, nu uitați că, la salariile pe care statul le dă în asistență socială, aici nu vin niște lumini. Dimpotrivă, de multe ori acced oamenii care văd în asta o îndeletnicire care le poate aduce un venit suplimentar.
Există o soluție la așa ceva?
Reacția individuală de fiecare dată când vedem răul. Așa cum au procedat vecinii de la azilele groazei, cum au procedat funcționarii care au scris mai departe, cum a făcut CRJ și jurnaliștii. Binele nu se face deodată, ci cu fiecare pas.
P.S.
Am discutat cu Radu Paraschivescu despre subiect la Vorbitorincii care apare joi. Radu spune că ceea ce vedem este expresia clară a ”naturii umane”. ”În rău, specia umană este neîntrecută.” Vă invit să vedeți discuția când apare.
În câteva zile greva profesorilor va fi uitată și pomenită convenabil de fiecare atunci când are nevoie. De părinți și politicieni când va fi vorba de performanța profesorilor și de profesori în răspuns, mai ales că revendicările lor nu au fost împlinite în totalitate.
Așa că trebuie să cădem de acord asupra unor lucruri, în mod echilibrat. Profesorii au câștigat două lucruri.
O serie de avantaje financiare care sunt un plus, deși mic. Este vorba de o mărire a salariului de bază și de o primă, care împreună le-ar putea duce la un plus de 25 la sută. Poate, de-a lungul timpului, încadrarea debutanților la salariul mediu net ar putea fi cea mai bună investiție.
În al doilea rând, profesorii au câștigat ceva la fel de important. O doză de respect și o conștientizare a societății că meseria lor este fundamentală. Cum se spune, a fost o și o grevă societală. Una care le-a spus oamenilor că, fără această breaslă, România este pe un drum greșit. Și sentimentul meu este că în majoritate au fost susținuți.
Iar acestea trebuie să le marcăm ca plusuri, în limitele societății noastre. Fără o reformă profundă a altor sectoare, un trai mai bun nu va fi posibil.
Dincolo de asta, profesorii sunt la rândul lor datori cu câteva chestiuni față de societate. Unele care pot fi realizate separate de salarizare. Dar care arată calitatea corpului profesional.
Așadar, ce mi-aș dori eu de la profesorii din România
Să-și declare la Fisc meditațiile, acolo unde este cazul. Nu poți să lupți pentru drepturi mai mari, dacă nu-ți respecți obligațiile față de societate. Este o incomptabilitate aici. Efortul trebuie să vină din breaslă, să fie o conștientizare. Iar părinții trebuie să spună presiune aici.
Corpul profesional al profesorilor trebuie să arate onoare și demnitate. Sindicatele nu sunt bune doar la mărirea salariilor. Acestea trebuie să lupte pentru curățenia demersului didactic. Vreau să-i aud protestând față de plagiate, imposturi și politizare masivă. Pot sprijini oameni coerenți unde este cazul și pot protesta față de managementul exclusiv politic. Au arătat că sunt o forță, o pot folosi pentru curățenie.
Să ceară standarde de performanță internă. Sunt primii care trebuie să pună în discuție în organismele interne școlile care nu dau performanță. Mă refer la cele ale căror copii nu reușesc să treacă in corpore Bacalaureatul. Ei trebuie să pună primii în discuție existența acelor școli.
Și poate una de visător. Aș vrea să știe că datoria lor nu este doar față de vârfuri. Acestea se vor descurca negreșit, prin meditații, efortul părinților și posibilitățile pe care ți le dă accesul la clasa mijlocie. Esența lor profesională este să nu lase niciun copil în urmă. De fapt să scoată la final un corp mediu școlar capabil să opereze cu conceptele materiei lor.
Nu cred că toate acestea pot fi realizate deodată și nici pe termen scurt. Dar cred că sunt deziderate obligatorii ca să putem progresa împreună.
Dincolo de faptul că un politician poate strange sau nu 400 de mii de Euro la o nuntă, trebuie să vedem că în acest caz, ca și în altele, avem o lacună legislativă care o să dea mereu bătăi de cap.
La ce trebuie să ne uităm.
George Simion a încasat la nuntă, potrivit propriei declarații, 400 de mii de Euro. Ca o paranteză, fie spus, de remarcat precizia darului, nu mai mult și nici mai puțin.
Dar banii nu sunt în conturile unei bănci, arată declarația de avere. De altfel, acesta este și mesajul lui George Simion către societatea și admiratorii săi. ”Nu avem 400 de mii de Euro în conturi”, spune el. Aparent domnul Simion nu lucrează cu bănci. Continuă spunând că aceștia sunt banii cu care s-au plătit masa și dansul la nunta sa. Adică ar fi fost tanda pe manda între venituri și cheltuieli. Iar dacă nu ieșea suma cu pricina, chiar rămânea dator. Iar de aici trebuie să-l credem pe cuvânt pentru că mi-e greu să cred că vom vedea chitanțe, facturi sau bonuri.
De remarcat și concordanțele dintre declarații. Organizatorii au vorbit de prezența a 12 mii de persoane și un meniu care costă 150 de lei. Respectiv 360 de mii de Euro. Cu cei 12 pe care spune că i-a scos din buzunar plus brânză de 20 de mii de Euro, cadou de la Gigi Becali, iată suma.
Doar că estimări mai realiste arată că la nuntă au fost 5000 de oameni, care iată, este posibil să fi plătit 160 de Euro de cuplu.
Dar problema este în altă parte
Fiind vorba de bani cash, într-o astfel de situație, orice politician poate declara orice. Că i-a cheltuit pe toți, că i-a mâncat, că ține toată suma acasă, sub plapumă.
De fapt, această sumă este ca pisica lui Schrödinger: există și nu există în același timp. De aici încolo, autorul unei declarații și-a constituit o rezervă bani peșin pe care-i poate învârti fără declarații de avere. Poate să încaseze sume în acest cuantum, poate să cheltuie sume în acest cuantum. Sau poate să facă o balanță din ele, cum îi este convenabil.
Atenție, declarația sa că i-a cheltuit pe petrecere nu este opozabilă statului în niciun fel. Doar dacă, la un eventual dosar penal îi este găsită o sumă de bani în casă și atunci ANI sau procurorii ar verifica asta. Dar nu este cazul.
Așadar, din nunți botezuri, cumătrii, oricine din politica românească poate face un rulaj frumușel cu care să trăiască binișor. Cert este că această imposibilitate a legii de a percepe această situație este cunoscută de politicieni. Sunt nenumărate nunți, botezuri, cumătrii unde sutele de mii de Euro curg
Ce concluzie tragem de aici
La fiecare eveniment de genul acesta, când auziți sume care sar de bunul simț, atunci trebuie să aveți semne de întrebare. Este omul acesta într-adevăr onest? Pot contribui prietenii lui la așa dar? Asta câtă vreme statul a renunțat să afle adevărul în această chestiune.
Pe șleau, folosiți calculatorul de nunți și vedeți în funcție de invitați care ar fi cotizația și dacă ajunge pe acolo. E improbabil să se strângă suma asta? Nu este în conturi la bancă? Atunci politicianul nu este ce trebuie.
În România, dacă ești scos în fața clasei este semn rău. Asta înseamnă că vei fi pedepsit. Iar dacă te scoate la tablă, te evaluează în fața lumii. De asta noi nu reușim să vorbim în fața tuturor și ni se întâmplă deseori să ratăm oportunități. Despre asta discută Cătălin Striblea și Lorand Balint, dar încearcă să ne ofere și soluții.
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
(P) Nu am mâncat la KFC de mai bine de zece ani. Am refuzat statornic orice invitație, iar dacă a fost să însoțesc câțiva prieteni, atunci am mâncat cartofi și am băut câte ceva. Am reușit să ignor și gălețile cu pui care aterizează în redacție destul de des sau când ne mai adunăm cu prietenii, pe nepusă masă. Deși, când îl văd pe editorul nostru Dan, care ia o găleată seara spre casă, după Vorbitorincii, îmi vine să leșin de poftă.
Am poftit și la strips în fel și chip, sincer să vă spun. Aripioarele mi-au zburat și imaginar în fața ochilor. E și o salată coleslaw acolo care era printre preferatele mele.
Motivul este unul singur și nu are legătură cu preferințele mele alimentare. Nu pot mânca ou. În niciun fel: nici fiert, nici gătit, nici în prăjituri. Sunt intolerant și mi se face rău, mai ales dacă e o cantitate mai mare. Am descoperit asta prin 2010-2011, după ani de zile de lipsă de explicații.
Refuz orice este galben, iar tot ce seamănă a șnițel, la mine în cap vine cu un mare semnal de alarmă. Așa că am șters KFC de pe harta mea culinară vreme de un deceniu, convins fiind că îmi face rău.
Nu am făcut un secret din asta, cei din jurul meu știu povestea, așa că poate și acesta este unul dintre motivele invitației de mai jos. KFC România m-a invitat să fac un tur la bucătăria sa de la Drive Thru Pallady, ca să văd cum se gătește și să mă convingă că o parte semnificativă dintre produse nu conține ou. Ocazie cu care am pus și eu câteva întrebări dintre cele care circulă în spațiul public. Diverse mituri legate de mâncarea la fast-food, cum ar veni. Și chiar de aici începem.
Bine, nu începem înainte de a mă îmbrăca în cosmonaut și de a mă spăla și dezinfecta repetat. Lângă mine o să-l vedeți pe Marian Gogu, directorul general al companiei. Cosmonaut și el, dar cu mai multe ieșiri în spațiul bucătăriei KFC. De fapt, un om care a început să lucreze la KFC din facultate și a făcut carieră aici.
KFC nu se prezintă pe sine ca un fast-food, ci este un restaurant cu serviciu rapid.
“Quick Service restaurants” le spune în întreaga lume și diferența constă în faptul că mâncarea se face pe loc, iar produsele sunt proaspete.
Puiul este refrigerat și vine în pungi cu termen de expirare de cinci zile, așa cum îl știm și noi la alimentara de la colț. Fie că este vorba de piept, aripioare sau pulpe, acestea sunt proaspete și livrate de ferme avicole din România. Pentru că întreg sistemul de lucru este automatizat, un astfel de pui nu stă la frigider mai mult de 48 de ore.
Singurele produse congelate de la KFC sunt o rezervă de maximum 15 la sută pui, în caz de rupere a lanțului de aprovizionare, cartofii și pâinea. Pentru cele din urmă se folosesc fabrici din import. Salatele se prepară pe loc și sunt refrigerate.
Cum se fac fripturile?
Puiul este marinat într-o instalație specială. Marinada se face în funcție de rețetele fiecărui preparat, însă cele 11 condimente care dau gustul de KFC sunt de fapt amestecate în faină și sunt folosite doar pentru produsele rețetă originală, adică bucățile de pui Kentucky. Legenda spune că aceste condimente sunt ambalate jumătate într-o fabrică, jumătate într-alta și a treia le pune la un loc, ca să păstreze secretul.
Fac o paranteză aici. Gândiți-vă cum miroase când intrați în KFC și folosiți-vă un pic imaginația pentru a simți mirosul din spatele bucătăriei. Și acum gândiți-vă la cosmonautul vostru de 100 de kile, pus să umble printre fripturi și alte lucruri la care nu a avut voie zece ani și să se concentreze la discuție.
Bonus: nu are voie să atingă nimic, iar ideea că ai putea ronțăi ceva cât treci prin bucătărie este din zona filmelor SF. De aici și întrebarea celor din jur: “Da’ dumneavoastră nu zâmbiți niciodată, domnu’ Striblea?” “Ba, zâmbesc, doamnă, dar acum leșin de foame și de poftă.” Și, sincer, nu mi-a dat prin cap niciodată cât durează imunizarea la mâncare. Înțeleg că angajații au un program prin care mănâncă cu costuri reduse. Oricum, eram singurul gras din peisaj.
Să revenim la gătit
După marinare, urmează gătirea. Puiul este scos din recipient, tăvălit manual prin făină și condimente și așezat pe friteuze măricele. Majoritatea celor care fac treaba asta sunt bărbați pentru că ustensilele sunt grele. Am stat un pic să-i văd la muncă și am văzut o scenă de bucătărie normală. O masă de aluminiu pe care se întinde făina, se dă puiul prin ea, este iarăși presărat din belșug cu făină, pus pe friteuză și apoi la baia fierbinte de ulei.
De astea trebuie să te ferești, deci mă țin bine la distanță. Se lucrează cu instrucțiuni clare, mașinării precise, dar este o muncă la care trebuie să te ții de instructaj. Am luat distanță și mi-am băgat nasul doar ca să văd cum funcționează senzorii portabili care măsoară calitatea.
Prăjirea se face cu ulei de rapiță, cel mai rezistent la cicluri îndelungate de folosire. Calitatea este controlată cu senzori care spun când trebuie filtrat uleiul și când trebuie aruncat. Apropo, acesta este recuperat și trimis la biodiesel sau la transformarea sa în săpun.
KFC și puiul său digitalizat
Puiul preparat se pune în sertare calde și de acolo pleacă la client. Sau este recuperat dacă nu a fost vândut în 90 de minute. Exact, la KFC, tot ce nu se vinde în 90 de minute intră în programul Harvest care recuperează mâncarea în scopuri caritabile. Nu, nu este mai proastă calitativ, dar acesta este standardul aici. Sertarele stau la 60 de grade Celsius, cât să nu permită bacteriilor dezvoltarea, dar clientul trebuie să primească cel mai bun gust, adică cel mai aproape de gătire. Dacă mâncarea nu ajunge la Harvest în cel mult 48 de ore, atunci se aruncă.
Dar cum faci să nu arunci mâncare sau să ai pierdere?
Procesul este controlat digital. Un program controlează tot ce înseamnă timp, temperaturi și nevoi. Programul adună date în luni de zile și apoi le spune exact celor din bucătărie în ce ritm să lucreze. Știe care sunt zilele cele mai aglomerate, orele cu cei mai mulți clienți, ce cantitate se vinde chiar în acel moment și trimite informațiile către toate departamentele pe o sumedenie de monitoare.
De fapt, aceste bucătării, care nu au mai mult de 150 de metri pătrați, sunt mici fabrici automatizate. Nu lasă loc de greșeală nici la stocare, nici la gătire. Senzorii de temperatură anunță dacă frigiderele sunt în neregulă, dacă ușile rămân deschise și fac baze de date cu măsurători de cinci ori pe zi.
Norme sanitare ca în farmacie
Când intră un intrus ca mine cu mișcări delicate și precise în mediul necunoscut, toate alarmele umane se activează. Marian mă ține din priviri. “Spală-te pe mână. Ai atins punga cu pui din frigider. Spală-te pe mână, ai atins cutare ușă. Nu pune mâna acolo. Șterge chiuveta. Aici nu ai voie.” Am încercat să mă bag și la o servire de drive-thru, dar am simțit că sar calul. Drept urmare, am urmat cuminte traseul.
Măsurile de siguranță alimentară sunt complicate și asemănătoare unui spital. Uniforme speciale, obligația de a te spăla pe mâini după folosirea oricărei ustensile și la trecerea dintr-o zonă într-alta. Coduri de culori pentru diverse aparate și multă atenție. Există dușuri în vestiarul angajaților, iar spălatul pe mâini are o tehnică de chirurgi: spălare, săpunire, curățare, dezinfectare. Cred că m-am spălat de trei ori pe mâini cât am trecut pe acolo.
KFC este totuși o corporație
Dincolo de restaurante cu serviciu rapid, mâncare și găleți cu pui, KFC rămâne totuși o corporație globală. Am lucrat ani buni în corporații și recunosc semnele mecanismelor care funcționează. De la curățenie, până la afișele răspândite pe pereți, cu sarcini sau cu laude, cu programe sau cu orar pentru training. Există în zona bucătăriei o cameră specială în care angajații fac pregătirea de muncă. Aceasta se face nu numai la început, dar și pe parcurs. KFC angajează de la 16 ani și te poți pregăti în domeniu până și pentru funcțiile de manager.
Și, ca în orice corporație, există controale. De trei ori pe an, compania mamă îi verifică pe francizori. Vin neanunțați, intră în restaurant și verifică tot ce-am văzut eu. De la temperatură la curățenia de lângă restaurant.
Dacă ați avut răbdare până aici, reiau legătura cu cei ce au intoleranțe.
Așadar, stimați colegi de suferință, sunt două tipuri de cruste pentru puiul KFC. Cel care este nepicant are un înveliș ce se numește “milk&egg” care nu e destinat celor cu intoleranță sau alergie la ou, după cum îi spune și numele. Al doilea, cel picant, nu conține urmă de ou. Ca să fie clar, dacă ai intoleranță la ouă, îl alegi pe cel picant. Exact, cel care a și dat renumele restaurantului.
Drept urmare, puteți să mă admirați, mulțumit, mâncând la KFC prima dată după un deceniu. Voi o puteți face mai des. E la fel de bun cum îmi aminteam. Poate un pic mai bine.
O rugăminte de la mine și de la oamenii care muncesc aici. Este evident că în viață lucrurile nu sunt perfecte și că avem îndoieli, nelămuriri sau reclamații. Dacă de-a lungul timpului, credeți că este ceva de transmis KFC, folosiți acest link
Bonus: Slavă Domnului că încă mai păstrează vânzători la tejghea. Ecranele astea noi, unde comanzi singur, mă pun în dificultate. Mai ales când un puști de zece ani lângă mine pare că operează la ele de o viață.
Am avut 36 de ore pline de filme la TIFF din Cluj. Selecția filmelor, ca în fiecare an, este făcută de Mihai Chirilov și echipa sa, iar asta este o garanție că veți vedea ceva de calitate. Las aici câteva idei despre ce am văzut, în cazul în care o să aveți ocazia să vedeți aceste filme sau chiar să le căutați pe platforme.
O parte dintre ele o să intre pe Tiff Unlimited la final de festival și cred că merită să le acordați câteva seri.
Delegation sau Excursie cu școala, cum va fi tradus la noi, este chiar un film curajos. Regizorul Asaf Saban pune o întrebare societății israeliene: ”oare procedăm corect în modul în care împărtășim Holocaustul adolescenților din noile generații?” Întrebarea nu se îndreaptă împotriva ideii, ci a metodei de predare. Și studiază modul în care tânăra generație poate și vrea să păstreze istoria prin care poporul israelian a trecut.
Mesajul este construit cu subtilitate, prin transmiterea în mod direct a unor imagini și emoții din crimele împotriva evreilor. Filmul este construit prin urmărirea excursii școlare obligatorii a liceenilor israelieni în Polonia, la lagăre precum Auschwitz, Majdanek sau Treblinka. Când ești foarte tânăr, însă, accentul se mută cu ușurință de la istorie și moștenire, la iubiri, maturitate, drame de adolescență. Rezultă un film de trecere a unor copii spre o nouă etapă din viață. Este emoționat, cald, un pic controversat, dar o să-l vedeți cu drag.
Northern Comfort este o comedie cu Timothy Spall, care joacă la cel mai înalt nivel, ca de obicei. Îl numesc pe el întâi pentru că vă este foarte cunoscut de la Harry Potter, până la Churchill, dar rolul principal îl are Lydia Leonard. Regizorul este un islandez foarte tânăr, Hafsteinn Gunnar Sigurðsson. Înțeleg că filmul a avut premiera la TIFF.
Subiectul este proaspăt: câțiva adulți încearcă să-și stăpânească frica de avion urmând cursurile unei școli de specialitate. Acțiunea îi blochează pentru o noapte în Islanda, acolo unde toate lucrurile o iau razna. Mai ales personajul lui Spall. Fiecare va încerca să ajungă acasă în Londra, făcând lucruri ieșite din normă. Din asta iese o comedie închegată, fără excese și cu idei deștepte de umor. O să vă recunoașteți binișor în câteva scene pentru că unul din trei pasageri are fobie de zbor.
A Letter from Helga este un film islandez dintre cele mari și grele. Este un poem de dragoste, cu iubiri puse la încercare, cu altele neîmplinite, o ecranizare a unei cărți care se întinde pe ani buni. Filmul este ajutat de imagini spectaculoase din Islanda, muzică superbă și actori foarte frumoși. Te și întrebi dacă în țara cu pricina există și oameni urâți. Hera Hilmar și Thor Kristjansson fac două roluri bune și credibile.
Povestea este a unor fermieri dintr-o zonă izolată a țării, acolo unde Bjarni și Helga trăiesc cu intensitate o poveste de iubire. Fiecare este căsătorit cu altcineva, iar aventura lor intră în contradicție cu tot ce înseamnă conservatorismul societății rurale islandeze din anii 1940. Finalul filmului o să vă pună în scaune.
Grand Prix este o comedie cehească turată la maximum cu trei actori principali buni de tot, Robin Ferro, Krystof Hadek și Stepan Kozub reușesc să te facă să râzi în hohote. Filmul este un road movie clasic, incorect politic pe alocuri, cu glume deșucheate și care nu vrea decât ceea ce și-a propus: să te țină în poveste și să te facă să râzi. Îi reușește.
Povestea este arhicunoscută. Trei băieți săraci, doi găinari și un hoț sadea, fură de la cine nu trebuie o mașină și pleacă cu ea la Barcelona. Unul dintre băieții noștri simpatici câștigase două bilete la Marele Premiu de Formula 1. Sunt pasionați de curse, știu totul despre mașini și asta le aduce numai necazuri. Filmul este cursă cu aventuri în care cei trei încearcă să scape de mafioți, poliție, neveste, dar să se și înțeleagă între ei. Și o să te țină acolo două ore, negreșit.
Ce vedeți mai sus nu este un top și nici opinia unui expert. V-am povestit ce am ales eu, fără a avea o pregătire extraordinară în spate. Dar pentru că sunt filme de festival, cu siguranță fiecare dintre ele au calitate foarte bună.
