Autor

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Singapore, varianta ieftină

Singapore este cel mai aseptic oraș pe care l-am cunoscut. De la ieșirea din avion, unde, pe culoarul de la ”finger” , sunt aparate care detectează temperatura corpului pasagerilor. Și anunțuri care spun că, dacă vii dintr-o zonă cu febră hemoragică sau malarie, trebuie să anunți autoritățile. 

E singurul aeroport pe care-l știu care are mochetă pe întreaga sa lungime. O mochetă bej cu alb și care e întreținută de mulți muncitori. Totul este calm, așezat și perfect pus la punct. Strălucește de inteligență și lucruri practice. 

Vrei wi-fi și nu vrei să deschizi roamingul? Ai un ghișeu unde primești un cod. Vrei un Grab (Uberul local)? Ți se va spune exact platforma și poarta la care șosește mașina ta ca să nu stai la cozi. Da, există mici porți la fiecare peron pentru ca aerul condiționt să nu iasă din aeroport. 

Tot orașul este marcat cu zone de circulație pentru care plătești diferit. Pe parbrizul fiecărei mașini este un aparat în care este instalat un card bancar.  La intrarea în fiecare zonă cardul este citit ca și la intrarea în fiecare parcare. Nu tichete, nu cozi, nu chin la barieră. Aparatul scoate un sunet la intrare și unul la ieșire. Se plătește fix cât ai stat și sunt parcări peste tot. 

Nu există ideea de a parca pe trotuar, între blocuri, pe stradă sau oriunde în altă parte în afara unei parcări. Nu există ideea de a opri lângă bordură. Grab-ul și taxiurile se iau doar de la locuri special desemnate. Am pierdut așa mai multe mașini pentru că nu m-am prins de la început că punctul ăla de întâlnirea chiar se respectă.

 

Și ce-ar fi de făcut într-un oraș a cărui scumpete trece de Londra? Sincer, nu merită să-ți faci cumpărături aici, nici dacă ești super-bogat. Găsești produse de marcă mai ieftine și la arabi. În ce privește locurile de vizitat, știu că multă lume crede că-l termină în câteva zile, dar chiar ai ce face. 

După ce ți-ai stabilit datele la care vei merge la Marina Bay, în Gardens, Sentosa sau  în parcul de distracții, muzeu este cuvântul cheie. Iar Singapore chiar are muzee. 

Art Science Museum nu numai că e o construcție spectaculoasă, dar ascunde și o lume aparte. O să vedeți câțiva minimaliști care vă vor încânta, dar și expoziții care te vor lăsa cu gura căscată. Una dintre îți arată arta ultra- modernă. De ce să mai creezi cu pensula și dalta când o poți face cu lumini și computer? Iar operele nu mai sunt statice, ci se mișcă, vin, te cuprind, te aleargă sau răspund la stimulii tăi. Așa că poți vedea mărgele de sticlă străbătute de lumină, cu o singură cărare în mijloc și prin care trebuie să treci în tăcere. Și dacă ai timp, trebuie să afli cine este Feynman și ce-a făcut pentru noi. 

Dacă ai fost la Art Science, atunci ai jumătate de intrare și la National Gallery. La restul minimaliștilor. De fapt la cei mai mulți dintre ei. Modul în care arta poate fi extrasă în esență,mă fascinează. Aici însă o să vezi și operele grele. Și în zecile de săli, o să găsești doi pictori chinezi, cu pregătire europeană care m-au uns pe suflet. Lim Cheng Hoe și Wu Guangzhong merită să fie în orice muzeu al lumii. Adăugați aici că e o clădire spectaculoasă, fostă Curte de Justiție și o să vedeți un spectacol complet. Pont: alegeți vinerea după-masă, o să fiți aproape singuri în toate sălile. E minunat.

Foarte aproape este Muzeul Civilizațiilor Asiatice. O idee foarte generoasă care strânge la un loc mici minuni ale modului în care s-a dezvoltat spiritul Asiei de Sud-Est. O să vedeți întruchipări minunate ale lui Buddha sau ale entităților hindu. Sunt sculpturi de sute de ani, măiastre și delicate. Dar și o zonă întreagă dedicată creștinismului. Catolicii sunt aici în număr important și mereu au avut un cuvânt de spus. Cum se îmbină, însă, creștinismul cu orientalii? Și, nu în ultimul rând, istoria porțelanului la care visează toată Europa. Mii de exponate au fost scoase de pe fundul mării dintr-o navă scufundată și care ascunde cea mai mare comoară porțelantă din lume.   

Muzeul Peranakan merită văzut măcar pentru clădirea superbă care a fost sediul unei școli. Dar și pentru expoziția foto care strânge imagini de mai bine de o sută de ani din insulă. Peranakan îi desemnează pe chinezii care s-au născut în zonă, în opoziție cu cei care vin de pe continet. O să fiți uimiți că obiceiurile lor de nuntă și de înmormântare ne sunt asemănătoare. Chiar și la petrecerea care ține trei zile și la care aduceai bani. 

Evident, nu uitați de Science Museum. E la fel de distractiv precum cele din Londra sau Frankfurt. Și are un labirint de oglinzi în care chiar am pierdut drumul. Și, la data la care am fost noi, o expoziție dedicată inventatorilor din Grecia antică.

Sigur, adăugați aici Grădina Botanică și cea Zoologică. E minunată grădina orhideelor, acolo unde câteva personalități dau numele lor unei flori care le-a fost special creată. Ah, da, sigur e câte un varan la fiecare pas cu care poți să stai de vorbă. Cât despre animalele de la zoo, acestea au condiții mult mai bune ca în Europa. Încercați și turul de noapte, dar și zona cu urși panda. 

Circulați cu Grab. E mai scump decât transportul în comun, dar cu 100 de euro poți merge o săptămână, inclusiv drumurile la aeroport. E convenabil și te duce fix unde ai nevoie. Ia-ți cartelă locală, altfel nu deschide telefonul. Merge și fără net căci peste tot unde mergi o să ai wi-fi de foarte bună calitate. Chiar peste tot. Chiar și la intrarea în jungla urbană. Și nu la figurat. Singapore chiar are un colț de junglă pe care-l poți vizita. Sunt făcute cărări, drumuri și chiar un pod la nivelul vârfului copacilor. Merită din plin tot efortul.  

Nu ai ce căuta în restaurant, decât dacă ai bani mulți. Un burger la Marina Bay ne-a dus la 150 de lei. Încearcă mereu hokker markets unde e accesibil și se gătește bine. Nuca de cocos este senzațională în Singapore. Încercați jackfruit care e minunat. Și durian, dacă puteți.

În fine, cărați după voi mereu o geacă. Știu că e foarte cald, dar în taxi sau înăuntru e frig. Frig rău și o să răciți. 

În rest, mulțumesc Alinkăi pentru fotografii.  

”La 14 ani eram în gară la București, fără să știu pe nimeni”

Acum ceva ani, într-o întâlnire cu Ștefan Bănică, acesta îmi spune la un moment dat: ”Îl respect foarte mult pe Fuego. E printre puținii artiști care cântă pe bilete. Umple sălile, își vede publicul, știe ce are de făcut.” Poate azi par mai puțin importante spusele lui. Dar acum zece ani, doar o mână de artiști aveau curajul, puterea și încăpățânarea de a băga bani și apoi a face o afacere din cântat. 

În timp ce o parte din lume gusta meme-uri cu brazi și Crăciun, Fuego construia. Umplea săli în țară sau în Moldova, își alegea publicul și căuta un drum care din multe motive e foarte aproape de ce simt o mulție dintre români. De aici și succesul. Plus felul lui de a fi și de a povesti. Eu nu știu ca el să fi spus nu vreodată. De asta mi-am dorit să fac un interviu cu el. Oamenii care construiesc sunt puțini la noi și de aceea și mai importanți. 

Îți place sau nu, Fuego impune respect. Pentru că respectă.  Și mai e ceva. Omul acesta s-a construit singur, din ambiția sa și a unei mame care și-a proiectat visul asupra lui. Câți dintre voi au venit la București la 14 ani pentru a merge din ușă în ușă la câțiva oameni care nu au auzit de tine? Ambiția asta trebuia să aibă un rezultat. Și are. Pentru că Paul este iubit. Sincer iubit! 

E foarte greu să scoți omul din casă ca să plătească bilet la spectacol, cu atâtea televiziuni. La fiecare apariție trebuie să te reinventezi. Să faci mai bine de la decor, la vestimentație sau la repertoriu, pe care trebuie să ți-l alegi cu grijă. În plus eu nu am un trust de televiziune în spate care să mă sprijine. Sau să-mi aducă ecrane în spate, o tehnologie care costă enorm.

Tocmai de la Alba Iulia vin la interviu acesta. Am aprins bradul…(și râde). Știi cum am ajuns, toată lumea îmi cere cântecul acesta. Dacă  ajung la un spectacol și nu cânt ”Împodobește, mamă, bradul” nu mă lasă lumea să plec din sală. Chiar de e vară. Cântecul se numește de fapt Seară de Ajun. 

Eu nu visez muzică, eu respir muzică. Ambii părinți au vrut ca băiatul lor să facă muzică. Mama era talentată și a a câștigat câteva concursuri la cântarea României împreună cu fratele ei. Și a rămas cu visul ăsta. Dacă o să aibă vreodată un copil, atunci acesta va trebui să facă muzică. Mama era lucrătoare la fabrica de sticlă, iar tata lucra la combinatul metalurgic. De mic am studiat chitara, m-au dus la Școala Populară de muzică. Și apoi am făcut facultatea la music-hall. 

Acum mi se spune Paul, dar acasă eram Cipi. George Grigoriu este cel care m-a format. Vreau să-ți spun că nu este artist bun care să nu fi trecut prin școala sa. Dar la el am ajuns cu ajutorul lui Zsolt Kerestely. Dar știi cum am dat de domnul Kerestely? Mama s-a suit cu mine în tren, am venit la București unde nu cunoaștem pe nimeni și ne-am oprit drept la Poștă. Acolo, din cartea de telefon l-am căutat pe Kerestely. Ne-am zis noi că nu pot fi mulți în București. Erau doi. Primul la care am sunat a fost el. Și ne-am dus la el acasă. Mama era bătăioiasă. Ne-am pornit la București fără să cunoaștem pe nimeni.  Sunt o doamnă din Ardeal, a spus mama. Eu cred că băiatul meu știe să cânte, trebuie să-l ascultați. 

Pictez. Lucrez doar în acrilic. Și mi-e drag de ele. Am un site artbyfuego.ro. Când voiam să stau doar eu cu mine, pictam. Și am spus că dacă după mine rămân niște picturi, atunci sunt mulțumit. Am făcut 13 expoziții în țară. Am posibilitatea să ajut. Sunt tineri care trebuie promovați, e un proict caritabil. Am sprijinit peste 200 de artiști români și basarabeni. Mai dăm bani către marii artiști care sunt bolnavi. Pe 23 august, când am împlinit 42 de ani, am trimis cărți poștale fanilor. Până la zece ani am trăit cu senzația că de ziua mea mă sărbătorește toată țara.

Marea mea bucurie este să fiu pe scenă. Sunt un om împlinit. Și dacă mama e fericită și eu sunt fericit. Fac cu pasiune tot ce fac. În fiecare sală, există un ochi al cortinei. Eu tot timpul mă uit la spectatori să-i văd. Am emoții. Oare cum va fi? Reacția o vezi după primul cântec sau când se ridică cortina. La Satu Mare nu fusesem de doi ani și când s-a ridicat cortina și m-au apludat zece minute. Am dat plâns. Iau ceva din energia oamenilor, dar cel mai mult dau. 

Cântecul cu bradul este scris pentru părinții mei, dar videoclipul este filmat aici în București. E vorba de o familie care nu-și văzuse de foarte mulți ani copilul plecat în străinătate. Să știi că nu au mai apucat să-l vadă. E un cântec care i-a adus și pe tineri. Sunt mulți care vin să ne vadă datorită acestui cântec. Gust glumele care s-au făcut de aici. Uneori m-au mai durut, dar succesul vine și cu bune și cu rele.     

 

 

Un polițist: ”Nu am mai luat șpagă de cinci ani”

Este ora 7.15 dimineața. Suntem la Digi FM și, inspirați de o întâmplare de la Mîndruță, facem un experiment. Acolo un ascultător a povestit liniștit că treaba lui la regia la care era angajat era să ia șpagă. Omul era controlor de bilete. ”Și, deși mie-e rușine, trebuie să spun că ăsta este adevărul.”

Stăm și ne întrebăm dacă este așa ușor să iei șpagă. Și dăm drumul la un ceas de două minute. Pariul este în felul următor: ne va suna cineva în două minute care să ne spună că va face șpagă astăzi? Greu de crezut într-o lume normală. Sau nu? 

Și telefoanele sună în mai puțin de două minute. Primele nu sunt edificatoare pentru că apare o confuzie între șpagă și bacșiș. Stabilim că șpaga este doar suma de bani dată pentru încălcarea voită a unor norme legale și nu bacșișul. Începe să se facă lumină.

Sumtem sunați de la Focșani. Omul nu-și dă numele. Este mecanic auto. La ora 7 dimineața și este pe drum către o șpagă. Va face un RAR. În loc de 80 de lei va face 150 ca să dea drumul unei mașini. ”Să știți că nu mai e ca pe vremuri. Nu mai băgăm orice rablă. Dăm drumul doar la mașini mici, cu probleme nesemnificative. Și știți de ce? Pentru că dacă o rablă omoară un om faci pușcăriie grea. Ăsta la care-i dau drumul are un geam spart. ” E și mai multă lumină. Și apoi continuă: ”Ieri m-am dus la doctor pentru socru-meu. Mi-a făcut ăla o listă cu lucruri pe care i le-a făcut și apoi mi-a dat de înțeles că trebuie să plătesc totul separat. Câteva sute de lei.” Înțelegeți dvs, șpaga nu stă la cel care o face, pleacă mai departe.

Apoi sună un polițst de la rutieră  și este de o sinceritate tulburătoare: ”Azi, când plec la muncă, am toate condițiile să fac șpagă. Și nimeni nu stă să ia șoferi din drum. E o prostie. Specializarea mea este să citesc tahografe. Și pot să-i iau bine pe șoferii din Turcia. Ei au reguli diferite la tahograf, nu ca la UE. Vă spun, când au ajuns în România, pot să-i iau instantaneu pentru că deja au depășit timpul de condus.”

Povestea continuă: ”Alegerea e simplă. Amenda este de 8000 de lei, șpaga e de 300 de euro. Habar nu au de ei. Nu știu engleză, le scrii amenda pe foaie. Vă spun sincer am luat și eu șpagă. Așa am fost învățat.”

Și apoi se face lumină: ”De cinci ani nu am mai luat șpagă. Nu merită. M-am maturizat. Nu vreu să mai am de-a face cu asta. Cred că sunt și eu altfel.” Discuția se încheie aici. Exercițiul a  funcționat mai mult decât ne-am gândit.

Îl cred pe om. Și apoi rămân pe gânduri. De ce cinci ani? Poate pentru că acum cinci ani societatea noastră ajungea la o culme a luptei sale anti-corupție. Poate pentru că acea campanie publică cu date și sentimente împotriva furtului a funcționat. Poate pentru că semințele plantate la începutul anilor 90 au început să dea roade. Sau pentru că copilul acestui om a ajuns destul de mare? Și de ce nu, poate că valul de arestări de la tv te pune pe gânduri? Cert este că, pe undeva, treaba asta a dat roade.

Problema este că, de atunci și până acum, nimeni sau aproape nimeni dintre politicienii de vârf nu a mai mers în acea direcție. Totul a devenit o pastă, un noroi și o îndoială care-l va cuprinde și pe eroul meu polițist. Când cinstea încetează de a mai fi o virtute, măcar verbal, cred că unii dintre cei care s-au temut se vor întoarce la vechile obiceiuri. 

Asta se întâmplă zilele astea . Puteți să-l ascultați mai jos

Cel mai greu lucru pe care l-ai spus părinților

Cred că știți deja că o profesoară din Câmpina a avut fantastica idee de a-și ruga copiii, liceeni, să scrie câteva lucruri pe care le-ar spune părinților lor. Lucruri grele despre care nu vorbesc, dar pe care Într-o carte le-ar spune sub anonimat. Și au făcut-o. Și apoi le-au dat cărțile părinților. Iată, pe scurt, ce spun copiii.

Semnat” Eu alături, nu între voi” (eleva): ”Îmi e dor de noi, de familia noastră, cu bune şi rele eram împreună. Îmi e dor să stăm cu toţii în camera voastră, în pat şi să râdem şi să mâncăm floricele. (…) Banii, cred că este cel mai mizer cuvânt existent pe acest pământ şi mai cred că mai sunt printre singurele pe care le detest din tot sufletul. Şi ştiţi bine de ce, mereu au fost un motiv de ceartă între voi”

AMY: ”Niciodată nu mi-ai spus cât de frumoasă sunt, de fiecare dată când cineva îmi zicea asta tu spuneai că toţi copiii sunt frumoşi, nu există copii urâţi. Poate nu intenţionai să mă răneşti sau să mă faci să mă simt prost, dar o făceai, acele cuvinte mă afectau, mă gândeam că nu mă apreciezi, mă făceai să mă consider urâtă.” 

Sufleţel: ”Mamă, tot ce îţi mai cer este prietenia ta, sprijinul tău, mai multă atenţie, mai multă înţelegere. Şi aş aprecia foarte mult dacă nu ai mai pune atâta accent pe gura lumii, poate ar schimba relaţia dintre noi dacă m-ai asculta pe mine, nu pe alţii”.

Fostul derbedeu: ”Custodie comună, o mare vrăjeală” ”…aţi rănit două suflete nevinovate, le-aţi rănit enorm şi îmi doresc să nu uitaţi niciodată asta, sper măcar că regretaţi, îmi lipseşte noţiunea de familie, eram foarte fericit când mergeam împreună la ski, la mare. Custodie comună…o mare vrăjeală, nimic nu înlocuieşte familia (…) Tu, tată, te-ai dus şi te-ai resemnat în altă parte şi mamă, tu te-ai închis în tine şi ţi-ai distrus sufletul. Nu există sentiment mai urât decât să vezi că tatăl tău nu mai e acolo unde era odată şi se răceşte şi să-ţi vezi mama plângând şi să plângi şi tu odată cu ea pentru că să ştiţi că supărările voastre sunt şi supărările mele. 

”Îmi doresc să rămâi mereu aproape de mine şi de fratele meu (…) nu vreau, mami, să mă părăseşti vreodată, nu vreau să mai aud că era mai bine să închizi ochii şi să nu-i mai fi deschis cândva, nu-mi doresc”, este mesajul Luptătoarei pentru mama ei.

Am vorbit despre asta la radio. Și apoi i-am rugat pe ascultători să ne spună ce au ei să le spună părinților. Mărturiile ne-au lipit de scaune. Credeți-mă! Rar mi-a fost dat să aud lucruri așa grele. Ascultați cu încredere! Dacă nu aveți răbdare să ascultați prima parte, în care povestim de liceul din Câmpina, derulați patru minute. În fine, puteți scrie și completa experiențele. Sau puteți sta de vorbă cu copiii acasă.

Și o notă personală. Nici eu, nici alții nu am avut mare lucru de spus. Și-mi dau seama că, la fel, nici copiii noștri nu spun tot ce au pe suflet. Ar trebui încurajați.