Gică Popescu: ”Aș retrăi un singur moment din viață: dragostea de la Craiova!”
Am stat de vorbă îndelung cu Gică Popescu. E prima oară când ne-am văzut și am putut sta de vorbă. L-am văzut pe teren, l-am văzut la televizor, mereu mi-a făcut impresia că este din alt aluat decât restul fotbalului românesc. Omul are forță, eleganță și verb.
A sosit la radio cu mult înainte de ora fixată, îmbrăcat impecabil, cu niciun kilogram în plus față de anii tinereții. A ridicat o sprânceană când m-a văzut în tricou și blugi. Eleganța lui impune un anumit tip de răspuns. Am încercat să înțeleg de ce e mare. Cel mai mare de șase ori, cu o dată mai puțin decât rivalul și prietenul său, Hagi. ”În fiecare an de 1 ianuarie mă trezeam cu un singur gând: să fiu mai bun decât Hagi!”
Interviul a curs apoi firesc. Gică știe fotbal, înțelege și cere tuturor să respecte meseria. Și apoi au început acele note care-l definesc. Succesul său stă într-o ambiție feroce, necizelată și nedisimulată. ”Se știe când cineva cu personalitate ajunge în vestiar… Eu îmi scoteam antrenorul la muncă… Pe fiul meu îl bat mereu la fotbal… E o prostie să vrei să joci cu Real Madrid, trebuie să vrei să joci la Real.”
Și punctul sensibil. Am văzut o parte dintre comentariile de pe FB legate de condamnarea lui. Și aici trebuie să vă spun tuturor câteva lucruri. Gică Popescu a dat dovadă de mai multă demnitate și onoare decât mulți dintre bărbații noștri politici. A acceptat greșeala, a înțeles-o, a reparat-o și nu a comentat. Nu s-a plâns, nu e victimă și nici nu vrea să fie tratat astfel. Și nici nu militează pentru schimbarea sistemului juridic. Asta înseamnă un cetățean reabilitat. Și cu fruntea sus.
Imediat după condamnarea sa am scris un articol în care spuneam că politicienii trebuie să se gândească la grațierea sa. Și nu pentru că are drepturi sau pentru că și-a recunoscut greșeala. Ci pentru că proocurorul cereuse cu suspendare, iar judecătorul a considerat mai mult.
Am spus atunci că a reușit prin muncă și prin dedicație acolo unde fenta și șmechereala au fost mai bine apreciate. A preferat costumul și a încercat să construiască. Marea sa calitate, dacă e să te uiți retrospectiv, e că nu a jignit pe nimeni, deși ar fi putut să o facă. Dar e prea târziu pentru astea. Singurul lucru care rămâne valabil este că Gică Popescu poate fi un membru util, corect și bun al societății noastre. De la care avem de învățat.
Și încă ceva: nu am auzit pe nimeni vorbind așa despre echipa favorită. Niciodată!
Ce spune în interviu:
Cu toții am plecat nepregătiți în străinătate la cluburile profesioniste. Veneam dintr-un fotbal amator, mergeam într-o lume nouă. Impactul a fost brutal. Generația noastră avea însă o cultură, un respect și o disciplină care, cu toate relele din comunism, a funcționat. În primele trei luni de zile mie mi-a fost greu să mă adaptez. Eu care eram teribil de disciplinat. Un exemplu minor: eu nu înțelegeam de ce trebuie să fiu cu un sfert de oră înainte de antrenament în vestiar, eu care aveam nevoie de 5 minute să mă pregătesc. Și toată lumea îmi spune că e o chestiune de respect.
Am două kilograme în plus față de perioada în care jucam. Dar nu e grăsime, ci musculatură pusă pe trenul superior al corpului. Fac sport în fiecare zi. Ține de o disciplină personală. Când ai arătat într-un fel toată viața, nu poți să arați altfel. Nu țin diete. E un stil de viață și simt nevoia să fac sport.
Luțu mă considera bau-bau. El stătea în casa mea din Turcia. Și nu înțelegea de ce mă culc la ora zece, zece și jumătate. Pentru că nu a respectat programul, a făcut trei rupturi musculare.
În 1990, am avut contractul cu Real Madrid pe masă. Și nu am vrut să semnez. Colegul meu de cameră era Săndoi și zilnic mă ruga să semnez contractul. ”Unde vrei să te duci? Pe Lună?” Eram însă încăpățânat, voiam să semnez după Mondial. După asta a venit Juventus și am zis nu. Am ajuns la Eindhoven. Cred c-a fost o alegere bună. Aș fi putut face față și la Real, dar totuși a fost important c-am fost în Olanda. M-am așezat ca jucător și am înțeles profesionismul.
Cruyff m-a chemat într-o sală alăturată conferinței de presă. ”Știi de ce te-am luat? Păi, să joc! Nu! Te-am adus să faci diferența.” Și-a plecat. Omul ăsta avea un talent de a-ți da încredere. Dacă aș fi putut, i-aș fi spus că-l iubesc în fiecare zi.
Când eram mic, mă duceam la Policlinica Sportivă de la Craiova, știam că acolo vin jucătorii. Eu voiam să ajung la Universitatea Craiova. Era icoana copilărie mele. Mă duceam la policlinică să stau lângă jucători, să-i simt și să le simt parfumul. Voiam să-i ating. Când am intrat în vestiar prima dată, mi s-a făcut rău. Noroc că m-a luat Bâcu să stau lângă el.
Anii 88-90 au fost cei mai buni ai carierei mele. Și ca fotbal, dar și ca dragoste a suporterilor. Dacă m-ai întreba ce-ai vrea să retrăiești în viață, aș ști sigur ce să-ți spun: n-aș vrea să trăiesc finala cu Galata, nici c-am fost căpitanul Barcei, aș vrea să retrăiesc momentul în care stadionul de la Craiova striga Gică Popescu, Dumnezeul nostru! Asta aș vrea!
Sunt mai bun ca fiu-meu! Îl bat de-l usuc la fotbal, trebuie să simtă! Îi spun ”mai ai de tras până la nivelul ăla.” Trebuie să poți să mă bați! Dacă vrei să ajung la nivelul acela, trebuie să mă bați pe mine.
Trebuie să ascultați mai departe și ce spune Gică despre zaibăr, antrenorii săi, dar mai ales despre tatăl său. E multă pasiune oțelită acolo. Și cred că e un om care mai are multe de spus.
