“Stai, mă, și tu într-un loc și uită-te la televizor! Uite-l pe Ștefănescu. Mare fotbalist!” Atenționarea tatei e probabil prima mea amintire palpabilă despre fotbal. Am văzut atunci cursa lui Cămătaru pe Rasunda, bara lui Hagi pe Wembley, golul uriaș al lui Bölöni împotriva Italiei. Erau imaginile cu care începeam să construiesc povestea fotbalului meu. Eram prea mic să stau într-un loc un meci întreg, dar destul de mare să ascult poveștile tatei și ale prietenilor săi. Lângă ei și cu Domozină la radio, aveam să înțeleg că Balaci e irepetabil, că Boloni e deștept, Cămătaru puternic, că Irimescu are tun în loc de picior, că Lung e înaripat, dar că cel mai respectat e Costică Ștefănescu. Și visam ca atunci când o să joc fotbal, eu să fiu precum Ștefănescu.
La nervi, tata spunea despre fundașii naționalei că au doar două fire în cap care, din când în când, se ating între ele. Puțini să fi scăpat de gratularea asta. Costică Ștefănescu era singurul pe care , în pasiunea sa, tata nu l-a beștelit în vreun fel. Cu timpul aveam să înțeleg și de ce. Mereu cu capul sus, ministru al apărării, bun și cu mingea, de la Ștefănescu porneau toate: și organizarea în apărare și plecările în atac. Dar cred că nu era vorba numai de fotbal. Ștefănescu, jumătate fotbalist, jumătate istorie în devenire, vorbea din privire. Nici cel mai înalt, nici cel mai voinic, pe el se vedea că e șeful . Și ce șef! Liderul unei generații care, blocată în România, aduna câte două vedete pe fiecare post.
Mai mult
