copilarie | Striblea.ro

Câteva motive pentru care germanii își cresc copiii mai bine

29 mai 2015 Vladimir Striblea 3 comentarii

Acum că am împlinit nouă ani, trebuie să purtăm și această discuție dificilă. Vladimir nu merge nicăieri neînsoțit. Nici la colț, nici la magazin, nici afară în spatele blocului, darămite la școală, cum făceam noi pe vremuri. Nu pentru că nu și-ar dori. Omul și-a exprimat dorința de mai multe ori, dar lipsește încrederea din partea noastră. Sunt convins că s-ar descurca, dar parcă nici nu-ți vine să-l lași singur.

Pericolul nu e clar identificat, dar ar putea fi orice, de la șoferii nebuni, la câinii liberi sau oamenii răi. Când eram de vârsta lui mergeam singur la școală, îmi pregăteam masa dimineața, o încălzeam la aragaz pe cea de prânz (ah, ce părinți nebuni!) și mergeam cu sportul zile întregi în deplasări, doar cu un singur profesor. Și deși am făcut toate lucrurile astea, nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că Vladimir poate face ceva singur. Iar în fața noastră se deschid două căi. Mai mult

Voi ştiţi ce culoare are ” Legenda mănăstirii Putna”?

15 ianuarie 2015 Vladimir Striblea 2 comentarii

A venit rândul meu la teme. Verificare pe tema la lectură. Nimic complicat în capul meu, plin de surprize dacă e să-l urmărești pe Vladimir. Legenda o știți: Ștefan cel Mare trage cu arcul, despică un paltin în două și așa alege locul mănăstirii. La finalul lecturii, copiii au de completat, direct pe carte, diverse lucruri legate de povestire. Ce au înțeles, dacă la acțiune participă personaje reale, știți voi, lucruri de clasa a treia. Iar la un moment dat intervine întrebarea cheie. Pe care o vedeți la un loc cu răspunsul mai jos.

Mai mult

Cum se vede lumea de la un metru treizeci

23 octombrie 2014 Cătălin Striblea 0 comentarii

I-am găsit în telefon cam o mie de fotografii. Făcute în casă, pe câmp sau prin excursii. Nu la școală, că nu are telefon la școală. Doar când e cu noi. Așa avem o documentare a tuturor lucrurilor pe care le facem. Dar văzute dintr-o cu totul altfel de perspectivă. De fapt cum se vede lumea de la înălțimea de un metru și treizeci de centimetri? Ce lucruri îi sar în ochi? Ce îi atrage atenția? Rezultatul e mai jos.

Afişează slideshow

Un singur comentariu: editările îi aparțin. De fapt, asta îl și atrage la fotografie. Are câteva aplicații cu care poate transforma orice imagine. Și în sfârșit ne-am luat o piatră de pe inimă. Poate face și altceva cu telefonul, în afara jocurilor. Alina îl publică în fiecare miercuri aici.

Bucureșteanul Vladimir merge la țară

4 octombrie 2014 Vladimir Striblea 0 comentarii

Copilul nostru este urban. El când se duce la țară, tot la oraș se duce. Vasluiul și Hușiul, cât de mici și amărâte sunt, tot orașe sunt până la urmă.

Așa că excursia în nordul Moldovei, la capătul hărții, la modul propriu, a fos așteptată cu curiozitate. De noi. El m-a întrebat la fiecare trei ore cât o să stăm. ”Două zile? Bleaaaah!” Cel mai tare l-a durut că acolo nu există internet, ci doar un pic de telefonie mobilă. Și asta undeva într-o zonă din fața casei. Mai mult

Prima lui finală, prima mea finală de Cupă Mondială

13 iulie 2014 Vladimir Striblea 0 comentarii

Cea din 1986. Tot Germania-Argentina. Prima, în sensul că era prima pe care am văzut-o la televizor și am așteptat-o ca pe altceva. Am și pregătit-o cu ceva meciuri peste zi, cu băieții prin fața blocului.

Pentru generațiile mai tinere, văzutul la televizor să știți că era o chestie, căci nu se transmitea mai nimic la TVR. Eram fix în mijlocul celei mai negre perioade a lui Ceaușescu. Tâmpitul tăiase tot, nu numai mâncare, curent și căldură. Așa că noi, la Vaslui, am văzut meciurile pe Moscova 1 și Moscova 2. Mai mult

Cum făceam sport pe vremea lui Ceaușescu

5 iulie 2014 Vladimir Striblea 0 comentarii

Revin la mai vechea mea idee despre copilăria din anii 80, care nu e neapărat mai bună. Știți voi povestea: noi stăteam mai mult afară, trăiam mai sănătos, ce pățesc copiii noștri, bla. Fals.

Am fost de tură la supravegherea lui Vladimir week-end-ul ăsta. L-am dus de două ori la fotbal. Mai fusese la înot și la tenis. Am văzut o grămadă de copii fericiți, roșii la față care au trăit la intensitate antrenamentul de la Champion Club. Și m-am uitat un pic cu invidie la ei. Aveau echipament, bluze colorate, pantofi cu crampoane,o minge de calitate. Și porți cu plase, frate! Porți cu plase în care mingea se oprește să te poți bucuar de gol.Plus un profesor care să-i strunească

Și mi-am adus aminte cum era cu fotbalul nostru. Mai mult

Cum m-a înfrânt Amos Oz. Și cum am vrut să mă răzbun.

15 iunie 2014 Cătălin Striblea 0 comentarii

Sentimentul meu, citindu-l pe Amos Oz în Poveste despre dragoste și întuneric, e că văd un film al noii generații de cineaști români. Că lucrurile se derulează în slow-motion, că nu e film, că e realitate și că merge cu aceeași viteză a realității. E o atenție infinită la detalii. Acestea aunt descrise cu minuțiozitate, cu meticulozitate enervantă.

Uite, deschid la întâmplare: ”Erau cărți cu litere de aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunțuroasă de ți se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim și inaccesibil, ceva care părea să se zbărlească și să tremure la tingerea ta.” Și așa poate merge pe pagini întregi. Mai mult

Cum a invadat Vasluiul Călărașiul

6 mai 2014 Cătălin Striblea 0 comentarii

Sala Sporturilor de la Vaslui era ca un frigider mare, cu tribună pe o parte. Spun frigider pentru că pereții sălii dădeau afară, fără să fie protejați de vreun culoar, iar din tavanul șubrezit curgea mereu apă. Cum mi-am petrecut toată copilăria și adolescența acolo, pot să spun cu mâna pe inimă că niciodată nu s-a dat căldură în sală. Oricum era inutil. Mastodontul nu putea fi încălzit decât atunci când sala se umplea de oameni. Și atunci podeaua devenea umedă de la condens.

Dar sala asta era plină, căci la două săptămâni juca acolo Moldosinul echipa de handbal a orașului. Vasluiul a ținut mult timp echipe de fotbal, dar mai toate au avut nevoie de talent „din import”. În schimb, handbalul a fost la el acasă. Mai bine de zece ani în B, echipa a fost o forță. Apoi ne-am văzut visul cu ochii: am intrat în A, în 92. Mai mult