Vladimir s-a învrednicit ieri pe la cârma unei bărci care ne-a dus prin lacurile Deltei. Cred că este excursia de bază, pe care o recomand tuturor părinților: de la Uzlina către Isăcel și Isac. Vă las fotografiile să vedeți ce și cum. Mai mult
Mi-am petrecut seara de vineri alături de prietenii mei din Germania la un fel de sărbătoare de final de școală a copiilor lor. Nu era serbarea oficială, ci una lejeră în care părinții și elevii își luau ”la revedere” unii de la alții, după ce au petrecut patru ani împreună. În Germania, școala primară este despărțită de cea secundară, așa că era ultima dată în care se vedeau în această formulă. Potrivit tradiției, oamenii au făcut un grătar în curtea școlii, iar copiii și-au petrecut ultima seară de elevi dormind în fosta lor clasă. Cei bătrâni au avut dreptul la mai multe pahare de șampanie în care se puneau căpșuni. Mainz-ul este capitala șampaniei în Germania și e chiar bună.
Drept urmare am avut parte de o prezentare a școlii, dar și de numeroase povești privind sistemul de învățământ german. Ce am aflat interesant: Mai mult
Că tot am plecat două zile din București, celor care rămâneți în capitală vă las o idee, dacă nu aveți alte planuri pentru week-end. Pe strada C.A. Rosetti, la numărul 8, găsiți Muzeul Aman. E chiar casa pictorului Theodor Aman, construită pe la jumătatea anilor 1800. Omul a fost bogat negreșit, dar și filantrop pe măsură. Când Regele Carol a introdus un uriaș program de austeritate, el a tăiat și bursele studenților de la Belle-Arte, școală înființată chiar de Aman. Pictorul a plătit vreme de ani buni cele 20 de burse, chiar din buzunarul său. Mai mult
Am o prietenă care locuiește în Germania de aproape 20 de ani. Îi vizitez pe ea și pe soțul său relativ des și facem schimb de idei despre diferențele de trai și civilizație dintre cele două țări. Iar unele sunt atât de mici, dar fac o diferență uriașă.
1.În Germania, ideea de reciclare este intrată în sânge. Nu poți să sortezi gunoiul altfel decât ți s-a indicat și altfel decât la culorile cu pricina. Dacă nu faci asta, gunoiul nu va fi ridicat. Copiii sunt învățați de mici să facă asta. E marca întregii țări. Mai mult
Hârtia e de fapt o cerere de înscriere care i s-a pus în ghiozdan. Apoi, ni s-a comunicat verbal că avem obligația de a-l înscrie din nou, altfel nu i se va încheia media școlară. Asta este a doua înștiințare, după ce în urmă cu o lună am aflat că Vladimir va fi trecut absent la religie, chiar dacă nu s-a mai înscris în luna martie, după decizia Curții Constituționale.
La data respectivă am cerut lămuriri și mi s-a explicat că transformarea religiei într-o oră cu adevărat opțională nu e un lucru chiar atât de simplu sau, mă rog, e un lucru pe care l-am înțeles greșit. De fapt, dacă o să funcționeze, asta se va întâmpla ”poate” anul viitor și că faza cu înscrierile din primăvară au fost un soi de ”sondaj în școală”. Am aflat că nu prea există norme de aplicare și că în general, asta e viața, cam trebuie să faci religie.
M-am cam enervat, am spus și eu ce știam deja de hotărârea CCR și că nu mai trebuie să trimiți copilul la oră dacă nu s-a înscris după data de 6 martie. Hotărârea CCR a devenit valabilă imediat după publicarea ei în Monitorul Oficial. Situația a rămas la data respectivă cam în aer, în sensul că am primit asigurări că ”nu vor fi probleme.”
Așa că am rămas cu gura căscată când am aflat că nu o să încheiem școala anul acesta, că nu ne-am prezentat la religie după 6 martie, deși știu că Ministerul Educației a trimis o metodologie în școli tocmai pentru această situație. Dar am hotărât să nu mă enervez. Chiar sunt curios dacă o să ajungem să ne judecăm pentru treaba asta.
Și o spun încă o dată: nu am nimic nici cu orele de religie, nici cu Biserica. Dar forma în care se predă religie în școlile din România nu-mi place. Aș vrea să se predea istoria religiilor, aș vrea să li se deschidă mintea spre alte religii și culturi, aș vrea să vadă că lumea e fascinantă în toate formele ei. Mi-aș dori ca Vladimir să afle la sfârșitul școlii ce gândesc musulmanii, ce vor evreii, cine sunt budiștii, ce ne apropie și ne desparte de ei. Aș vrea ca orele astea să-i deschidă spiritul, nu să-l țină aici. Ori asta nu se întâmplă acum.
Acum că am împlinit nouă ani, trebuie să purtăm și această discuție dificilă. Vladimir nu merge nicăieri neînsoțit. Nici la colț, nici la magazin, nici afară în spatele blocului, darămite la școală, cum făceam noi pe vremuri. Nu pentru că nu și-ar dori. Omul și-a exprimat dorința de mai multe ori, dar lipsește încrederea din partea noastră. Sunt convins că s-ar descurca, dar parcă nici nu-ți vine să-l lași singur.
Pericolul nu e clar identificat, dar ar putea fi orice, de la șoferii nebuni, la câinii liberi sau oamenii răi. Când eram de vârsta lui mergeam singur la școală, îmi pregăteam masa dimineața, o încălzeam la aragaz pe cea de prânz (ah, ce părinți nebuni!) și mergeam cu sportul zile întregi în deplasări, doar cu un singur profesor. Și deși am făcut toate lucrurile astea, nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că Vladimir poate face ceva singur. Iar în fața noastră se deschid două căi. Mai mult
Am două amintiri legate de armata pe care nu am făcut-o. Prima e o mare reuniune a tuturor băieților din liceu și o deplasare la Casa Armatei din Vaslui unde ne-au verificat dacă suntem apți. Eram printr-a 11-a sau a 12-a și mi-l amintesc foarte clar pe cetățeanul care ne-a prezentat formularul pentru testul psihologic. Sus pe o scenă ne-a anunțat solemn că ”în colțul din dreapta avem un pătrățel în formă de dreptunghi”, lucru care a stârnit aplauze ironice. Pe la jumătate anilor 90 știam foarte clar că dacă nu iei la facultate te așteaptă armata, dacă nu ai pile sau bani să te duci la particulară. Armata era încă obligatorie, dar presa era liberă și toate grozăviile din cazărmi, violențe, nedreptăți sau sinucideri tocmai se aflau. Deci nu știu pe niciun băiat din generația mea să fi așteptat să meargă la oaste.
Așa că am făcut o facultate și jumătate, m-am dus la muncă și m-am tot ferit să nu vină recrutarea peste mine. Poveștile colegilor care au mușcat armata la ”TR” au ajutat și ele. Nu am cunoscut unul să zică de vreo mare bucurie. Ba, știu un grup de medici, avocați și profesori care i-au spus unui tânăr căpitan că ei or să scape cu viață din armată, dar după ce ies de acolo, el este cel care o să aibă nevoie de ei toată viața. Nu mi-a ieșit însă perfect și cu vreun an înainte de noua Constituție, tot m-au găsit. Și aici intervine a doua amintire palpabilă. Mai mult
Zilele astea am fost cu Vladimir la East-European Comic Con, unde mai puteți ajunge până în seara asta. Comic Con-ul e o lume fantastică din benzi desenate și seriale care prinde viață vreme de două zile. Te întâlnești aici cu actorii din Game of Thrones, veniți cu tron cu tot, cu personajele din Team Fortress, dar și cu o grămada de jocuri, figurine, costume și o uriașă sală de gaming, unde vă puteți juca sau vedea chiar și profesioniști la lucru.
Vladimir a fost fix în lumea lui. A spart pușculița la cumpărături, a trecut pe la toate jocurile, mai avea puțin și rămânea acolo. Episodul care mă interesează s-a petrecut însă la standul unei companii de film. Cei de acolo distribuiau postere și trailere gratuit la public. Al meu vede pe perete un poster cu o păpușă însângerată: Mai mult
Și la care vă sfătuiesc să vă înarmați cu răbdare și putere. Daniela Oancea, este verișoara mamei lui Andrei, copilul care s-a stins în spitalul de la Curtea de Argeș. Iar dacă o asculți, o să-ți dai seama că nu există eșec mai mare al statului român decât acela că nu-și poate apăra copiii. Ieri au ieșit în stradă câteva zeci de persoane pentru acest lucru. Dar poate ar trebui să fim mai mulți. Și poate ar trebui să spunem în fiecare zi că furtul, hoția, golăniile cu voturi din Parlament sunt cele care duc la asta. Există o legătură directă între zecile de milioane care se scurg în buzunarele clasei politice și starea spitalelor, a drumurilor și a școlilor din România. Pe măsură ce băieții ăștia au furat din ce în ce mai tare, cu atât mai mult am rămas fără doctori, medicamente sau laboratoare. În prea multe situații, viața în România a ajuns o chestiune de noroc. Vă doresc să aveți curaj să vă uitați la imaginile de mai jos.
Interviul a fost realizat de Andreea Traicu și Mihai Alexandru
sursa foto
Sute de copii împânzesc terenul Sălii Polivalente din Cluj. E finalul Trofelui Carpați de la Cluj, de săptămâna trecută, după meciul cu Suedia. Copiii aleargă în mici grămezi, după fiecare dintre jucătoare. Și nu contează că am luat bătaie la aproape 10 goluri. Mica Brădeanu se fotografiază cu toată lumea. Ada Nechita e într-un mol rulant ca la rugby. Paula e sărutată din toate părțile, după ce numele i-a fost strigat minute în șir. Pe tunelul de la vestiare e un haos complet. Peste o sută de copii și adolescenți sunt adunați în fața ușii pe care o blochează complet. Fiecare fată care iese trebuie să treacă printr-un tunel de pixuri, aparate foto, carnetele de semnături, steaguri în care sunt înveșmântate. Nicicând nu mi-a fost dat să văd atâta iubire pentru naționala de handbal.
Poți primi toate noutățile direct pe email!
