Mici întâmplări cu șpăgi mari. Și o învățătură după Oprescu

De când cu Oprescu, știu că multă lume se uită și nu-i vine a crede la câte aude și vede printre rândurile dosarului cu pricina: bani cash aduși la ceas de noapte, dijmuirea a numeroase contracte, sisteme de bruiaj, legături cu ofițeri din servicii și cine știe ce ne mai așteaptă. Genul acesta de povești sunt uzuale în mediul în care trăim noi, jurnaliștii. Ne lovim de ele, ne sunt povestite, uneori cu obidă, alteori ca o glumă bună, de cele mai multe ori ca un argument pro sau contra unei chestiuni juridice în discuție. Sau pur și simplu pentru a beșteli un adversar.

Majoritatea nu pot fi folosite în presă pentru că nu ai probe și sunt greu de investigat. Unele se mai transformă în subiecte, iar altele sunt de ajutor să vezi imaginea generală sau de detaliu a lumii în care ne învârtim. O să povestesc câte ceva din ce am auzit de-a lungul timpului, fără identificarea personajelor și fără a-i judeca pentru că, altfel, ne-am duce într-o poveste fără sfârșit.

Așadar, un vechi ministru îmi spune la un moment dat că s-a trezit pe birou cu o valiză în care se aflau două sute de mii de euro. Întâmplarea avea loc la mai puțin de o săptămână de la numirea sa în funcție. ”Nu mai văzusem în viața mea atâția bani. Îți spun sincer că era ca în filme. Banii erau așezați în pachete, le mai lipsea o fundă roșie. Ce-i cu ăștia am întrebat? Păi, pentru contractul cutare. Dar contractul este semnat, urmează să intre în vigoare, nici nu a fost făcut în mandatul meu, de ce îmi aduceți așa ceva? Pentru că vrem să participăm și la licitațiile viitoare.” Avea să afle atunci că, de fapt, sistemul șpăgii în România e ca la curve: cu plata înainte. De abia atunci se pun lucrurile în mișcare. Doar naivii cred că se plătește după. Întâi trebuie să investești. Omul spune că nu a luat valiza și-l cred. E de ani mulți în politică și nu l-am văzut agățat cu ceva.

În ultimii ani, aflu despre un oficial guvernamental că a mărit miza și că a îmbunătățit metoda. Nu-și mai bate capul cu bani negri, șpăgi sau lucruri care te pot băga la pușcărie. Omul cere să fie acționar, prin interpuși, la companiile care câștigă contracte pe domeniu său. Este citat la mâna  doua spunând: ”am patru ani să rezolv o chestiune pe viață.” Trebuie să recunosc că metoda este mai elegantă decât nesimțirea în care oamenii trebuie să se care noaptea la tine cu banii în sacoșă.

Un stâlp al politicii românești a salutat pimele succese ale ANI, povestindu-le pe hol jurnaliștilor că ” ăștia (colegii lui de partid) sunt proști. Le-am spus mereu: pentru 50 de mii de euro nu te duci la bancă. Îi lași frumos în casă, sub o saltea.” Credința asta nu l-a ajutat foarte tare. A avut și are destule necazuri penale în desfășurare. Dar sunt convins că banii sunt puși bine pe undeva.

Preferatul meu rămâne totuși unul dintre românii cheie ai ingineriilor financiare de la jumătatea anilor 90. Cred că e în continuare în pușcărie sau poate fi ieșit, așa, într-un ușor anonimat. Omul era însă cheia și lăcată unor afaceri economice și politice cum probabil nu se vor mai face în România în următorii 100 de ani. Și era atât de bogat, încât cred că nu mai văzuse bancnote mici românești de ani buni. Doar că la un moment dat ajunge la bariera lui Mazăre de la Mamaia și nu are sub nicio formă posibilitatea să plătească pentru că nu are bani deloc la el sau avea doar valută. Așa că pune mâna pe telefon, îl sună pe unul dintre aghiotanți și-i spune să vină cu 20 de mii la barieră. 20 de mii fiind cei doi lei de azi. Doar că cetățeanul de la celălalt capăt al firului a înțeles exact despre ce este vorba. Șeful lui lucrează doar cu sume mari. Așa că se prezintă la bariera lui Mazăre cu o mică valijoară în care se află fix 20 de mii de euro. Nici azi nu e foarte clar cum au intrat în Mamaia.

Vă povestesc lucrurile astea ca să înțelegeți, într-un fel, de ce oamenii aceștia nu se pot opri acum când au acumulat averi imense. Și de ce sunt profund mirați de ce li se întâmplă. În România, ani buni s-a circulat pe contrasens. Atât de mult și atât de bine, încât asta a devenit norma. Iar acum un tanc vine din față și-i obligă să intre la loc, pe banda lor. Iar cine nu se dă deoparte este strivit. Ceea ce-mi aduce aminte de alt episod.

Pe la începutul anilor 2000, locuiam cu chirie laolaltă cu mai multă lume într-o casă din București. Eram toți cam de aceeași vârstă și ca de obicei într-o astfel de asociere viața era tumultoasă. Multă lume, din medii diverse ne călca pragul. Nu știu cum se aciuase pe acolo și un tip cam de vârsta noastră, dar care lucra la o primărie de sector. Nu apăruse pe atunci termenul de cocalar, dar cred că i s-ar fi potrivit perfect. Noi eram de o sărăcie lucie, dar el se simțea perfect. Primise un post la o direcție care se ocupa de parcări. Nu era seară să nu ne vânture pe la nas bancnote de un milion și să ne spună: ”ia uite câtă șpagă am făcut azi”. Și o spune cu cea mai mare mândrie posibilă. Nu l-am mai văzut niciodată, nici nu știu cum îl mai cheamă. Dar sunt convins că azi nu ar îndrăzni să spună o vorbă despre milioanele pe care le mai vântură. Și asta cred că e cea mai bună veste din România, în ultimii 15 ani. Cumva, încet, bunul- simț și legea, poate și un pic de dreptate își mai reintră în fire. Știu că durează al naibii de mult, dar calea e corectă.

 

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *