Mărturia singurului supraviețuitor din Pădurea Spânzuraților

M-a căutat domnul Petru Stoica din Târgu Mureș. Mi-a trimis acest text document: mărturia singurului supraviețuitor al evenimentelor care au dus la scrierea romanului Pădurea spânzuraților. Liviu Rebreanu spunea la un moment dat despre această carte:  „Spânzurarea fratelui meu, ofiţer în armata austro-ungară, la Ghimeş, ca „dezertor”, de către unguri mi-a sugerat ideea Pădurii Spânzuraţilor.” Dintre condamnați a scăpat un singur soldat, Ioan Baciu. Fiul său Vasile, astăzi în vârstă de peste 70 de ani, i-a pus mărturia pe hârtie ca noi la împlinirea unui secol să le păstrăm memoria. Îl public așa cum l-am primit, fără a schimba o virgulă.

“ În acest an se împlinesc 100 de ani de la începerea primului război mondial în anul 1914. Tot în acelaşi an imperiul austro-ungar a înfiinţat, ca metodă de represiune si subjugarea popoarelor, pedepse de condamnare la moarte prin spânzurare a tuturor minorităţilor imperiului, creând aceea „Pădure a spânzuraţilor”, de tristă aducere aminte.

Cei care au fost condamnaţi au murit şi nu au mai putut comunica urmaşilor modul de comportament ale autorităţilor, precum şi motivele pentru care au fost condamnaţi, iar reprezentaţii autorităţilor care au fost executanţi ai pedepselor au tăcut, fiind complici la această acţiune oribilă.

Tatăl meu Baciu Ioan din satul Vaidacuta fiul lui Ioachim şi Anastasia,fiind supravieţuitor al acelei „Pădurea spânzuraţilor” mi-a povestit în copilăria mea modul de acţiune a autorităţilor austro-ungare din timpul primului război mondial. După începerea primului război mondial în anul următor 1915 tatăl meu a fost încorporat forţat în armata austro-ungară ,neinstruit din punct de vedere militar , pe post de tâmplar de întreţinere, asigurând repararea diferitelor utilaje din dotarea armatei.

A fost dus pe front în Galiţia unde a cunoscut mai mulţi soldaţi români care se aflau în acel corp de armată . Din când în când se adunau seara şi discutau româneşte despre diferite lucruri din ţară, printre ei se afla şi un locotenent care în viaţa civilă era învăţător român. Printre alte povestiri acel locotenent într-o seară le-a povestit şi despre dorinţa românilor din Transilvania de a avea aceleaşi drepturi cu celelalte naţiuni care se găseau în acel moment în Ardeal. Acolo în adunările românilor în tranşee se informau soldaţii români despre nedreptăţile şi abuzurile permanente la care era supusă întreaga populaţie de naţionalitate română, fiind în permanenţă batjocoriţi de către autorităţile conducătoare .

Totodată acel locotenent le-a prezentat soldaţilor unele soluţii pentru a rezolva viaţa socială şi de trai a populaţiei, care s-ar putea îmbunătăţi prin declanşarea unor acţiuni de eliberare din iobăgie precum şi acţiuni care să determine autorităţile imperiului de a acorda şi populaţiei româneşti aceleaşi drepturi în viaţa socială din acele vremuri, să nu mai fie naţiune oropsită şi subjugată de către celelalte trei naţiuni conlocuitoare.

Aceste idei au fost auzite de către un soldat de altă naţionalitate care ştia româneşte, care pentru a se evidenţia în ochii superiorilor a raportat comandanţilor de rang înalt ce vorbesc soldaţii români când se întâlnesc cu locotenentul român seara în tranşee. Comandantul corpului de armată i-a identificat pe toţi soldaţii care au participat la discuţii cu locotenentul român, fiind un grup de aproximativ 15 persoane, i-au arestat, puşi sub pază militarizată.

A 2 a zi au fost îmbarcaţi într-un vagon de animale şi trimişi la curtea marţială de la Budapesta. Pe drum locotenentul le-a promis soldaţilor că la judecată va lua vina toată asupra sa cu scopul ca pedeapsa capitală să îi fie acordate doar lui, iar ceilalţi să primească pedepse mai uşoare, mergând până acolo încât făcea afirmaţia că va declara că i-a obligat pe soldaţi să vină la întrunire dându-le ordin, el fiind ofiţer.

La curtea marţială judecata s-a desfăşurat rapid fiind toţi 15 soldaţi învinuiţi de înaltă trădare, iar sentinţa s-a dat rapid în aceeaşi zi, fiind condamnaţi la moarte prin spânzurare, urmând ca pedeapsa să fie executată a 3 a zi. S-a acordat o zi pentru recurs, iar avocatul tatălui meu fixat din oficiu a făcut acel recurs pe motiv că tatăl meu la acel moment nu era major fiind născut în 1896 având la acea dată 19 ani neîmpliniţi.

În cererea de recurs avocatul maghiar a menţionat următorul lucru: „Ungaria nu se va întării dacă a ajuns să spânzure şi copiii.” Acest fapt a determinat curtea marţială să comute pedeapsa de condamnare la moarte prin pedeapsa de spânzurare de mâini legate la spate timp de 12 zile, câte 4 ore din 4 în 4 ore şi trimiterea după executarea pedepsei pe linia I a frontului chiar dacă nu era instruit.

A doua zi după recurs au fost spânzuraţi în faţa lui toţi ceilalţi soldaţi, iar tatăl meu a fost spânzurat de mâinile legate la spate cu o funie trecută pe un scripete al spânzurătorii fiind lăsat în poziţie ridicată timp de 4 ore, dacă leşina soldatul care executa pedeapsa îi turna o găleată de apă în cap pentru a se trezi şi să simtă durerea pedepsei. După 4 ore era lăsat din spânzurătoare prin dezlegarea funiei de la stâlp, fiind funia pe scripete tatăl meu cădea la pământ de cele mai multe ori picând în nas cu brutalitate cu toată greutatea corpului, rănindu-şi faţa în mod repetat de-a lungul celor 12 zile.

Urmare a acestor căzături a făcut o rană mare pe faţă care s-a umplut la fiecare căzătură cu pământ şi care a fost spălată doar cu apă din care cauză s-a vindecat foarte greu după un timp îndelungat. Semnul rănii provocate atunci i-a rămas pe întreaga viaţă din care cauză sătenii l-au poreclit „PECETI” adică omul cu faţa pătată. Această pată de pe faţa tatălui meu este dovada supliciului la care a fost supus în tinereţe.

După efectuarea celor 12 zile ale pedepsei s-a prezentat în prima linie a frontului şi nu după mult timp a căzut prizonier cu întregul corp de armată luaţi de către armata ţaristă , fiind trădaţi de alte corpuri de armată multietnice care se aflau pe acelaşi aliniament cu ei.

In concluzie arăt faptul că era destul să aduci în discuţie într-un anume grup despre nevoia de libertate de egalitate individuale sau de o anumită etnie că automat erai considerat un duşman şi un trădător al imperiului austro-ungar multietnic şi te trimitea la curtea marţială, care în regim de urgenţă te condamna la moartea prin spânzurare cu executare în 3 zile.

În final arăt faptul că această jertfă supremă constat că a fost cam uitată şi pentru a se cinsti memoria acelor sacrificaţi acum 100 ani societatea românească ar trebui să ridice un monument care să le cinstească memoria precum şi a pune o piedecă în calea uitării.”

  Vasile fiul lui Peceti 

 

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Un comentariu la “Mărturia singurului supraviețuitor din Pădurea Spânzuraților

  1. Mariana spune:

    Monument exista, dar este doar pentru Emil Rebreanu, ridicat la mormanul acestuia, nu pentru pentru toti martirii. Se afla in com. Palanca-Bacau. Padurea era pe versantul de vizavi de monument, in zona Ghimesului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *