La a câta generație devenim bucureșteni

Vladimir intră în casă cu o întrebare directă: ”Mamăăăă, care e antonimul la drept?” Fericire mare. Copilul a prins lecția cu antonimele și sinonimele cu care îl chinuise Alina cu vreo două zile mai devreme.

”Nedrept”, zice repede Alina. ”Nuuuuu!”, vine răspunsul. ”Este strâmb.”. ”Corect, dar este și nedrept” mai face o încercare Alina. ”Cuvântul drept are mai multe sensuri, uite întreabă-l și pe unchiu-tău, Alex.” Alex zice și el că merge și ”nedrept.”

”Nu e adevărat”, se burzuluiește copilul la noi. Și apoi dă argumentul suprem: ”Nu pricepeți voi, că sunteți moldoveni!” HAAA. Toată casa e un protest. Care mai de care sărim de la locurile noastre ultragiați. ”Auzi-l cum vorbește!” Deși eram siguri că nu prinsese el șmecheria cu peiorativul din moldovean.

”Dar tu ce ești, mă, juma’ de om? Dacă noi suntem moldoveni, tu ce ești? Că ești al nostru!” Se uită drept spre noi și spune hotărât: ”Eu sunt bucureștean”. Și de atunci pas să-l mai convingi că și el este un mic moldovean care s-a născut la București. Am încercat să-i spun zicerea locală că trebuie să treacă trei generații care să stea în același loc până când să capeți “statutul” cu pricina. Dar m-a întrebat de ce și nu prea am știu pe ce se argumentează cutuma asta.

Și ca să fiu drept, copilul meu vorbește ca un bucureștean. Are limba ascuțită. Are uneori „și”-urile alea care mă scot pe mine din minți. Și cum să fie altfel, dacă doamna care îl crește cu noi de când avea juniorul patru luni e o giuleșteancă cu state vechi?

Așa că una dintre distracțiile speciale ale lui Vladimir este să se joace de a moldovenii: ”Șiii fași uăi?!”, se aude uneori prin casă. Apoi stâlcește toate cuvintele și încearcă să vorbească legănat, ca la noi. ”Ce faci, măi Vladimire?”. ”Învăț hușeana!”

E clar că, dacă e moldovean, e unul înstrăinat. Așa că o să-l consider o generație de tranziție. Poate și lumea merge mai repede de trei generații acum. Mi-aduc aminte că în primul meu an în București am făcut imprudența să mă exprim în fața unui bucureștean că orașul arată rău, că nu e curat, căci așa era în 2000.

Omul s-a enervat și mi-a spus să plec, că suntem toți venetici și că nu merităm orașul ăsta. Singurul lucru care mi-a venit în cap a fost să-l întreb câte impozite plătește în oraș. Nu plătea, că nu avea nicio proprietate. Așa că eram egali în drepturi, cel puțin în dreptul la exprimare.

Totuși, de atâția ani, întrebarea asta mi-a rămas nelămurită. Între timp plătesc și impozite, accent nu am avut niciodată, dar nici pretenții că aparțin cu totul orașului ăsta. Mă gândesc însă că varianta copilului e cea mai bună. El își asumă locul în care trăiește.

Nu e de ajuns, însă. Îi spun mereu că cel mai bun lucru pe care îl poate face este să-i respecte pe oamenii din jur și locurile prin care trece. Dacă dai bună ziua, faci curat și nu strici nimic din jurul tău, ba poate chiar mai și repari ceva, cred că poți să te declari om al locului fără mari probleme. E acel „un pic mai mult” care îți dă dreptul să spui cu mândrie că ești de undeva anume.  Și poți să-i și zici ”la mulți ani”orașului care tocmai face 555 de ani. Apropo, Chinezu‘ tocmai vă cere un slogan pentru treaba asta.

Nu rata niciun articol important

Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!

Un comentariu la “La a câta generație devenim bucureșteni

  1. Avatar marlene spune:

    Vladimir se simte de-al locului in care s-a nascut, ceea ce mi se pare normal! Cei care nu sunt nascuti in Bucuresti vor avea mereu nostalgia locului natal, ceea ce , iar, mi se pare firesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!