Știrile zilei răspund la o întrebare clasică: ne iubesc animalele? Altfel, porumbul este responsabil de o parte din poluarea planetei. Plus: sunt emisiuni tv care ne fac mai proști. Bonus: de ce e gravă supravegherea video în masă.
Țineți minte când l-am făcut praf pe Tăriceanu c-a oprit coloana oficială pe banda întâi? Se dusese omul la farmacie și pentru asta a ținut traficul în loc. Și, pe drept cuvânt, și-a luat în fel și chip. Bucureștiul nu este un oraș prietenos în trafic. Dimpotrivă, e un chin. De ani buni, oficialii nu sunt capabili să repare asta. Iar când mai și îngreunează lucrurile, înjurăturile zboară precum katiușele.
Dar dacă mulți suntem la fel? Dacă, de fapt, Tăriceanu reprezintă o stare de fapt și o stare de spirit Și un grup de alegători care pot să trăiască și așa? Priviți ce-am înregistrat în ultimele zile în București. Mai pe toate bulevardele lumea oprește aiurea. Fie că stă pe avarii, fie că doar s-au oprit sau livrează câte ceva, mașinile sunt oprite mereu pe prima bandă, Fie că sunt două sau trei benzi, cineva are o oprire la bordură. Nimeni nu are răbdare să meargă trei sute de metri mai încolo. Nimeni nu vrea să intre în spatele blocurilor. Nimeni nu ar face o tură în plus doar ca să se gândească la alții. Avem o mașină? O lăsăm în drum. Rezultatul este că-i încurci și pe alții într-un oraș care zilele astea e chiar gol.
Lipsa de spirit comunitar este de fapt una dintre caracteristicile noastre. Drept urmare, îi numesc Tăriceanu pe toți cei care opresc aiurea în trafic. Și nu numai. Pe cei care nu respectă minime convenții sociale doar pentru a le fi lor bine câteva minute. De fapt, acesta este unul dintre motivele pentru care nu progresăm atât de mult cât ne-am dori. Când atitudinile astea o să dispară, va exista și politică altfel. Sigur că Tăriceanu este mai responsabil decât cei din aceste imagini pentru că el este exemplu și este vizibil. Zic eu, însă, că orice atitudine, cât de mică, contează.
Știrile zilei se uită cu uimire la o realizare biologică ce poate schimba agricultura. De asemenea, povestea prinderii lui El Chapo. Plus: dacă vrei să fii un jurnlist bun, trebuie să alergi. Bonus: nu eo problemă dacă îți pui copiii pe Instagram
Întâmplarea face că m-am întâlnit cu Răzvan Pascu chiar de ziua Madagascarului. Țară din care se întorsese doar de două zile. Nu știu alți români în afară de Mazăre care să fi fost pe acolo. De ce să fi ales fostul primar această țară? Dincolo de faptul că e minunată ca privilește. Ce ar trebui să știm despre acest loc?
Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.
(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi. Nu am să pot uita o imagine pe care am văzut-o. Era un râu într-o zonă din mijlocul țării. O zonă muntoasă. Madagascarul este o insulă care are de toate. I se spune al optulea continent. E o insulă foarte mare. Poate nu avem foarte multe cunoștințe despre ea, dar ca să vă faceți o idee, de la Nord la Sud sunt 1600 de kilometri, iar de la Est la Vest sunt vreo 500. Insula e a patra cea mai mare din lume. Are toate formele de relief. În mijlocul țării sunt munți. Având munți, în zona aceea au și foarte multe bogății pe care toată lumea, inclusiv ei, vor să le exploateze. Sunt foarte multe alte nații care le iau bogățiile. Chinezii sunt printre cei care investesc cel mai mult în Africa, nu doar în Madagascar.
Ce ar fi de văzut în Madagascar?
Acum am făcut un tur al țării. Cam asta încercăm să facem de fiecare dată. Nu merg doar pentru a călători. Merg cu grupuri de turiști. Sunt excursii Premium pe care încerc să le promovez și să le vând exclusiv pe pagina mea de Facebook. Organizez toată povestea asta într-un parteneriat cu agențiile de turism. Acolo încercăm să descoperim atât lucrurile tradiționale cât și cele foarte cunoscute. Mergem în primul rând în circuite. În călătoria aceasta, în Madagascar am fost inclusiv în zonele de plajă despre care auzisem la televizor prin prisma primarului nostru celebru, dar am ajuns și în zonele despre care se vorbește mult mai puțin, în special zona de orașe, dincolo de parcurile naționale.
E un loc spectaculos de plajă?
Nu aș putea spune neapărat că e spectaculos (la plajă). Cred că am văzut destinații de plaje mult mai spectaculoase în lume, dar ca orice plajă la Oceanul Indian, evident că are ceva frumos. Oceanul acela cu ceva culori turcoaz. Sunt câteva zone ale insulei, în special zona de Nord-Est, Nord-Vest unde sunt mai multe insulițe mai mici. Acolo nisipul este alb. Deci sunt anumite zone care sunt frumoase. Nu aș putea spune spectaculoase. Mulți investitori străini, în special italieni, britanici, olandezi, francezi, au investit în resorturi de calitate. Nu o să găsim peste tot cazări de calitate.
Răzvan Pascu povestește că nu a ajuns la stațiunea pe care și-a construit-o Mazăre. Are câteva explicații despre cum se face turism acolo.
Multă lume mă întreabă, inclusiv colegi de-ai tăi, din presă, mi-au scris. Nu, nu am fost. Nici măcar nu am avut această curiozitate. Multă lume mă întreba pe Facebook și apăreau tot felul de glume. Înțeleg de ce și-ar face cineva o afacere în turism acolo. Am să explic în câteva vorbe.
În primul rând salariile sunt foarte mici. Costurile cu forța de muncă sunt foarte mici. Costurile cu materia primă sunt mici. Fructele de mare sunt foarte ieftine. În general mâncarea e ieftină. Dacă îți faci un restaurant de calitate, evident că vei vinde la prețuri care se apropie de orice resort dintr-o țară dezvoltată. Prin urmare vei avea costuri mici și venituri la fel de mari ca în orice alt stat dezvoltat, prin urmare vei câștiga bani.
Condițiile sunt bune, dar nu extrem de bune. Ce facem noi sunt călătorii chiar Premium. Ne dorim să fie așa. Am luat cele mai bune hoteluri posibile. Comparativ însă cu alte țări în care am mai fost, am avut condiții mult mai bune în altă parte. Ce a fost interesant a fost că am reușit să ne cazăm în mijlocul naturii. Am stat într-un hotel în mijlocul unui canion. Nu doar cele de pe litoral. Atunci da, le putem numi experiențe, dar cum spuneam aș putea înțelege de ce cineva și-ar face o afacere în turism acolo, pentru că nu ai aceste probleme pe care în România le ai cu forța de muncă. Acolo oamenii vor să muncească, dar nu au unde, nu au ce face.
Vă spuneam că sunt oameni care trăiesc cu 50 de cenți pe zi. Trecusem la un moment dat prin mijlocul țării. Era un râu unde oamenii cerneau apa și nisipul ca să caute safire. Este una dintre țările în care sunt foarte multe pietre prețioase. E un vis până la urmă. Foarte puțini reușesc să găsească niște pietre. Cei mai mulți se mulțumesc să câștige acești 50 de cenți pe zi. Cei mai câștigați sunt de fapt comercianții, negustorii care cumpără de la sărmanii ăștia pietrele. Oamenii ăștia, negustorii, erau chinezi, oameni din Sri Lanka, olandezi, foarte mulți francezi. Vă spun, este o sărăcie extremă acolo.
Mai sunt și câteva obiceiuri în Madagascar pe care cu siguranță nu avem cum să le înțelegem cu privirea noastră.
Călătorind în atât de multe țări, prin toată lumea, am fost prin foarte multe locuri care sunt sărace. Multă lume compară cu India. Am fost în Tanzania, în Kenya. Am fost în multe țări pe care le pot numi sărace în lume. Chiar și Tadjikistan, Kârgâzstan. Acolo însă, cumva, puteai să găsești din loc în loc, cât de cât niște oaze în care lucrurile funcționau parcă mai bine, în care oamenii o duceau parcă mai bine sau cel puțin aparent, la nivel de imagine. Ei bine, aici, în Madagascar, nu am văzut aceste oaze. Peste tot a fost o sărăcie de neimaginat. Foarte multă mizerie, oameni care trăiesc după tradiții și ritualuri foarte vechi, de ev mediu, oameni care trăiesc în case cu animalele, la același etaj, pentru că probabil nici nu-și permit altceva, dar așa le spune și tradiția și ei în continuare fac asta. Oameni a căror bogăție se măsoară în zebu, acele vite africane cu cocoașă. Cu cât ai mai multe zebu, cu atât ești mai bogat. Ei trăiesc totuși în niște condiții care nu sunt demne de un om. Nu au curent electric, nu au apă potabilă. Ne spuneau că maxim 15% din casele din Madagascar au acces la apă potabilă. Aceasta este una dintre principalele cauze de deces pentru copii. Se îmbolnăvesc de burtă, iar adulții mor de malarie.
(Oamenii sunt organizați) în triburi. 18 triburi. Am avut un ghid foarte bun acolo. Vorbea engleza perfect. Era un tip cultivat. Ne spunea că din experiența lui, știe de cineva care avea vreo 3 000 de zebu. Toată povestea până să-i sacrifice pe toți… De fapt e un ritual. Se întâmplă doar într-un anumit trib, din centrul țări. Trebuie să sacrifici toate aceste vite de fapt, căci sunt niște vaci, și să le dai, ca pe un soi de pomană. Nu ai voie însă să dai familiei. Familia nu primește nimic. Mai mult decât atât, în momentul în care toți acești zebu sunt sacrificați… Cazul ăsta despre care ne spunea ghidul: omul avea vreo 3.000 de zebu. A durat vreo trei ani să-i sacrifice pe toți și să-i ofere de pomană. La sfârșit au dat foc și casei în care trăia familia, astfel încât să se rupă cumva orice legătură între viața de pe Pământ a celor care au mai rămas și viața de dincolo a celui care a murit. Asta spuneam. Sunt multe. Am putea vorbi o zi întreagă. Sunt multe obiceiuri de genul acesta, rămase cumva dintr-un ev mediu. Oamenii sunt destul de primitivi. Ce s-a întâmplat? Popoarele colonizatoare care au ajuns acolo au luat probabil mai mult decât au dat înapoi, iar asta se vede în continuare.
Și aruncă un ochi și aici dacă vrei să faci turism acolo.
Sunt niște riscuri acolo, inclusiv pentru turiștii care călătoresc. Trebuie să-ți iei pastile de malarie, să-ți faci vaccinul înainte. Sunt totuși ceva turiști, nu mulți, care călătoresc, pentru că țară este extrem de diversă. Oferă multe, mai ales că 80% dintre plantele și animalele de acolo sunt endemice, le găsim doar acolo. E ca un ecosistem unic al lumii.
Cei mai celebrii sunt baobabii și lemurii. Lemurii din filmul Madagascar. Sunt niște maimuțele. Pe King Julien din film, îl găsim acolo. E lemurul acela cu coadă dungată. Sunt peste 100 și ceva de specii. Foarte mulți cameleoni.
Sunt destinații în care m-aș duce și de 100 de ori pentru că îmi plac foarte mult. Sunt destinații pe de altă parte, pe care le privesc ca pe niște experienţe, iar Madagascarul este una dintre ele. E o destinație în care nu m-aș mai întoarce. Am zis: „Once in a lifetime”. Nu aș vrea să înțelegeți greșit. Nu că nu mi-a plăcut. Evident, contează foarte mult și cum ești tu construit ca om. Aș putea spune că îmi plac mai mult destinațiile comerciale. Nu mă dau în lături după destinațiile care presupun natură, dar nu să le fac în mod tradițional. Sunt atât de multe destinații pe lumea aceasta în care mi-ar plăcea să mă întorc sau pe care să le văd, așa încât nu mi-aș mai pierde două săptămâni din viață să mă întorc în Madagascar. Cel puțin nu acum. Poate peste 50 de ani, dacă țara asta se va schimba în vreun fel, deși mă îndoiesc profund.
Dacă ar fi să alegi între destinațiile africane, ce ai alege?
Uite, de exemplu toată lumea mă întreabă care este țara mea preferată. Nu aș putea să numesc o singură țară. De obicei spun 5, 6 țări. Una dintre ele este Tanzania. Îmi place foarte mult și se află tot în africa. E foarte multă sărăcie și acolo, numai că nu ajungi să te lovești, nu are un impact atât de puternic, sau cel puțin nu a avut asupra mea. Acolo doar treci prin niște orașe, care sunt la fel de sărace, dar doar jumătate de zi. Mai departe te duci către parcurile naționale pentru că de fapt te duci în Tanzania și Kenya ca să faci safari la animalele sălbatice, să vezi de obicei pe Animal Planet, pe National Geographic, pe Digi la voi, la emisiunile de specialitate. Când stai însă și te lovești două săptămâni de asta, treci doar prin orașe pline de sărăcie, vezi doar case de genul acesta, vezi atât de mulți copii…
Și o posibilă explicație pentru locul ales de Radu Mazăre.
Trebuie să mai spun că 30% din populația Madagascarului are sub 15 ani, și încă 30% au între 15 și 30 de ani. Deci 60% din populație are sub 30 de ani. E o populație foarte tânără. Vedeai copii peste tot. Copii foarte mici, care nu au aproape niciun viitor. Am vizitat o școală ca să le ducem caiete, produse pentru ei. Ne spuneau că nici măcar 20% dintre ei nu termină primii 4 ani de școală. Peste 50% din populația din Madagascar este analfabetă. Nu știu să scrie și să citească. Se profită foarte mult de ei la vot. Se votează cu amprentă. Pun degetul pentru că nu știu să scrie, să se semneze. E o țară coruptă până în măduva oaselor. Peste tot trebuia să lași câte ceva ca să faci lucrurile obișnuite. Inclusiv șoferii de autocar opreau la anumite controale și lăsau niște bănuți ca să treacă mai departe.
Dar și o speculație de la fața locului pentru arestarea lui Mazăre.
Apropo, am să vă spun ceva care e cumva în exclusivitate. Nu am scris despre asta deși mi s-a părut interesant. L-am întrebat pe ghidul nostru dacă știe ceva de povestea cu domnul Mazăre, dacă a auzit de el, dacă știe că a fost extrădat. Mi-a spus că nu știe nimic. L-am întrebat, în glumă, dacă el crede că e adevărat că nu a mai dat șpagă cui trebuie și că probabil ăsta e motivul pentru care a fost trimis acasă. Mi-a zis ceva surprinzător, la care nu m-aș fi gândit. Mi-a spus că actualul președinte e considerat un om corupt. În 2009 a făcut o lovitură de stat și l-a dat jos pe președintele de atunci. Din 2009 până în 2013 el a stat la putere, la conducerea țării, fără a fi recunoscut de vreun organism internațional. În 2013 nu prea a mai fost lăsat să candideze, mai ales de către comunitatea internațională, dar din 2018 s-a întors. Spunea că el crede că mai degrabă s-a întâmplat altceva și că primarul nostru celebru a fost prins într-o conjunctură, de fapt. Spunea că Președintele actual, din ce știa el, avea, și are în continuare, foarte mulți prieteni investitori în turism și probabil că a deranjat niște interese și a vrut să fie curățat. Au vrut să scape de el ca resorturile acelea să fie preluate de unul dintre prietenii președintelui actual.
Știrile zilei au câteva sfaturi care să te ajute când ai copilul dependent de ecrane. De asemenea, Instagram nu mai arată likeurile în câteva țări. Bonus: un interviu cu Steve Harris de la Iron Maiden. Și cel mai difuzat cântec al secolului
La ceva ani după ce Mircea Geoană fusese îndepărtat din PSD și căzuse într-o combinație politică de neînțeles și dezarmantă cu Vanghelie, un celebru lider PSD îmi spunea șușotit că ”pe Geoană l-am făcut toți.” A rostit și cuvinte mai apăsate și surâdea cu plăcere când pomenea de ”prostănacul” lui Iliescu.
Mircea Geoană avea două facultăți înaintea sa, fusese ministru de externe, avea capacitatea de a înțelege dosare pe care vorbitorii nu le pricepeau deloc, știa unde să sune ca să se facă auzit în occident. Dar nu reușea deloc să învețe manevrele șmecheroase de Dâmbovița. Politica asta de aici nu i se potrivea deloc. Iar de câte ori încerca să facă una la fel ca a colegilor de partid, cădea în ridicol.
Momentul culminant a fost seara alegerilor când partidul nu i-a păzit voturile, încununâdu-l drept regele pierzătorilor pe mai mulți ani. Nu cred să fi existat nepotrivire mai mare între capacitatea de a face lucruri și funcționarea unui partid. Întâmplările lui Geoană sunt celebre și probabil vor fi de neimitat. Asta l-a și scos în afara circuitului politic. Sau, mai exact, faptul că nu poate face astfel de politică.
Numirea lui Geoană la NATO este rezultatul muncii pe care a dus-o singur în ultimii ani. Nu i-a bătut nimeni drumurile, a făcut-o cu puterile sale. Dar asta este mai puțin important. În altă parte voiam să ajung.
Îndepărtarea unor oameni precum Mircea Geoană, Cristian Diaconescu, Mihai Tănăsescu sau Daniel Dăianu din sistemul politic românesc, ca să dau câteva exemple doar, este una dintre cauzele impotenței actuale. România politică și-a permis luxul să se despartă de oameni deștepți. Mediocrii și infractorii au tras o grămadă de proști după ei. Resursele nu au fost conservate, dezastrul este iminent. Și eminent.
Să ne înțelegem. Oamenii pe care i-am numit nu sunt fără pată, nu sunt plăcuți de toată lumea. De fapt, niciun politician nu este așa. Toți au un grad de ipocrizie, minciună sau adevăruri nerostite. Important ca el să fie acceptabil social și să respecte norme clare. Nu există persoane pure în politică sau nesupuse greșelii. Aici vorbim de capacitate. De posibilitatea a de a rezolva anumite chestiuni și dosare. De a fi recunoscuți ca specialiști în ce fac. Or, lipsa lor este o pierdere. Politicienii nu sunt cei mai plăcuți oameni și toți cei mai de sus sunt criticabili. Dar, sincer, prefer să critic un om deștept.
Din motive importante a trebuit să întrerup serviciul furnizării de știri câteva zile. Revin azi și o luăm de la capăt. Un studiu foarte amănunțit arată că omenirea nu a înțeles exact ce-a spus Neil Armstrong pe lună. Iar o revistă din 1969, ne spune ce l-au sfătuit câțiva oameni celebri. În fine, bulgarii și-au pierdut datele personale.
Într-un meci în care Serena o batea rau de tot (1-0 la seturi, 3-0 deja in setul doi) Simona il cheama pe teren pe Darren si ii cere aproape disperata sfaturi. La care Darren i-a spus zambind: “azi te bate si te bate tare. Joaca exceptional, nu vad ce poti sa faci. Singura optiune pe care o vad este sa ma duc eu acum la ea si sa o iau la bataie pe marginea terenului”. “Nu, nu te duce ca, la cat de pornita si de tare este azi, te bate si pe tine”. (Citat aproximativ – din memorie). Au ras amandoi acolo, pe teren. Apoi Simona a reintrat in meci unde a fost batuta scurt – si viata a mers inainte. Odata ce accepti realitatea, te focusezi pe ceea ce poti sa faci, nu pe ceea ce ai fi putut sa faci daca realitatea era alta. Cateodata inseamna sa mergi pur si simplu mai departe zambind.
Cumva povestea asta se completează de minune cu declarația de sâmbătă seară a Simonei:
„Ar trebui să începem să fim mult mai buni, să credem în noi, să privim lucrurile într-un mod pozitiv. Pentru că negativă toată lumea poate să fie, este ușor. Dar dacă privești lucrurile pozitiv, ai o șansă mult mai bună să faci ceea ce-ți dorești și să faci lucrurile mai bine.”
Ce ne spune Simona este că în viață poți să greșești, poți să ai zile proaste, important e să faci mai departe ce faci bine. Și să faci partea ta de bine, neașteptându-i pe alții. Se poate aplica asta la nivelul unei nații? În mod evident, nu. Dar se poate aplica la nivelul indivizilor care vor și care pricep. Tot ce avem de făcut este să mergem mai departe și să facem ceea ce putem face.
Pas cu pas o să vină și performanța, oricare ar fi ea. Pentru că dacă vrem să avem succes trebuie să fim în preajma lui mereu. Așa cum a fost și Simona. La un moment dat o să vină.
Știrile zilei văd cum o imagine a pus lumea să se gândească altfel la sex. De asemenea, vânătoarea de oase de mamut în Rusia. Plus: cronica NYT despre Simona și statul la coadă la Wimbledon.
Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă astăzi trebuie să ne uităm în spate. Wimbledon este cel mai mare turneu din istorie, iar Simona joacă cu cea mai mare jucătoare din istorie. E momentul care ar putea să-i aducă gloria deplină. Nu mai există turneu pe lumea asta ca Wimbledonul și nu pentru iarbă, ci pentru modul în care organizația de acolo a spus lumii că este cea mai importantă. Și toată lumea s-a supus. Cu o singură mare excepție: Andre Agassi care este chiar poveste tenisului.
Agassi ajunge ca adolescent în ”cel mai faimos loc al tenisului.” Și are onoarea să joace pe terenul doi, numit atunci ”terenul cimitir.” Asta pentru că o grămadă de mari campioni și-au dat acolo duhul sportiv. ”Londra pare cel mai straniu loc cu putință. Mâncarea, autobuzele, tradițiile venerabile. Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă, puțină cum e. ”
”Mai deranjant este că oficialii de la Wimbledon par să aibă o plăcere arogantă în a le spune jucătorilor ce să facă și ce să nu facă. De ce trebuie să mă îmbrac în alb? Nu vreau să mă îmbrac în alb. Ce-i interesează pe oamenii ăștia cum mă îmbrac?
Mai mult de atât mă simt jignit că sunt oprit și sunt blocat și făcut să mă simt nedorit. Joc în acest turneu, dar sunt tratat ca un intrus, nici măcar nu mi se dă voie să mă antrenez pe terenurile pe care voi juca. Am restricție la terenurile acoperite din partea de sus a străzii. În consecință, prima dată când lovesc o minge pe iarbă este prima dată când joc la Wimbledon. Și ce șoc. Mingea nu sare cum trebuie, nu sare deloc pentru că asta nu e iarbă, este gheață dată cu vaselină. ..Când arunc o privire să văd dacă spectatorii mi-au observat disconfortul văd că sunt chiar în capul meu.”
Agassi nu va mai participa la Wimbledon ani la rând, dar se va întoarce pentru că știe că nu e glorie mai mare. La fel simte și Nadal. A pierdut în 2006, dar era recunoscător că se află pe acel teren la 20 de ani. A pierdut în 2007 și a plâns jumătate de oră în vestiar. Nu a crezut că mai revine vreodată. A plâns atât de mult, încât a fost singura dată când unchiul Toni, ”cel mai dur om din lume”, nu l-a certat. Și Nadal folosește cuvântul venerabil în autobiografia sa. Cred că cei care calcă acolo percep asta imediat. Și mai e ceva
”Liniștea. Asta te șochează când ajungi pe terenul central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă-toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieste, aerul de catedrală al terenului central îmi ajută jocul. ”
”Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni care mi-a fost antrenor toată viața mi-a inoculat de mic gândul că acest turneu este cel mai important.” Înțelegeți ce-a simțit Nadal aseară. Și un amănunt de culoare. În vara lui 2008, în timp ce era la Roland Garros, lui Rafa i se năzare să ia o mașină de lux. I-a spus tatălui său, dar așa tare s-a rușinat apoi de acest gând, încât îi venea să se ascundă. Un șoc pentru întreaga familie, mai ales că Rafa a fost crescut ca un copil modest. Tatăl i-a promis că-i dă voie doar dacă o să câștige Wimbledon-ul. Doar dacă o să câștige pe iarbă.
În fine, zeul suprem, Roger Federer de opt ori câștigător la Wimbledon, la finalul primei victorii. ”În timpul pregătirilor pentru ceremonia de premiere, liniștea se lasă, cu evalvie parcă, peste Centre Court. Conform protocolului folosit din anul 1887, ducele de Kent îi înmânează lui Federer așa numitul Challenge Cup, un trofeu de argint aurit cu două toarte, înalt de 47 de centimetri și decorat cu un mic ananas în vârf, poate cel mai frumos și mai important trofeu din tenis. Federer îl ridică deasupra capului, neîncumetânsdu-se încă să-l sărute.”
Venerabil, cel mai important, cu tradiția cea mai lungă. Aici este fata noastră astăzi. Greu de spus ce are în inimă și-n minte, dar posibil de bănuit. Mai mult trebuie să câștige în fața celei mai mari jucătoare din istorie. Și e singura care o poate face. E doar la un pas pentru a face drumul de la vedetă la legendă. Și doar ea știe cum, căci la noi încă nu se calcă pe iarbă.
