E un peisaj bizar. În stânga pădurea tropicală e ca o perie: palmieri, nuci brazilieni, arbuşti, liane, flori şi-o grămadă de insecte care bâzâie neîntrerupt. în stânga e un lan de soia, aproape de maturitate, cu frunzele galbene.

Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac.

Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi.

Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.

Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon. E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent.

Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export. Pe aproape toate le-a cumpărat la jumătatea anilor ’90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.

Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul.

Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.

Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate. Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele şi pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.

Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon.

Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi pădurea, dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.

Acest text l-am scris în primăvara anului 2008, în localitatea Santarem din mijlocul Amazonului. Mă aflam acolo pentru o expediție jurnalistică fără precedent, organizată de BBC. Alături de jurnaliști de pe toată planeta, am stat două săptămâni în Amazon pentru a înțelege cum funcționează biologic și social acest mediu teribil de complicat. 

I-am cunoscut pe toți cei implicați în toată bătălia pentru Amazon, căci acolo se duce o uriașă bătălie. Am ascultat ce spun apărătorii mediului, ce spun marii fermieri, companiile uriașe din zonă și ce spun autoritățile. Și am hotărât să vă povestesc din nou acum, odată ce lumea privește cu uimire și îngrijorare la focurile din Amazon.

Dar întâi, aici găsiți tot ce-am scris la data respectivă. Sunt enorm de multe povești care vă vor plăcea. Ce trebuie să înțelegeți.

Incendiile din Amazon și sursa lor

Nu e o premieră că pădurea amazoniană arde. Acest lucru se întâmplă în fiecare an într-o măsură mai mare sau mai mică. Anul acesta au izbucnit cele mai mari focuri din ultimii zece ani. Dar incendii similare au loc în fiecare an. Anul acesta sistemul de sateliți a detectat nu mai puțin de 74 de mii de incendii în Brazilia, majoritatea în zona Amazonului. Asta înseamnă cu 84 la sută mai mult decât anul trecut. Dar, atenție, focurile nu sunt mai multe și nici mai mari decât în 2005. 

Întrebarea care se pune în acest moment este dacă aceste focuri sunt unele mari sau ne uităm la mii de incendii mici. Răspunsul este că nimeni nu poate da cu precizie o evaluare exactă acum. Asta încearcă să afle toată lumea. Trebuie să știți că toată pădurea din Amazon este supravegheată video din satelit pentru a preveni furturile și despăduririle ilegale. Sistemul nu este funcțional complet din cauza norilor și deseori din cauza corupției. Va fi de ajutor însă la evaluare. 

Cum apar însă aceste incendii? Ce le produce?

Incendiile din Amazon au loc în fiecare an, în perioada secetoasă. Lipsită de ploaie, pădurea se autoaprinde la marginile sale uscate. Covorul de frunze uscate se aprinde de la soare și așa pornește un incendiu. El rupe din vegetația uscată și în cele mai multe cazuri se stinge de la sine. Nu este un fenomen neobișnuit. 

A doua modalitate de a produce focul este aprinderea de către populația din zonă. Așa se curăță de fapt cele mai mari suprafețe și se pregătesc pentru agricultură. Pui foc, controlezi focul și apoi eliberezi zona de rămășițe. O predai apoi unui mare agricultor. În Amazon sunt grupuri organizate care lucrează în această afacere. Pentru că nu lemnul, ci agricultura este cea mai mare afacere din Amazon. Chiar dacă e o pădure. 

Cargill e una dintre cele mai mari din lume în domeniu. Nu face agricultură, ci comerţ. În general cumpără soia cultivată de fermieri. Mai mult, îi încurajează să planteze soia.

Le oferă un preţ bun, mai bun decât pot obţine pe alte culturi. Profitul e atrăgător, aşa că lumea se pune pe treabă. Am explicat cum stă treaba aici, se taie pădurea pentru a face loc culturilor de soia.

Portul Cargill se vede de fapt din tot oraşul Santarem. E întins pe opt hectare, banda de transport e ridicată la 15 metri deasupra apei, iar danele sunt undeva la 200 de metri in larg.

Depozitul portului are 60 de mii de tone capacitate. De aici pleacă anual 1 milion de tone de soia către Europa în special. Asta pentru că soia din portul Santarém este naturală şi nu modificată genetic, aşa cum cere Uniunea Europeană.

Portul este însă mic faţă de celelalte de la ocean ale lui Cargill. Compania foloseşte 3 porturi proprii şi 4 publice. Anual peste 5 milioane de tone de soia numai din Brazilia.

Cele mai mari culturi de soia sunt însă în statul Matto Grosso, ceva mai la sud de Amazonas şi Para. De altminteri guvernatorul regiunii este numit „regele culturilor de soia”. Matto Groso este însă departe de malul Atlanticului. Transportul cu camioanele şi trenul costă compania Cargill prea mult.

Aşa că a căutat soluţia mai la nord. Acum 10 ani în Brazilia se dorea construcţia unei autostrăzi care să lege Matto Grosso de Santarém, aşa că cei de la Cargill au făcut portul. Puterea s-a schimbat şi autostrada nu s-a mai făcut. Aşa că soia e transportată 800 de kilometri cu camioanele şi apoi 5 zile pe fluviu până când ajunge la Santarém.

De la Santarém mai sunt până la ocean 700 de kilometri, iar până aici pot intra vapoare mari de transport peste ocean.

Ce spun agricultorii

Recent, intervievat de NYT, Agamenon da Silva Menezes, unul dintre marii agricultori din nordul masiv despădurit al Braziliei, s-a întrebat dacă nu cumva lumea a înnebunit. Sigur, s-a întâmplat asta după ce țările cele mai puternice ale lumii au amenințat cu boicotul produsele braziliene. Da Silva spune că focul este una dintre metodele prin care lumea din zonă își câștigă exisența, eliberând zone noi pentru agricultură. ”Vom rămâne aici în continuare și vom hrăni lumea”, spune el

Punctul său de vedere este susținut de enorm de multă lume în zonă. Mai de toți agricultorii, dar mai ales de președintele Braziliei. Jair Bolsanaro este un om de dreapta extremă și o parte a legitimării sale politice vine tocmai de la acești oameni care trăiesc și muncesc din greu în zona amazoniană. De la cei mai puternici dintre ei. Dar pentru asta trebuie să înțelegem mai întâi bătălia socială din Amazon.

Cine se luptă pentru Amazon

Începând cu anii 70-80, diverse guverne braziliene au încurajat lumea să vină în Amazon. Să trăiască, să muncească să prospere acolo. Era o formă de a combate sărăcia din țară. În funcție de orientarea politică, guvernele au avut două tipuri de măsuri. Unele puternic economice, care au încurajat mari fermieri să vină să defrișeze zonele împădurite, altele cu o atenție mai mare pentru mediu. Adică unii cetățeni erau angajați pe baza unei burse, alocații, plăți lunare, să vină în Amazon să exploteze zona în mod sustenabil, cum s-ar spune. 

Adăugați aici o populație locală sau indigenă, posesoarea unei părți din pădure și care în mod natural s-a văzut atacată în drepturile și modul său secular de viață. Totul pe fondul unei sărăcii cumplite și a unei vieți care nu e ușoară deloc. Nu uitați, aici nu există drumuri, nu există spitale la care să ajungi repede, pericolele sunt zilnice, iar școlile sunt un pospai de educație. Bonus la toate astea se adaugă interesele unor mari companii care vor să exploateze zona pentru lemn, agricultură sau produse medicinale. 

Când toate astea s-au amestecat s-a pornit un război cumplit. La propriu. Lucrurile se rezolvă în zonă cu arma în mână. Prima a căzut victimă pădurea, cu o rată uriașă a despăduririi. Oamenii care au venit în zonă s-au considerat încurajați de guvern să taie arborii, să-i exploateze, și apoi să vândă terenul agricol sau folosința sa. În majoritate, terenurile aparțin statului, dar ai voie să vinzi folosirea acestuia. 

Focul a fost unealta cea mai la îndemână pentru agricultură. E mai ușor, mai rapid, mai eficient să pregătești terenul cu foc. Dar noii fermieri nu s-au limitat doar la suprafețele alocate de guvern. Ei le-au dorit și pe cele ale comunităților sărace. Unii au vrut să vândă și să plece, alții s-au opus. Cine nu a vrut să vândă sau să plece a fost alungat cu arma în mână. Nu sunt rare cazurile de asasinate, răpiri, violențe împotriva celor care nu vor să elibereze pământul. 

„Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém”. Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde. În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.

O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă.

O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, „ar putea avea parte de-o moarte lentă”. Maria Bastos de Santos e preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém.

Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite. Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.

De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.

O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei. După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme.

Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări „a tot ceea ce este deasupra pământului”, case, copaci sau culturi.

Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie. De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă.

Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente.

Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere. 

Maria de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.

Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.

Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare.

A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.

„De ce nu renunţi?” „Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei.”

„Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?” „Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. ‘Ei’ mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă”.

Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.

Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară.

Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul.

Se ascunde de câteva luni în Santarém. A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi.

I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el.

Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului.

Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.

De lă bătălia de pe teren la cea politică

Bătălia e brutală și mai are o dimensiune. Cea politică. De-a lungul anilor marii fermieri și agricultorii de tip nou au reușit să-și impună reprezentanții în Parlament și-n administrația diverselor state amazoniene. Ce trăiesc ei este visul lor frumos, cu Jair Bolsanaro la putere. El este un președinte aproape extremist și care le susține masiv punctele de vedere. Atât de mult încât, de la începutul anului a tăiat fondurile ONG-urilor de mediu. Tot ce-a fost susținător al Amazonului exploatat responsabil nu a mai fost finanțat de guvern. Bolsanaro chiar a creat un scenariu în care ONG-urile pun foc ca să atragă atenția asupra importanței activității lor. 

De partea cealaltă, comunitățile mici au avut ani de zile reprezentanții și susținătorii lor politici. Cea mai cunoscută este Marina Silva care a fost ministrul mediului între 2003 și 2008 și este văzută ca una dintre marile apărătoare al Amazonului. Ea a introdus o serie de măsuri și acorduri între toate părțile care să ducă la o mai mare protejare a pădurii. A reușit în parte din cauza corupției generalizate. 

Ce e interesant în această bătălie politică e că foarte mulți brazilieni cred că comunitatea internațională nu le dă voie să exploateze Amazonul doar ca să împiedice dezvoltarea Braziliei. Ei se consideră destul de responsabili ca să facă și afaceri și să păstreze și pădurea. Rezultatele sunt mai curând împotriva acestei idei. Dar pe ea și-a construit Bolsanaro victoria. Pe neamestecul în treburile interne. Greșită sau nu, percepția este extinsă. 

Iar de când este Bolsanaro la putere, este clar că toți cei din zonă au fost încurajați să nu mai respecte lege și să se dezvolte rapid și sălbatic. Ceea ce au și făcut. 

Ceea ce este clar e că o parte dintre focuri au fost puse. Nu se știe de cine, dar vina este aruncată în ambele părți. La fel de clar este însă că singurii care au ars pădurea până acum au fost agricultorii. Și ar mai fi ceva. 

Un acord între marile companii și guvern, dar și fermieri va intra în vigoare în 2020. Acordul este semnat de 50 de companii care spun că de anul viitor nu vor mai cumpăra produse de pe terenuri noi despădurite. Adică, ce s-a defrișat până acum este ok, ce nu, rămâne în picioare. Poate nu întâmplător focurile sunt masive în ultimul an în care se mai poate defrișa.

Dar oprește cineva aceste focuri?

Deocamdată sunt doar semne. Se intervine punctual, dar nimeni nu are forța de a controla dezastrul. Bolsanaro a dat semne că va implica armata, dar rezultatele sunt mici deocamdată. Cel mai probabil e că fenomenul va fi controlat, ca în fiecare an, de localnici. Până atunci, calculele arată că în fiecare minut dispare pădure cât un teren de fotbal.