V-am pus o colecție de vineri cu cele mai de râs fotografii cu animale, din tot anul. Altfel, imagini de la inundațiile din Spania după ploi extreme. Bonus: Trump amenință că va interzice țigările electronice. Plus: povestea bibliotecarului școlar.
Știrile zilei îți oferă o analiză asupra relației copilului tău cu calculatorul sau telefonul. Și, dacă veni vorba, ai totul despre Iphone 11. Altfel, un site cu reduceri pentru cititori profesioniști. Și o regiune din Italia te plătește să locuiești acolo.
Gândește-te că în fața ta sunt 100 de mii de oameni îmbrăcați în roșu. Steaguri imense flutură, se strigă, se scandează și se cântă. Ole-urile se ridică spre cer. Alte mii de oameni aleargă spre capătul liniei drepte. Toată zona se umple, stau umăr la umăr și se îndreaptă spre podium. Din partea cealaltă, dinspre Parabolica, lumea se adună sub podium. O altă mulțime se lipește de gardul din față. Fumul roșu plutește pe deasupra tuturor. Și apoi mulțimea începe să cânte Fratelli D’Italia ca un val care cuprinde arena și-ți ridică părul din cap.
E unul dintre acele momente care rămân istorie: Ferrari câștigă la Monza, după 9 ani, cu Leclerc. Și eu sunt destul de norocos să fiu acolo.
Mulțumesc Heineken pentru invitație. A fot un moment special pentru mine, mai ales c-am avut acces în câteva zone închise în mod obișnuit. Am început cu plimbare pe pistă, unde, spre surpriza noastră, am fost aclamați de spectatori. Bine, eram la coada paradei piloților.
Apoi, stupoare! Ne-au dus chiar lângă pistă. Fizic, am stat pe trotuar, cum ar veni. Vedeți aici Parabolica chiar de pe pistă. Pur și simplu am fost lângă mașini.
Explic un pic mai bine experiența asta genială aici, unde se vede și încleștarea teribilă dintre Leclerc și Hamilton.
Îți las intrarea lui Leclerc în turul final. Oamenii trăiesc cu frenezie tot ce se întâmplă. E o confruntare care te ține tensionat în fiecare secundă. Apropo, aflu cu ocazia asta că majoritatea piloților clipesc o singură dată în timpul unei curse.
Ce să-ți mai zic? Că am avut parte de o gașcă minunată: Corina Caragea, Cabral, Răzvan Fodor, Nicolai Tand, Simona Corabu de la Heineken. Oameni cu darul povestirii și care s-au bucurat ca niște copii de tot ce li s-a întâmplat. La fel și eu.
Iată-l și Jackie Stewart, cu care poți să bei oricând o bere, povestind prima sa cursă de la Monza.
Ne-au primit în garajul lui Red Bull, ne-au dat voie să admirăm în voie mașinile de la linia de standuri, am băut bere cu toate neamurile lumii, i-am văzut pe-ai noștri veniți cu zecile și cu steaguri la cursă, ne-am pozat și umbra, ne-am bucurat de una dintre marile experiențe sportive ale planetei.
Și apoi am admirat cum lumea așteaptă cu modestie și răbdare trei ore ca zona să se elibereze pentru ca mașinile să poată părăsi parcările. Cu râsete, zâmbete și cu sărbătoare în suflet.
Știrile zilei le fac o surpriză celor cu conturi de Insta private. Nu sunt chiar secrete. Dar și povestea spionului american de la Kremlin. În fine, cum l-a doborât Gwyneth Paltrow pe Harvey Weinstein.
Când am reascultat interviul cu Medeea Marinescu, la editare, mi-am dat seama că are o calitate specială. Are vocea aceea de povestitor, lipicioasă, care nu-ți mai dă drumul să pleci. Medeea îți spune o poveste ce învăluie și-ți dă numai căldură. E vocea aceea care face magia să se întâmple. Ai sta și ai asculta-o la nesfârșit. Iar dacă îi vezi și zâmbetul, o să-ți dai seama că este dăruită să stea în lumina rampei.
Medeea Marinescu e actriță, dar este și muzician. Pianul l-a avut la degetul mic și nici cu pictura nu stă rău. Iar la un moment dat ar fi trebuit să studieze baletul la Sankt Petersburg. Ursitoarele i-au pus în apă să dăruiască lumii. Ursitoarele și toți oamenii din jur, căci Medeea a fost crescută de toată suflarea actoricească din România. De fapt le-a crescut printre picioare, la propriu. Până și-au dat seama că fata e actriță și au făcut-o un copil minune al cinematografului.
Când a venit la interviu a picat pe gânduri și-a zâmbit întruna, chiar înainte de a începe
(Zâmbesc) pentru că mă simt bine, deocamdată, în momentul ăsta. Sunt într-o oarecare vacanță, am proiecte, am doi copii sănătoși. E o stare pe care mi-o cultiv, câteodată în mod rațional. Mintea îți caută lucrurile bune din viață, ți le ordonează.
Eu mă prostesc acasă, cu copiii mei. Mă prostesc și acum. Zona asta de energie, că nu am răbdare. Toate caietele mele, toate textele mele când stăm la masă și facem lecturi pentru piesele de teatru, toate sunt pline de desene. O pot confirma toți colegii. Eu desenez pentru că nu am răbdare să stau la masă. Nu am niciun fel de studiu legat de desen, desenez așa. Sunt artistă de nevoie. Energia mea trebuie să se ducă, trebuie să fac tot timpul ceva.
Când au descoperit? Cred că la Buftea, că nu aveau cu cine să mă lase. Sunt aia mare a familiei, că mai am două surori gemene mai mici. Nu a zis nimeni că sunt artistă. Așa s-a întâmplat. Prima mea apariție a fost în ʼ77 filmul „Iarna bobocilor”. Chiar l-am revăzut. Aveam 3 ani. Atunci se cheamă că a fost nepotism. Tata filma. Era directorul de imagine. Aveau nevoie de un copil și au zis: „Uite, luăm copilul tău!”. Era ludic și nu aveam inhibiții pentru că am trăit pe platoul de filmare. Nu am fost timorată de lume, de aparat de filmat, de lumini, proiectoare. Din contră. Eram foarte obișnuită cu așa ceva
La filmul „Ion”, unde nu am filmat. A fost minunat. Am stat luni de zile acolo, fiindcă se filma pe lângă Sibiu. Am stat cu părinții mei o lungă perioadă la Sibiu, pe lângă foarte mulți mari actori. Acolo m-au învățat primele versuri din Eminescu de la Poldi Bălănuță. I-am cunoscut, am stat lângă ei acolo. I-am cunoscut pe Octavian Cotescu, pe Poldi Bălănuță, Marin Moraru. George Constantin. Am și jucat cu George Constantin.
La vârsta aia nu am furat meserie, pentru că nu gândești așa. Bine, la 4 ani aș minți, pentru că nu îmi dădeam seama de meșteșugul lui Octavian Cotescu. Îl vedeam pur și simplu, dar nu realizăm. Vă pot spune de exemplu că am o imagine care mi-a rămas în minte. Eram la filmul „Întunecare” unde lucra mama mea. Se filma pe platou la Buftea. Un film al lui Alexandru Tatos, după romanul lui Cezar Petrescu. Stăteam la filmare și era o scenă cu George Constantin pe care l-am adorat ca actor. Stăteam la filmare și atunci, nu știu câți ani aveam. Zece, doisprezece ani. Începusem să fiu mai conștientă de ce înseamnă chestia asta cu actoria. Mă uitam la el, la economia lui de mijloace. George Constantin a fost un actor care rezistă și azi, printr-un joc extrem de modern. Dacă luăm reconstituirea lui Pintilie și ne uităm, vedem ce actor uluitor a fost, înaintea timpului său. Peste câțiva ani ne-am întâlnit la filmul „Domnișoara Christina”. E o poveste foarte frumoasă. Din 1991, dar filmul trebuia făcut în 1985, 1986, doar că eram în plin comunism. Mircea Eliade era o persona non grata în cultura românească și în România. Am dat probe atunci pentru rol. Eram apropiată în Domnișoara Christina de rolul Siminei, cel mai cărnos, cel mai spectaculos. O fetiță de 12 ani. Aveam chiar vârsta personajului, pe acolo. Poate puțin mai mare, un an, doi. Am dat probe. Viorel Sergovici, regretatul, și-a făcut toată distribuția și filmul a fost oprit. Nu se putea Mircea Eliade. Filmul a apărut în ʼ91, dar el s-a filmat în ʼ90. Imediat după revoluție a zis: „Facem filmul!”, când eu deja eram spre 18 ani, eram mai mare. Încă eram totuși un copil. Filmul acela a fost făcut cu Irina Petrescu cu care mă întâlneam într-un film a doua oară. Filmasem „Singur de cart”. Irina Petrescu, Adi Pintea, George Constantin, Dragoș Pâslaru. Mariana Buruiană era Domnișoara Christina. Era o distribuție! Acolo l-am văzut pe George Constantin pe care l-am văzut când eram mică la filmare și îl urmăream. Eram înnebunită după el. Atunci am început eu să văd ce înseamnă actoria subtilă, de film. Îl urmăream și eram atât de emoționată că atunci când m-a întrebat ce e cu mine, căci nu mă știa, am fost destul de prostuță. Răspundeam monosilabic pentru că eram foarte emoționată de personalitatea lui. Avea o personalitate extrem de puternică fără să facă nimic.
Florin Piersic este nașul surorilor mai mici. A crescut cu el în casă.
Florin Piersic a fost nașul surorilor mele. Se întâmpla la filmul „Eu, tu și Ovidiu”, unde filma cu părinții mei. Mama a născut în timpul filmărilor. Erau apropiați pentru că Florin Piersic este un om pe care îl admir foarte mult, la fel ca multă lume. E genul de om care rămâne și vorbește peste ani de oamenii și prietenii pe care îi are și care au însemnat ceva poate pentru el. Unul dintre ei e tatăl meu. Tot timpul îl amintește în interviuri și mă bucură pentru că o face independent de mine, nu ca să-mi facă mie plăcere. Au lucrat la filmul „Pintea” și s-au înțeles foarte bine. Au lucrat și la „O lebădă iarna”, „Eu, tu și Ovidiu”, la mai multe filme. Filmul acela cumva l-a marcat, pentru că și pentru el a fost un rol extrem de important, Pintea. Și pentru tatăl meu totodată. E un film important.
O să mai zic o poveste că e frumoasă. Când eram mică, eram foarte obișnuită cu Florin, pentru că la multe sărbători venea la noi în casă. Venea mai ales de Sfântul Ion, pentru că pe una dintre surori o cheamă Ioana, și Vera, după numele mamei lui, iar pe cealaltă soră a mea o cheamă Mădălina, și Lucica, după numele surorii lui care s-a înecat în Prut la 15 ani. Tatăl meu era Ion, sora mea Ioana. De cele mai multe ori, la Sfântul Ion, Florin Piersic era la noi acasă. Se încingea o petrecere foarte mare. Nimeni nu mai mânca nimic pentru că Florin Piersic povestea și spunea bancuri și era cum e Florin Piersic. Toată lumea până dimineață îl asculta.
Într-o vară s-au întors de la nu știu ce filmare. Eu stăteam atunci în celebrul Cartier Evreiesc, pe strada Parfumului. Era un cartier plin de foarte mulți artiști. Au locuit și încă mai locuiesc. Îmi place să zic că strada mea avea un parfum, deși întâmplător îi spunea Parfumului. Alături locuia Francisc Munteanu, regizorul, Florina Cezar, Florina Cercel, foarte, foarte mulți. Regretata Silvia Kerim. Era genul ăla de vară sufocantă, prăfuită și liniștită. Nu erau multe mașini în București în anii ʼ80. Oamenii nu aveau aere condiționate, iar jaluzelele stăteau trase peste zi, ca să nu-ți intre soarele în casă. Era atmosferă aceea din romanele lui Garcia Marquez, alea de vară toropită. Tata a venit acasă cu Florin. Aveau ceva de discutat. Strada era goală. Noi stăteam la colțul străzii cu Romulus, în capătul unei străzi, în T, vis-a-vis de Spitalul Caritas. Peste jumătate de oră când Florin a iești să meargă spre mașina lui, nu vă exagerez, era o mare de oameni. Dacă aș povesti acum, lumea ar spune că exagerez, dar credeți-mă nu exagerez. Era o mare de oameni. Se vedea până în capătul străzii Romulus. Cineva pe obloanele alea a văzut. Au spus din gură-n gură, pentru că nu existau telefoane mobile. Și strada s-a umplut de lume, dar nu îți dădeai seama pentru că era liniște pe stradă. În clipa când am ieșit lumea a început să țipe: „Florin, Florin!”. Ca să ajungă la mașină, Florin era tras de toți. Exact cum sunt acum marile vedete la Hollywood care stau cu bodyguarzii ca lumea să nu-i sfâșie de iubire. A ajuns la mașină și s-a ridicat puțin pe tocul mașini ca să-i salute pe toți. Nu putea să plece din parcare cu mașina. Le-a zis: „Salut, popor!”, apoi s-a făcut culoar să iasă. Ăsta era Florin Piersic.
Muzica e chiar viața Medeeii. Ea s-a pregătit toată copilăria și adolescența pentru pian
Părinții m-au dus la 6 ani către muzică. Ai mei filmau „Fram, ursul polar”, care a avut două serii, cu Elisabeta Bostan. Cert e că s-a filmat și la cercul polar de nord. Au stat o bună perioadă la Sankt Petersburg, pe atunci Leningrad. Înainte de a pleca la filmare ai mei m-au întrebat: „Ai vrea să te ducem la balet, să mergi la Leningrad la balet?”. Eu am făcut și balet și îmi plăcea. Mi-au spus că o să stau acolo și vin numai în vacanțe acasă, în vacanța de vară, de Crăciun. „În rest stai acolo, înveți, dansezi toată ziua.” Am zis că nu vreau așa ceva, că mă sperie. Cine știe, poate dacă ajungeam acolo, s-ar fi legat ceva, dar ai mei m-au dat la 6 ani la pian. M-au întrebat ce instrument îmi place. Îmi plăcea muzica, cântam, dar era ceva neorganizat. De acolo s-a legat. A fost pur și simplu o pasiune cu care am rămas. Am cântat și ieri. Băiatul meu cel mare studiază pian și i-am cântat ieri Bach și m-a rugat să-i cânt o piesă foarte spectaculoasă de Rahmaninov, pe care nu o mai cânt atât de bine că mi-au anchilozat degetele.
Am intrat prima, cu media 10, la liceul de muzică. La teatru am intrat a doua și am terminat a doua. La muzică am intrat prima și am terminat prima. Acum sunt un bun ascultător de muzică. E o chestie și asta! Cred că dacă m-aș fi ținut și aș fi avut puțin mai multă ambiție, poate aș fi făcut mai mult. Din păcate în muzică nu am făcut mai mult pentru că nu mi-am propus. Muzică am început să fac serios, fiindcă am fost pasionată. Mi-a plăcut muzica, lumea care mi s-a deschis în față, în mintea mea. Cred că pentru oricine. De asta încerc și cu copiii mei. Nu știu dacă vor face o carieră muzicală, dar pentru lumea care se dezvoltă în ei, mie mi se pare esențial. Am sesizat, uitându-mă de-a lungul anilor la mai mulți actori, că un actor mare, fără să facă nimic, vine și cară după el o trenă care e lumea lui. Asta îi face să fie atât de cuceritori. Asta îi face să te uiți la ei pe scenă și să te îndrăgostești, așa cum m-a îndrăgostit de Kate Blanchet. Am văzut-o în spectacol la New York. Nu făcea mare lucru aparent. Aparent, făcea. Căra după ea o lumea. Actorii mari cară după ei, vin după ei cu o lume. Lumea aia nu se dezvoltă, nu există dacă tu nu o cultivi de undeva. Unii poate și-o cultivă mai târziu. Alții poate mai devreme, din copilărie, dar trebuie să ai o lume, altfel ești un bun executant. E ceva care se sădește.
Intrarea în rol
Aveam discuțiile astea de multe ori cu Marius Manole, mai ales că avem spectacole cum e spectacolul de comedie „Fă-mi loc!”, pe care îl jucăm de ani de zile. Acolo intrăm așa, dintr-o dată. Facem orice înainte, mâncăm, râdem, vorbim, ne enervăm, vorbim de probleme de civism, de politici, orice, iar peste 5 minute intrăm în rol. Se poate. Acolo se poate. În alte roluri, la „Memoria apei” nu se poate. Cred că depinde de la situație la situație. În „Magnolii de oțel” nu se poate. Asta nu înseamnă că stau și mă concentrez, vorbă lui Bibanu, lui Dem Rădulescu: „Cum adică să mă concentrez, să mă fac mic?”. Nu, dar e cumva altfel. Dacă eu știu că toată ziua azi, am făcut diverse lucruri, inclusiv că suntem azi la emisiune, dar undeva în mintea mea, e înșurubat și funcționează gândul că eu diseară am spectacol. E un mod de a mă aduna și cumva toată energia mea, fără să vreau, se canalizează în direcția aia. Acum sunt prezentă, mă gândesc la ce fac în momentul ăsta, dar știu că diseară voi avea spectacol. La el o să mă concentrez puțin înainte, pentru că am nevoie să mă adun puțin, altfel. Diferă de la situație la situație.
Talent sau muncă?
Sunt muncitoare și mai am ceva. Asta m-a învățat muzica. Am o rigoare a muncii sau o educație a muncii mai bine zis. La muzică nu poți să zici: „Eu sunt talentat și îmi iese! Cânt Chopin oricum ar fi”. Nu există. Poți să fii oricât de talentat. Poți să fii Rubinstein!
Cum arată celebritatea unui copil vedetă în anii comunismului?
Era un tip de celebritate. La coadă o lăsau pe bunica mai în față, când o vedeau cu mine de mână. Erau cozi la orice. Copiii toți voiau să se joace cu mine, adică eram cumva lider de grup în curtea școlii. Pe mine mă pasiona chestia cu muzica și atunci am făcut un cor pentru că făceam și teorie muzicală. Eu dirijam corul, nu învățătoarea. Tipul ăsta de celebritate, mai puțin prost înțeleasă cum e acum. Era mai asumată, într-un mod mai uman.
Comunismul a fost prima lecție pentru copilul Medeea
Nu mi s-a dat pașaportul să plec la un concurs important de pian în Italia. Erau câteva concursuri importante de muzică în străinătate. Am luat preselecția. Eram 3 copii din sute care dădeau. Eu deja aveam o carieră pianistică. Am luat concursul. Trebuia să plec la Stresa, și dacă nu mă înșel mie și fetei lui Vasile Șirli nu ne-au dat voie să plecăm. Nu ne-a explicat nimeni nimic niciodată, dar era evident. Fratele tatălui meu care era un cineast, a fugit în Franța. De atunci tata nu a mai plecat. A fost la Moscova și Leningrad de câteva ori și în rest a mai plecat în Coreea de Nord odată, cu Ștefan Iordache, la un festival. A venit securistul acasă, un domn în costum, și i-a zis mamei: „Unde e soțul dumneavoastră?”. Mama i-a zis: „Nu știți?”, iar el i-a răspuns.” Ba da. Nu rămâne el acolo.”. Am conștientizat lucrul ăsta și eram mică. Este atât de traumatizant. Nu știu cum aș putea să le explic copiilor din ziua de azi că nu ai libertate. Nu știu cum, pentru că Luca nu înțelege exact ce înseamnă dictatura, cine e Ceaușescu. Nu înțelege exact. Îmi dau seama că nu are cum, dar mai târziu aș vrea să facem exercițiul ăsta și să-i explic. Văd foarte multă lume în societatea civilă care are nostalgia comunismului. Oameni buni, am înnebunit cu toții? Uităm ce înseamnă să fii umilit? Principala umilință a comunismului este privarea de libertate. Ne naștem ca niște oameni liberi, nu suntem sclavi, ori era o formă de sclavie, de anulare a oricărei libertăți și personalități. Asta s-a întâmplat atunci. După aia știam de la ai mei și vedeam ce înseamnă umilință, pentru că ei nu voiau să facă lucrurile astfel încât să văd eu că le e greu să facă rost de carne. Vorbeau la Suceava unde aveam neamuri să ne trimită 3 kilograme de vită ca să o împartă, să le dea copiilor de mâncare. Nu voiau să vedem toate greutățile alea. Știam că nu avem cu ce să ne îmbrăcăm. Ne croia mama acasă hăinuțe. Nu sufeream foarte tare cu îmbrăcămintea, dar în schimb, cu mâncarea, cu cozile de unde venea mama umilită. A plâns odată pentru că a stat la coadă și în fața ei s-au terminat bananele. Ea a plâns de ciudă că nu a mai apucat banane după ce au stat 2 ore la coadă…
E o legătură între ce am trăit în comunism și ce trăim acum?
Da, văd o legătură între ce trăiam atunci și ce e acum. Trebuie să spun că nu cred sau refuz să cred că s-ar mai putea ajunge la acel tip de dictatură. În schimb, cred și îmi e teamă că s-ar putea instaura o ordine nefirească, pentru că regimul comunist a presupus o ordine nefirească. Uitați-vă totuși că foarte mult în societatea noastră, oamenii care ne conduc nu sunt oameni performanți. Capitalismul cu toate neajunsurile lui, presupune performanță. Noi spunem că trăim în capitalism, dar nu știu exact în ce trăim noi acum. În schimb îmi e greu să cred că e încurajată performanța. Eu nu am văzut oameni extrem de performanți în funcții publice sau niște oameni pe care să-i recomande performanța. Poți spune: „Ca ministru nu am putut, pentru că depind de o grămadă de lucruri”. Din punctul ăsta de vedere pot să înțeleg, dar vreau ca în funcția aia să fie un om care a făcut performanță.
De ce a ieșit în stradă?
M-a scos în stradă furia. Eu am ieșit prima oară de furie acum doi ani, în acel februarie. Atunci când a fost dată Ordonanța 13. Nu știam exact ce înseamnă, dar am citit-o. Am ieșit în stradă fiindcă clocoteam de furie. Avusesem spectacol, chiar „Dineu cu proști”. Am zis: „Ce se întâmplă Doamne, e oare un alt dineu cu proști?”. M-a scos în stradă furia, pentru că nu vreau să mai fim considerați o turmă. Eu nu fac parte din turmă, nu vreau! Nu vreau să fiu luată de proastă. Vreau să te porți cinstit cu mine. Comunismul ne-a luat de proști pentru că am fost proști, pentru că am tăcut, pentru că ne-a fost frică. Acum nu vreau să-mi mai fie frică. Fac exercițiul ăsta și în anumite situații mă trezesc că poate mi-e frică. Prin exercițiul de luciditate pe care trebuie să-l facem fiecare dintre noi. Nu trebuie să ne fie frică!
Îți las aici o hartă interactivă cu lumea acum sute de milioane de ani. Poți afla unde era orașul tău, pe ce continent. Fiica lui Kurt Cobain lansează o linie de haine cu imaginea acestuia. Și ce ne arată alegerile de la Moscova.
Nu e doar o teorie. Oamenii din anii 80 erau mai slabi chiar dacă mâncau la fel ca azi. De asemenea, o incursiune unică în interiorul Casei Albe la 9/11. Și o imagine din viața zilnică a Iranului
M-am întâlnit cu Csibi Magor întâia dată acum mai bine de 10 ani. Încerca să demonstreze tuturor că viața poate fi frumoasă și fără tot confortul din jurul nostru. Era vorba de un experiment de o lună în care trebuia ”să-și reducă amprenta de carbon.” Adică să trăiască cu mai puțin din ce-ți dă viața modernă: carne, apă caldă, mașini. Își selecta singur gunoiul, alerga, făcea duș cu apă rece. O nebunie, ați spune.
Dar nu e singura. Magor a făcut un lucru de neînțeles în România. A renunțat la o slujbă de europarlamentar, acolo unde era vicepreședinte al Comisiei de Mediu doar ca să devină ong-ist. În țara asta, să renunți la așa viață și beneficii ca să te lupți cu morile de vânt, ei bine, asta este chiar de neînțeles.
Asta era însă pasiunea lui, munca lui, viața lui. Și a făcut mult. A condus ani de zile WWF România, apoi organizația similară din Coreea, a militat și a luptat pentru pădurile virgine, apa și aerul de aici. L-am chemat ca să mă ajute să înțeleg mai bine Amazonul și incendiile sale.
Aș începe exact cu una dintre afirmațiile care e cea mai puternic vehiculată în ultima perioadă, care spune că Amazonul e plămânul planetei. Dacă e să ne gândim, pădurea din Amazon nu ne generează oxigen. De foarte multe ori vedem informații circulând prin presă spunând că Amazonul produce 20% din oxigenul de pe planetă. Unele spun 20% din dioxidul de carbon de pe glob. Ambele sunt false. E adevărat că din toată populația și din toate ecosistemele de pe planetă, de pe uscat, Amazonul produce 16% din oxigen. Mai există și fitoplanctonul din ocean care produce cam 9% din oxigenul de pe planetă. Ideea e că pădurea face fotosinteza în timpul zilei. Amazonul face 24% din fotosinteza totală de pe planetă. În secunda în care e noapte, începe să respire, exact cum respirăm noi, și undeva la 60% din oxigenul produs de Pădurile Amazoniene este reabsorbit chiar de pădure. Totul e din cauza degradării din Amazon, fiindcă de foarte multe ori sunt aceste arderi de păduri, cu niște oameni care dau foc pădurii pentru a câștiga pământ arabil sau pentru a crește animale. Se întâmplă această intervenție și există din ce în ce mai puțin humus, din ce în ce mai puțin organic în Pădurea Amazoniană, iar ea începe să-și schimbe comportamentul. Am citit un studiu foarte nou care spune că având în vedere comportamentul copacilor și al pădurii care se schimbă, ciclul de respirație se lungește, ciclul de fotosinteză se scurtează. Asta înseamnă că pădurile din Ecuator încep să devină un emițător de dioxid de carbon. Pădurea Amazoniană e vitală, pentru că în acest moment reține o cantitate semnificativă de dioxid de carbon. Când vorbim de focuri, tăieri sau alte intervenții, acel carbon va fi eliberat, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze, pentru că și în acest moment avem o problemă semnificativă cu gazele cu efect de seră în atmosfera pământului. Dacă acest lucru se intensifică vom avea probleme și mai mari și se va intensifica acest fenomen.
Iarăși un lucru contraintuitiv cumva, sau neplăcut, este că, deși agricultorii ard din ce în ce mai multă pădure, din cauză că există foarte puțin oxigen și nu se produce în plus, pământul din Amazon e foarte sărac în humus. Asta înseamnă că odată ce începi agricultura o să dureze o perioadă relativ scurtă și vor avea nevoie de suprafețe din ce în ce mai mari, noi. Presiunea în Amazon nu se oprește până nu va fi distrusă complet. Dacă ne uităm la o pădure din România, aici se produce humus pentru că e un alt fel de ecosistem. Chiar se generează oxigen. În cazul unei entități precum Amazonul, nu.
Cât de posibil este ca aceste focuri să fie puse
Sunt câteva lucruri. Am citit pe site-ul NASA, care analizează cât de mare este fereastra de formare a focurilor. Fereastra este extrem de restrânsă. În august, iulie târziu, sunt câteva ferestre când ar putea să se întâmple astfel de focare într-o pădure precum Amazonul. Umiditatea este foarte mare, nu e ușor să cauzezi foc. Dacă te uiți în câte locuri se formează, îți dă un indiciu că nu e ceva natural. Nu sunt suprafețe mari dintr-o dată aprinse, ci foarte multe focare. Lucrul bine cunoscut este că foarte mulți fermieri fac orice ca să mai mărească capacitatea. Nu văd ce ar avea de câștigat un ONG din arderea pădurilor. În afară de faptul că au creat un burning platform ca să mai faci un fundraising, nu cred că e motivul primordial, pentru că rămâi fără obiectul muncii.
Sunt două culturi. Soia și vită, acestea două. Vine din Brazilia inclusiv în România. Din America de Sud se duce furaj peste tot. Conflictul natural, care nu ar trebui să fie atât de natural, e că sunt oameni și aici. Președintele Braziliei este extrem de supărat pe organizațiile care se concentrează pe ecologie, care spun că ce a mai rămas din păduri trebuie protejat, și sunt oameni care spun că, din punct de vedere economic, ar avea sens să se extindă, că pot rade cât mai mult din suprafața pădurii ca să prindă pământ industriile care aduc profit Braziliei.
Brazilienii se simt atacați de afaturile și amenințările venite din Europa
Nu este un lucru nou, dar iarăși, aici trebuie definit când spunem brazilieni la cine ne referim. Totuși vorbim de comunități locale, de foarte multe grupuri care trăiesc în zona Amazonului și care la rândul lor dau în judecată statul brazilian spunând că au dreptul la pământul lor, la fel cum statul brazilian spune să nu intervenim. Cu toate astea e o ipocrizie. Am văzut când se discuta Acordul de la Paris că statele bogate le spun statelor precum Brazilia sau Indonezia să nu taie, să nu intervină, însă nu spun că suntem dispuși să facem o compensație financiară, căci până la urmă dacă e să ne uităm la Europa sau America de Nord, suprafețe enorme de păduri sau suprafețe naturale au fost distruse sau tăiate. S-a făcut o dezvoltare economică pe seama acestor păduri. Acum să-i spui unei țări unde nivelul de trai nu e la fel de ridicat ca în țările noastre: „Voi nu tăiați, dar nu primiți nimic în schimb” este incorect. Acum faptul că vorbim de un fond de 20 de milioane care să stingă repede niște focuri prin Brazilia aș înțelege. Ei ar spune: „Dacă vreți să rămână pădurile așa cum sunt, dacă vreți să beneficiem cu toții, căci e un beneficiu global, atunci cumva contribuția ar trebui să fie globală”. E un punct sensibil în aceste discuții.
Cred că și intervenția e cu totul și cu totul altfel. Europa are un alt fel de climat. Din păcate, cum reiese din declarații și din manifestarea autorităților de acolo, se poate vedea că nu asta e îngrijorarea lor primordială. Bolsonaro, Președintele Braziliei, a accentuat de foarte multe ori că trebuie să se reducă suprafața pădurilor, că trebuie exploatată, că primează economia și că toate prostiile astea ecologiste trebuie să fie pe planul doi, trei sau să nu fie deloc în țara lui. Nu cred că există o voință reală de a interveni și de a opri astfel de focuri. Mai mult, aceste focuri au fost, mai deschis sau indirect, încurajate de autorităţi. Nu există niciun enforcement care să spună ce pățești. E o problemă extrem de spinoasă. Și alte state, nu doar Brazilia, se confruntă cu această problemă, însă ea are întinderea cea mai mare.
Până la urmă de ce aș fi eu interesat?
Dacă ne imaginăm viața pentru următorii zece ani și spunem: „Doar atât mă interesează și după mine, potopul!”, nu ar trebui să ne intereseze. Dacă am vrea însă o bătrânețe liniștită, un spațiu de trăit pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați. Vedem cum se schimbă totul în jurul nostru. Anul ăsta și în România, dar și în Europa, am depășit recorduri de căldură. Am reușit să vedem tornade pe care nu le vedeam până acum în România. Apar tot felul de fenomene meteo. Nu neapărat în România, dar în foarte multe locuri, în acest moment, a apărut o problemă a apei. Al șaselea cel mai mare oraș din India, Chennai, a pierdut lacul de acumulare de lângă oraș, din 2018, până în 2019. Lacul din care se acumula toată regiunea a dispărut într-un singur an. Acum 6 milioane de oameni sunt fără apă. Toate aceste trend-uri se vor amplifica. Chiar dacă India pare să fie departe de noi, ne imaginăm o țară în care sunt de la 700, până la un miliard de oameni, în secunda în care ei rămân fără apă, vor începe migrarea. Toate aceste fenomene trebuie privite în ansamblu. Dacă aceste fenomene nu sunt controlate vom avea niște procese pe planetă la care nu ne așteptăm. Nu ne referim doar la evenimente naturale sau cele petrecute în natură, ci inclusiv la reacția oamenilor la aceste evenimente care ne vor face să trăim mai greu.
În Siria, pe lângă problema politică, pe lângă război, totul a pornit de la niște secete accentuate de-a lungul unor ani, care au făcut ca nivelul de trai și de avuție al populației să scadă foarte mult. De acolo au pornit proteste și un conflict pe care Europa nu a putut deloc să-l gestioneze. Un stat mare din punctul de vedere al Europei, dar destul de mic din punct de vedere planetar a putut să cauzeze aceste probleme unei construcții precum Uniunea Europeană. Ce s-ar întâmpla dacă Pakistanul sau India ar avea o problemă asemănătoare? Sau Africa Subsahariană unde știm că vom aveam probleme? Anul ăsta am văzut recorduri de căldură pe planetă, 65 de grade. Aceste lucruri ar trebui să ne facă să gândim: „Până unde?”
Care este diferența dintre Amazon și Siberia
Am fost acum 8 ani în Kazahstan ca să scriu un reportaj despre Lacul Aral, al patrulea cel mai mare lac de pe planetă care pur și simplu a dispărut. Intervenții. A încercat Brejnev să facă niște plantații de bumbac, de orez. Ideea e că atunci am vorbit cu niște oameni pe tren, din Rusia, care spuneau că de câteva luni nu pot respira în Moscova pentru că ard pădurile și arde subsolul în jurul Moscovei. Diferența dintre Amazon și Rusia e caracterul pădurilor. Nivelul de umiditate în Amazon e foarte crescut. Ca să ardă tot Amazonul e destul de improbabil, însă în Siberia, dacă secetele se prelungesc, pădurile sunt din ce în ce mai expuse și nu e nevoie de intervenții umane, ca foarte mulți fermieri să provoace focuri peste tot. Acolo un singur foc e foarte greu de stins. Pare că vorbim de fenomene naturale. Pe lângă acest lucru, în zona Siberia sunt mii de kilometri unde nu găsești așezăminte umane. Atunci intervenția este extrem de grea. În plus există dezbaterea: stingem focurile sau lăsăm să ardă și se regenerează pădurea natural. În secunda în care se întâmplă acest lucru oriunde, și mai mult dioxid de carbon și monoxid de carbon vor fi emise în atmosferă, ceea ce înseamnă că eforturile noastre de a reduce carbonul, care mai degrabă sunt declarative, nu reale, să nu conteze. Atunci noi suntem undeva în apropierea gradului de încălzire cu 1,5 grade. Toți cercetătorii ne spun că dacă ajungem la 2 grade e ireversibil. Asta înseamnă că orice am face, oricât am reduce noi, acest proces va fi unul care se generează automat, un proces din care nu mai putem ieși. Pe lângă pădure, acum doi ani s-a declarat că din oceanele lumii vor dispărea coloniile de corali. Acest lucru e ireversibil, știm deja că nu putem face nimic ca să oprim acest fenomen. Și de acolo o să avem o cantitate semnificativă de gaze cu efect de seră emanat în atmosferă. Pe lângă acest lucru, biodiversitatea oceanului se va schimba, va scădea. Toate aceste lucruri pornesc o reacție în lanț, la care noi trebuie să reacționăm. Până acum a fost relativ ușor să ne adaptăm, dar cred că problemele de abia acum vor apărea, și va fi mai greu cu adaptarea.
Cred că până să ajungem acolo avem o mare problemă legată de cum sunt construite lanțurile de aprovizionare. Doar la sistemul nostru alimentar, folosim suprafața Chinei, Mongoliei și Kazahstanului pentru mâncarea pe care o aruncăm în fiecare an. Irosim extrem de mult. De multe ori aud oameni care spun că suntem 7 miliarde, vom fi 9 miliarde și nu vom putea hrăni atâția oameni. Problema nu e că nu am avea hrană, ci că e distribuită foarte prost. În anumite zone e un surplus unde se strică incredibil de mari cantități de hrană, iar în alte locuri nu există deloc hrană. O discuție recentă e despre banane. Sute de milioane de oameni pe planetă au ca sursă primară de hrană bananele cavendish care sunt peste tot în comerț. Există o ciupercă pe care nu o mai putem combate nicicum. A ajuns în America de Sud și dacă se extinde va dispărea o sursă de hrană pentru o bună parte din populație. Peștele ton ar putea ca în 5, 10 ani să nu mai existe deloc. În Oceanul Indian va dispărea pentru o perioadă relativ scurtă și de acolo reacția în lanț. Un om european mediu, doar din pește folosește proteine mai multe decât are el nevoie într-o lună. Doar din pește. Aici nu a fost calculat consumul de carne. Atunci când noi ne schimbăm obiceiurile de consum în felul ăsta, iar consumul de carne e unul dintre efectele principale ale tuturor fenomenelor din jurul nostru, o bună parte dintre păduri sunt distruse tocmai ca să dea loc creșterii animalelor, dar și furajelor care sunt tot pe suprafețele astea. Primul motiv al despăduririlor e agricultura. Ajungem la hrana noastră și dacă am putea mânca o hrană cu un impact mai mic asupra planetei, fără un efort atât de mare am putea. Vorbim aici de vegetale în primul rând. Nu spune nimeni să nu se consume deloc carne, dar nici de 5 ori pe zi, nici întotdeauna vită. Vita ar trebui să fie din când în când. Eu nici nu știam ce e vita când eram copil iar acum e peste tot. Asta e frapant, când vezi oameni care postează: „Vai, trebuie să facem ceva pentru Amazon!”, iar apoi merg cu prietenii să bage un burger de vită.
Magor a lucrat o perioadă bună de timp pentru WWF în Coreea. Ce ne apropie, ce ne desparte?
Organizați da, sunt, dar la nivel de poluare ei reprezintă un alt nivel. Nu putem să comparăm. E una dintre cele mai industrializate țări din lume. Majoritatea telefoanelor oamenilor care ne ascultă acum sunt din Coreea. Televizoarele de acasă, mașinile, mașinile de spălat sunt din Coreea. Chiar m-am uitat de când m-am întors câte mașini coreene sunt la noi. Ei plătesc acest preț. În fiecare dimineață când ieșeam pe stradă în Seul trebuia să deschid o aplicație în care să verific dacă calitatea aerului e destul de bună ca să ies afară fără mască sau cu mască. E o calitate a aerului care nu-ți mai permite să respiri liber. Îți permite, dar șansa ca tu să dezvolți niște boli pe termen mediu și lung sunt foarte foarte mari. În București avem un aer foarte poluat, știm toți asta. Uneori, chiar sunt particule mici de trei ori peste limita admisă, dar cu toate astea nu vezi. În Coreea, când ieși pe stradă, vezi cu ochii liberi poluarea. Prima oară am crezut că e ceață. Nu am văzut zgârie nori în primele două săptămâni cât am stat acolo. Am crezut că e un muson, ceva umiditate, dar am aflat mai târziu că e vorba de poluare. Vezi, simți. Când mergi simți în gură, simți între dinți, dacă faci o activitate sportivă nu înțelegi de ce obosești, de ce te simți rău după. Nici în casă nu poți sta dacă nu ai un aparat care îți curăță aerul. Porți o mască. Foarte mulți oameni cumpără masca aia pe care o vedem la TV, pe care o pui cu două elastice. Aia e mască pentru răceală. Masca pentru poluare e specială. Trebuie să fie cumva pusă pe nas ca să închizi toate spațiile. Ai nevoie de ea fiindcă elimină între 95% și 98% dintre particule. Una dintre preocupările mele în Coreea era ca indiferent ce geantă sau haină iau să am cel puțin o mască nouă la îndemână. Dacă nu, intram în orice supermarket, farmacie și aveau măștile acolo la îndemână. Majoritatea oamenilor, când e poluare mare, umblă cu mască. Mai degrabă oamenii bătrâni refuză să vadă realitatea. Voiam să fac o campanie împotriva poluării punând semne. Voiam să îndemn oamenii să pună un semn pe măști și să le arate autorităților că vor să respire. Pentru mine, care sunt și sportiv și încerc să alerg zilnic era stresant. Aveam o săptămână în care nu am putut să ies să alerg, pentru că științific mi s-a spus că o activitate de 20 de minute o să-mi facă mai mult rău decât bine.
E mai bine să fii o țară care e foarte poluantă, dar foarte disciplinată decât să fii ca o țară care e undeva pe mijloc, nici noi nu știm pe unde. În Coreea obiceiurile se schimbă peste noapte. Apare o celebritate, spune ceva pe Instagram-ul sau Facebook-ul lui și apare un curent atât de puternic încât schimbă comportamentele peste noapte. Oriunde mergeam toată lumea lua cafea în cupă de plastic cu pai. S-a început o campanie puternică despre ce cauzează paiul la animale. În două săptămâni a dispărut paiul. Toată lumea a renunțat la ceva ce ieri era foarte firesc. Când ei înțeleg că trebuie să facă ceva, fac. Când s-au făcut benzile de circulație nu ai observat nimic ciudat, toată lumea s-a acomodat din prima zi. Era vorba în Seul că dacă te grăbești undeva, iei autobuzul. M-am dat jos de câteva ori din taxi, am stat 5 minute într-un loc, m-am dat jos, am luat autobuzul, în 15 minute eram unde trebuia să ajung. Niciodată nimeni nu se bagă pe banda unică a autobuzului, oricât de mare să fie graba. Nu e nici bordură, nu e nimic, nicio delimitare. O simplă bandă albastră.
Azi dimineață am văzut o poză de la o prietenă din Coreea care s-a mutat în Beijing. Știm imaginile vechi din China când nu se vedea cerul. Azi mi-a trimis o fotografie cu un cer senin, albastru. Cred că acum, rolul de lider pe energie regenerabilă, pe reducerea poluării, nu este Uniunea Europeană, ci mai degrabă zona din Asia. Ei investesc enorm de mult în dezvoltarea mașinilor electrice, pe bază de hidrogen, în energie solară. Ei au capacitatea de a face schimbări foarte rapide. Problema la noi, încă de pe vremea când eu eram în Parlamentul European, e că vorbim despre cum o să reducem noi poluarea, iar din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care în UE s-a redus poluarea a fost Criza Economică, fiindcă nu ne-am permis să poluăm atât de mult.
Nu, nu sunt desene animate: veverițele chiar înțeleg ce spun păsările de lângă ele. De asemenea, un interviu cu Brad Pitt. Bonus: o i nvestigație de excepție privind practicile incorecte ale Amazon. Dar și o veste din viitor de la aceaeși companie
Știrile zilei au imaginile devastatoare din Bahamas, dar îi cunoașteți și pe piloții care zboară în ochiul uraganelor ca să adune date despre furtună. Bonus: o intrarea în intimitatea lui Prince, dar și cum aleg tenismenii mingea de serviciu.
