Știrile zilei urmăresc noua competiție pentru lună și explică de ce are loc aceasta. Între timp, un oraș din Columbia va fi exorcizat din elicopter. Plus fotografii neretușate cu Serena. Bonus: dezvăluiri din Biserica scientologică.
Edi Petroșel este bateristul și ”contabilul” Holograf. Cel puțin așa se prezintă. M-a surprins să aflu din documentare că are peste 60 de ani pe care nu i-aș fi dat nicicum. Un intelectual, ca și restul trupei, a terminat facultatea între primii cinci studenți și a fost unul dintre șefii de secție de la Dacia. Mie mi s-a părut, însă, că Edi este păstrătorul poveștilor trupei. Iar Holograf chiar e poveste. Și o corporație, evident.
Nu ne-am propus treaba asta (să funcționăm ca o corporație), dar se pare că a fost o găsire a noastră ca indivizi, ca personalități. Până la urmă nu trebuie să uităm de nivelul cultural. Toți am venit cu cei șapte ani de acasă și iată că am reușit să rezistăm 41 de ani de la înființarea trupei.
Avem toate cele necesare ca să funcționăm atât din punct de vedere logistic, cât și din punct de vedere fiscal corect. Plătim facturile, TVA-ul, decontăm. Sunt specialist în taxe și impozite. Ăștia îmi spun „contabilul”. Întotdeauna am avut grijă ca lucrurile să fie făcute în primul rând ca la carte.
Eu sunt cel care se ocupă de partea financiară, administrativă, de viziunea de afacere. Îl ascultăm pe fiecare pe direcția lui. Fiecare e șef pe direcția lui de competență. Până la urmă competența a fost și de atracția fiecăruia de a face ceva. Eu am făcut Politehnică. Am fost de structură, cu matematica în spate, logic, și (partea asta) a primat întotdeauna. Nu am putut să mă las dus de val, cum au făcut unii dintre colegii mei. De fiecare dată i-am adus pe calea cea dreaptă.
Cum se împarte activitatea în trupă este altă poveste.
Fără dar și poate (visătorii) sunt Dan și Mugurel. Mugurel este un coleg de excepție. Inițial ca să intre la arhitectură a intrat la matematică, după care a dat la arhitectură. Sunt oameni care au făcut foarte ușor trecerea de la artă, știință, social, relații sociale și așa mai departe.
Mugurel că întotdeauna a fost absolut dezinhibat și liber de orice stres, orice reacție a societății asupra lui. Nu vorbesc doar de ce s-a întâmplat după ʼ89, ci și înainte. A fost un moment la mare în anii ʼ87-ʼ88, când eram la Costinești, celebra stațiune a tineretului, unde chiar se trăiau vise și se împlineau vise. La 12 noaptea făceam baie în mare. Bineînțeles că ne-au dispărut toate țoalele de pe plajă, iar Mugurel fără nicio inhibiție s-a dus direct. Stăteam lângă Poliție. Am traversat stațiunea. Noi mai pe o plajă, mai de nu știu ce. El era omul cel mai liber, cel mai dezinhibat în a face un lucru firesc pentru el: nu mai am țoale, sunt dezbrăcat, mă duc. Dezbrăcați complet! Nu mai aveam nimic pe noi. În momentul ăla am tras concluzia că noi nu mai facem alegeri. El e pe viață președintele fundației. E un tip dezinhibat.
Cu ceva zile înainte de a vorbi cu Edi, văzusem The Dirt, povestea Motley Crue. Cât de aproape sau departe e o trupă de rock românească față de ce se întâmplă acolo.
La noi excesul maximal a fost băutura, că aia era. Sincer, o afirm cu tărie, niciunul din această formație nu a consumat niciodată, nici pe vremuri, nici acum (droguri). Am fost și în Olanda după ʼ90. Nu am consumat. Nu s-au lipit de noi drogurile. Am avut momente cu băutura, relația foarte frumoasă cu femeile, căci nu se poate muzică rock fără femei. Ăsta a fost excesul maxim.
Trebuie să le punem pe amândouă în balanță (cei 7 ani de acasă, dar și societatea închisă). Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu noi într-o libertate absolut totală. Aveam o problemă să găsim un Pepsi Cola. Mi-am adus aminte că eram tot la Costineşti, vestita stațiune. Ca să-i iau copilului meu de trei ani un Pepsi, trebuia să mi-l pună într-o ceaşcă de ceai și să zică că asta e. E foarte greu de analizat din ce motive nu am consumat droguri, dacă e datorită educației sau din lipsa lor. Părerea mea e că din amândouă, fără doar și poate.
Holograf e corporație, nu democrație. Adică lucrurile se și pot impune dacă cineva crede în ele.
Să știi că până la urmă nu a fost vot. Îmi aduc aminte de o fază mortală în Olanda. Eu am fost singurul împotriva celor patru. Ei aveau un dubiu asupra piesei „Banii vorbesc”, că nu ar fi cum trebuie. Eram cu Florin Ochescu la chitară atunci. Mie mi s-a părut genieală piesa, având și un iz balcano-românesc. Un pic de melos românesc, dar și foarte împământată în rock. Până la urmă am zis că nu se poate! Cum să nu punem piesa „Banii vorbesc”?! Hai să începem să o cântăm live! Reacția a fost extraordinară, după care discul s-a chemat așa! Dacă am fi mers pe vot, piesa nu ar fi intrat. S-a mers pe gradul de determinare sau de credință a unuia în ideea respectivă. De multe ori erau idei. „Da, e ok, mi-ar plăcea așa, dar dacă tu consideri în străfundul tău că e bine să o facem cum zici tu” o făceam cum zicea ăla. Eram atenți la cât de determinat ești.
Pe moment. În funcție de momente. De exemplu Dan e un tip expansiv, chiar coleric. Explodează efectiv. Sunt momente când trebuie să accepți asta și decizia pe care trebuie să o iei atunci ține cont de treaba asta. De multe ori însă revenim a doua zi. Ne cunoaștem practic perfect!
Am făcut o socoteală comparativ cu copilul meu care se născuse în anii ʼ83. Din ʼ84 până în ʼ94, în acei 10 ani în România am avut o perioadă, din punctul nostru de vedere… Stăteam 100 de zile la Costinești și apoi plecam în turnee. După Revoluție am plecat în Olanda. Deci în 10 ani am stat acasă un an. Din 10 ani efectivi. Vă dați seama că 9 ani am stat împreună, zi de zi. Din 10! E ceva de neconceput!
Toți membrii trupei sunt absolvenți de facultate. Și încă facultăți grele.
Mașini termice am făcut. S-au schimbat mașinile. Pe vremuri am rezolvat situații critice cu Dacia. Doi ani am făcut stagiul la Dacia Pitești. Practic în ʼ81 am fost prima generație. Ceaușescu închisese 16 orașe. Nu mai aveai voie să intri în 16 orașe mari, printre care București. Cam toți terminând facultățile găsisem loc. Am funcționat ca trupă Piteșteană doi ani de zile, din ʼ81 până în ʼ82. Tino la Găiești, eu la Colibași, Pocorschi luase la Institut lângă Ștefănești unde era ceva cu metrologie. Doi ani am stat acolo, în Pitești. Eu am ajuns la Colibași. Era pe profilul facultății. La Dacia Pitești, secția supape pistoale. Am fost șef secție schimb doi ani de zile. În anul al treilea de stagiu aveam repartiție dublă. În al treilea an trebuia să mă întorc în București. Avantaj că am avut medie mare. Am fost al 5-lea pe țară. Puteam să aleg după șefii de promoție. Problema era că nimeni, indiferent cât de bine învățai, nu mai avea voie să își ia repartiția în oraș mare. Aveai în schimb dreptul la repartiția dublă. După doi ani puteai să-ți alegi locul. Mi-am ales ICPET, la Vulcan. Când au aflat cei de la Pitești că plec și că o să-mi dau și demisia din sistem… Deja aveam o ofertă după doi ani să devin șeful CTC pe Dacia. Lucru enorm. Dădeau și un apartament în Colibași, într-un bloc. Era total împotriva a ceea ce-mi doream de la viață. Eu voiam într-o trupă rock.
Pentru cine a trăit la jumătatea anilor 80, gestul lui Edi Petroșel poate părea absurd, dar el visa să fie parte dintr-o trupă rock.
De mic (am visat asta). Pe Valea Buzăului. Din ʼ72, ʼ73, înainte de a intra în a VIII-a, a IX-a. Se făceau trupe. Dacă vă spun ce se asculta pe Valea Buzăului, pe uliță… Aveau copii casetofoane și ascultam rock. Acum îmi e groază când merg acolo și încep ăștia cu manele mă ia cu disperare. Se asculta Pink Floyd. În 73 cumpărasem Dark Side of the Moon. Vândusem blugii pe care mi-i luase tata. Era un salariu de om. Asta ca să-mi iau un vinil cu care dormeam și pe care l-am tocit. Îl știu pe de rost și acum. Dacă începe acum o piesă de pe album știu și textul. Știu (să și bat), tot, pe de rost! De acolo, de la Valea Buzăului, se făceau formații. Chiar am făcut cu frații mei o formație de vacanță. Începusem să avusem ceva căutări prin căminele culturale. Întotdeauna se cânta 40 de minute muzică de tineret. Chiar Gary Glitter, Led Zeppelin. Cum le-om fi cântat nu mai știu, dar eu credeam că suntem geniali, iar lumea era disperată după noi. Se umpleau sălile, iar după 40 de minute veneau cei cu muzica populară: horă, sârbă. Se ducea bătrânetul, dansau, iar tinerii stăteau pe margine sau afară, iar apoi se făcea schimbul.
Știi cum am realizat că am talent? Pe lângă senzația că eram fericit când luam bețele în mână, la aceste cămine culturale, în momentul în care după ce am terminat primul set de Gary Glitter, sau ce cântam cu frații, a venit șeful tarafului. Un rrom, țigan. O spun cu respect. Un țigan lăutar. L-au rugat pe fratele meu, care era mai mare să-l lase pe ăla micuʼ, adică eu, să bat la tobe cu ei pe partea de populară. A fost cea mai mare bucurie a mea. Eu mă uitam la ăia ca la niște zei. Țiganul lăutar este un interpret de o valoare fantastică. Cum să mă ia ăsta pe mine să cânt? Acolo mi-am făcut eu școala de fapt. Țineam tempoul la horă, sârbă, după ce cântam cam 8 ore într-o sâmbătă. Aveai 16, 17 ani. Se umflau mâinile. Aveam niște antebrațe!
Știți că am curiozitatea de a afla mereu detaliile nevăzute ale unei profesii. Te pregătești să fii baterist?
Niciodată repetiția individuală nu seamănă cu concertul în sine. Aici intră cantitatea de adrenalină care mai ales la o trupă gen Metallica, e indusă și de public. Un concert întotdeauna este făcut și de public. Ridicând nivelul de adrenalină, te trezești după o oră, o oră și ceva de tobe, care într-o sală de repetiție o poți face din talent, epuizat.
E o treabă sofisticată. Consumi foarte mult. La ora actuală în România pot spune că e o gașcă de tineri super talentați, super tehnici, tot ce vrei. Până la urmă eu cred că bateristul bun înseamnă omul potrivit la momentul potrivit. Sincer, eu nu mă văd făcând muzică dacă nu aș fi făcut cu Holograf. Am fost o rotiță dintr-un mecanism și m-am simțit unic acolo. Datorită faptului că te simți unic nu poate să spună nimeni că nu ești bun. Ești practic rotița dintr-un mecanism. Aici trebuie să ajungă un toboșar. Să aibă senzația că fără el mecanismul ăla nu funcționează. La fel e și pentru chitariști. Vorbim de muzica de trupă.
Am avut mai multe (tobe), recunosc. Momentul culminant. ʼ92, când mi-am luat setul de Premier pe care și acum îl folosesc. Nu mă pot despărți de el. Premier Projector. Era cu două tobe mari, 7 cuburi Premiere, tot ce vrei. După care l-am mai redus căci mi-am dat seama că e mai important decât virtuozitatea. Și noi suntem oarecum cei care am trăit cu glam rockul de care vorbeam. În ʼ90, dacă nu aveai tobe multe, plete sau colanți nu prea existai! În ʼ92-ʼ93, când am avut cele mai multe tobe din viața mea, am început să renunț la ele, să le reduc. Acum am un set standard cu un tum în plus, cu cinele, cu tot ce trebuie, cu accesorii ritmice, shakere, tamburine și așa mai departe.
Am avut (acasă), acum nu mai am. Am stat în Cotroceni, într-o casă, cu taică-miu. Băteam cam o oră pe zi. Mă lăsau în pace. „Lasă copilul în pace!”.
Într-un fel, norocul său a fost că părinții de familie bună au înțeles ce visează copilul.
Pe frații mei, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care au putut să mi le facă părinții au fost cei trei frați, născuți unul după altul. Suntem și acum împreună. Vorbim zilnic, ne căutăm zilnic, ne ajutăm zilnic. Ăsta e un mesaj care sincer m-a impresionat, de la tatăl meu și de la mama. Ideea de frați e mai mult decât niște copii care au aceiași părinți. Primele tobe le-am primit din primul salariu al fratelui meu, avocat. Nici nu a stat pe gânduri, nu a ezitat. Erau vreo 3000 de lei în anii ʼ74. Era un salariu uriaș. Mi-a dat banii și mi-am luat niște tobe roșii.
Taică-miu avea pe vremuri magnetofon Grundig, cu benzi. Benzile aveau carcase cu filigram, scrise: Gh. Petroșel, nr. 9. El a fost un mare iubitor de muzică. De la el am învățat. După prima vară în care am fost forțat să cânt, fiindcă nimeni nu voia să bată la tobe, am ajuns în București și m-am dus la Școala Populară de Artă. A fost talent pur. Simțeam ritmul.
Și aici, un moment care nu se potrivește deloc cu ce știți despre un rocker.
Trebuie să recunosc că Silvia, soția mea, a avut harul și darul de a mă stinge, de a mă calma întotdeauna, eu fiind zodie de foc, săgetător. În momentul ăsta îmi dau seama că fără să vreau, ca și muzica, conviețuirea mea cu soția a fost cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla. Ai nevoie de asemenea oameni și trebuie să-i identifici. Chiar dacă nu din prima zi, dar măcar să recunoști, de-a lungul vieții că omul ăla a fost cel potrivit, sufletul pereche cum ne place nouă să spunem. O apreciez foarte mult!
Acum, de exemplu, ea se ocupă foarte mult de niște copii mici. Avem în grijă cinci copii mici de lângă Lungulețu pe care îi aducem de două ori pe săptămână să facă Școala Engleză în București. Ne ocupăm de tot ce înseamnă școală, hrană, educație. Eu sunt sponsor mai mult. Silvia o face pe lângă partea materială. Și-a dedicat ziua de marți și joi. Se duce până la Lungulețu și îi aduce la școală în București. Avem undeva o școală privată de engleză. Cu o meditatoare fac apoi complementar română și matematică. Marți și joi. Îi scoate la Mc. Au văzut McDonaldʼs-ul. M-am uitat la transformarea acestor copii. De trei ani se întâmplă. Pe copiii ăștia, prima oară când i-am văzut, erau cu ochii în pământ, umiliți, vai de mama lor. În momentul ăsta sunt deschiși. Cred că ăsta e cel mai mare câștig, nu că le dai ceva, ci că le deschizi o perspectivă, că se bucură. Pot avea o șansă egală până la urmă.
(Am făcut asta) fiindcă Silvia are credință. Explicația logică nu poți să o dai. A simțit momentul. I-a întâlnit acum vreo trei ani pe scările unei biserici din zona Sisești, plângând, amărâți, cu mama lor. A zis: „Băi, eu trebuie să vă ajut!”. Repet, și banii sunt importanți, dar faptul că și-a dedicat timpul e important. Se vede că o face din suflet. Lucrurile astea se simt. Din trei acum sunt cinci. E și prietenul lor de peste gard, s-a mai născut un copilaș în familia respectivă.
I-a dus Silvia o dată pe lună. Vin și stau la noi acasă. Gătește. Le face o zi pe lună. Știu povestea, (cine sunt). Cel mare are 8 ani acum. La școală au început cu verdictul că nu ar fi capabili, că nu pot trece clasa. Acum sunt perfect normali. Ăia 7 ani de acasă cred că sunt foarte importanți.
Recunosc că este meritul ei! Eu am susținut-o. În afară de faptul că nu aș fi avut energia și timpul necesar, i-aș fi ajutat. Soția e avocată. Ne luptăm cu Jurjac. Dacă nu reușește într-un an, doi, (să ne facă nepoți) o să-l mituiesc. O să ajung la metode pecuniare. Îmi doresc foarte mult! Și Silvia. Sunt total pregătit. Mă uit cum reacționează soția mea la copiii mici. Sensul vieții. Mi-aș dori foarte mult. E cam zăpăcit fiul meu acum.
Edi și colegii săi sunt liberali în convingeri. Și nu se vor schimba. Știu că aici ar putea începe o discuție nesfârșită, dar tocmai asta este esența. Să putem discuta.
Am o nefericire, apropo de frustări. Am o nefericire a faptului că s-a profitat de distrugerea spiritului cultural și educațional, care pleacă dinainte de ʼ90. E foarte împărțită. Nu mai există democrație la noi, în momentul ăsta, în sensul în care am putea discuta dialectic pe orice subiect: doctrină politică, muzică. Suntem doar fani. Ăla e fanul lui ăla, ăla e fanul lui ăla. Asta ar trebui să vadă în țările civilizate. Toată lumea poate să-și spună părerea dar după ce au terminat discuția pe subiectele fierbinți, oamenii sunt normali. Nu sunt foarte împărţiţi.
Credințe (politice) nu am. Evident că am (simpatii). Sunt român, trăiesc aici. Constituția mea și a colegilor e liberală, nu avem ce face. Am ieșit din sistemele de stat dinainte de ʼ80. Am trăit pe ce am muncit. Dacă nu am avut inițiativă, dacă nu am produs, nu puteam exista. Ca doctrină, noi suntem liberali. Problema tristă e că cei care se ocupă de politică în ziua de azi nu țin cont de doctrină. Până la urmă fiscalitățile pe care trebuiau să le dea liberalii le-au dat socialiștii. Noi nu vorbim de doctrină.
Evident (că o să merg la vot). Am votat întotdeauna! Cred că o să votăm undeva prin țară, căci am văzut drumul pe care vom fi atunci.
Și, desigur, am stat de vorbă despre concertele de la primării. Mai ales acela care le-a adus un vaș de reproșuri de la o parte din public.
Toți artiștii asta fac. E una dintre prestările de serviciu.
Îți dai seama că nu ești happy cu așa ceva. Ideea de a discuta, palierul democratic nemaiexistând, e clar că orice spui, vorbești cu un zid, iar ție îți vin înapoi, tot batjocoriri. Mai departe eu sunt 100% cu Dan. Putem discuta. Care e problema?
Au fost momente nasoale. Recunosc că nu ne-au dat peste cap. Ne vedem de viața noastră și de activitatea noastră, dar nu vreau să facem o miză din a răspunde.
Nu e plăcut, mai ales că a trebuit să se amâne un spectacol care pornise chiar foarte frumos din decizia unor organizatori. E vorba de „Holograf – Hall of Fame”. Ne-a afectat. E clar că ne afectează. Unii percep lucrurile într-un fel, alții spun „Bine că li s-a întâmplat”. Vezi și mentalitatea românească de care nu o să scăpăm niciodată: „să moară și capra vecinului”.
De la episodul respectiv, Holograf se bazează doar pe vânzări,
Exclusiv pe bilete și fără sponsori. Dacă îți dau un răspuns acum o să săriți în cap. Pe vremea lui Ceaușescu nu se cânta decât pe banii oamenilor. Showbizul românesc e incredibil. În anul 1987 am avut 500 de spectacole. Nu știu dacă lumea știe! Două pe zi. Nu știu dacă lumea își dă seama că un an are 365 de zile. Noi am trecut într-o viață anterioară prin showbizul real. A fost bulversarea. În primul rând nu trebuie să fim obiectivi. Au fost televiziunile, internetul, YouTube. Nu se poate compara cum trăia omul înainte de ʼ89 din punctul de vedere al media și al televiziunii de două ore și cum trăiește acum. Din punctul ăsta de vedere e clar că acum omul are de ales. Poate sta acasă, și se uită pe internet. Îl motivezi mult mai greu.
Am simțit. Chiar înainte să începem am avut un turneu, la începutul acestui an, pe bilete. 14 concerte prin țară. M-au surprins rezultatele financiar contabile. Am rămas surprins. Plătind toate lucrurile am reușit să avem și bani să plătim producții, cazări, tot! Plătim impozite. Biletul are foarte multe taxe în el. Nu avem nici o treabă ușoară. Din costul biletului tu trebuie să dai niște bani direct, indiferent dacă bugetul de venituri și cheltuieli îți permite. Tu trebuie să dai banii ăia!
(Biletul la Holograf) a fost în medie de 100-110 ron. Nu a fost ieftin. De asta spun. Decizia a fost a celor care organizează. Noi am avut o perioadă în care ne organizăm singuri, dar am vrut să ne rupem, să ne ocupăm doar de muzică. Au fost buni, au decis corect, iar rezultatele au fost pozitive.
Știrile zilei au o româncă devenită celebră în America și numită vizionară de MIT. De asemenea, e ziua în care se oprește Volkswagenul Broscuță. Plus: o analiză corporală a familiei regale britanice. Bonus: Whitney se întoarce în top.
Știrile zilei îți arată cele patru obiceiuri care nu te mai lasă să trăiești bine. De asemenea, îți spun ce fac japonezii cu mașinile de închiriat căci nu le conduc. Plus: California dispare metru cu metru. Bonus: pirații știau carte.
Îmi place că Mihaela Bilic abordează chestiunea slăbitului râzând și cu sinceritate. Asta e viața, nu prea ai ce face în plus. Ea e celebră pentru modul acesta de a face lucrurile. De altfel, dietele nu-i plac. Și nici personalizările.
Nu vreau să afirm, să mă gândesc că, poate, chiar medicii au făcut răul ăsta, inventând tot felul de diete și creând această iluzie că a slăbi este ușor și că trebuie să găsești doar dieta personalizată. Asta cu „personalizarea potrivită ție” îmi place mult, Kilogramele se vor topi ca prin farmec. E nevoie doar de o strategie corectă, iată! De fapt noi nu înțelegem că luptăm cu niște instincte care nu pot fi schimbate. Luptăm contra naturii care nu ne-a dat niciun fel de mecanism de slăbit. Avem doar mecanisme de îngrășare. Luptăm un un adipocit, această celulă adipoasă, pe care din nou natura a văzut-o ca pe o chestiune extrem de prețioasă, care ne asigură supraviețuirea. Altfel nu ne-ar fi dat un număr infinit de adipocite. Ele se pot multiplica la nesfârșit și nu mor niciodată, spre deosebire de neuroni. Avem un număr fix de neuroni și din ăia, pe parcursul vieții, pierdem. Nu se regenerează. Grăsime din belșug. Noi în momentul în care declanșăm așa zisa cură de slăbire, sau lupta împotriva naturii și a grăsimii, nu realizăm că este un lucru din care vom ieși învinși.
Mihaela Bilic nu s-a pregătit niciodată să fie nutriționist. Nici diabetolog nu știa că va deveni. Altfel nu ar fi fost recunoscută pe culoarele de la Municipal ca doctorița care mănâncă o cutie de înghețată pe zi.
Dintotdeauna, de când eram mică, am vrut să ajut oamenii. Eram bună la matematică și (părinților) le era frică. Atunci când am spus că vreau medicină le era frică. Erau anii ʼ80 și ceva în care intratul la medicină era extrem de dificil. Mai era un lucru. Nimeni din familia mea nu a fost medic. Atunci ei considerau că nu o să fie nimeni care să mă ghideze, să mă apere, să mă protejeze. Era o lume destul de închisă și supraviețuirea în ea presupunea poate existența unor protectori.
Atunci când vine vorba de nutriție, nutriția pentru care eu militez, a omului sănătos, legată mai degrabă de educația alimentară, informația corectă dată lui, astfel încât să-l faci puternic, independent, nu infantilizarea de care au parte oamenii care merg la nutriționist și primesc liste întregi de alimente permise și interzise sau eventual program când să respire, când să înghită. Nu de asta avem nevoie. Ține mai mult de psihologie. Nu este dependența de un aliment, ci mai degrabă de un comportament. Avem nevoie să ne relaxăm, să neutralizăm energia negativă acumulată peste zi. Momentul mâncării nu este de foame, ci mai degrabă un amestec de emoții și de stări. Da, categoric trebuie să te facă fericit, dacă o lași. Mai nou, în momentul în care spui că mănânci cu plăcere și e o chestiune care este pe pozitiv, oamenii te privesc ciudat, ca și cum nu de asta ar trebui să mănânci, să-ți facă bine. În această relație terapeutică nu numai că se construiește independent de voința fiecăruia. Tu ca medic vrei să ajuți omul respectiv, dar dacă nu intri pe un nivel de comunicare să ajungi la sufletul lui, relația terapeutică nu funcționează.
(Psihologia) e obligatorie! Îmi spune asta atunci când îi zic că noi pacienții venim la nutriționist rușinați. Și că de asta slăbim.
O, categoric, nu numai (că veniți) cu o oarecare rușine. Medicul, să nu uităm, prin formarea noastră în timpul facultății, și dacă vrei, și dacă nu vrei, ești pus pe un piedestal de unde trebuie să spui în stânga și în dreapta ce au oamenii de făcut, iar ei trebuie să asculte și să te respecte, fără a pune la îndoială spusele tale. Din această poziție să te dai jos și să vii lângă pacient, umăr la umăr cu el, și să-l faci să înțeleagă că problema respectivă nu e pentru că e bolnav, ci pentru că toți suntem oameni, suntem fragili și în raport cu instinctele noastre care ne îndeamnă să mâncăm fără limite, dar și în raport cu emoțiile și sufletul nostru care caută să fie consolat, alinat, dacă nu există alte metode, măcar prin mâncare. Atunci se crează ceea ce frumos au denumit ei în Franța: „sindromul impostorului”. Acolo am făcut un an de zile exerciții de dialog motivațional. Cum anume să nu-i spui tu omului din față ce are de făcut, să-l ajuți să-și dea seama singur, dându-i doar informație de bază. Tu îi spui: „Zahărul nu are alt rol în organism decât faptul că îți stimulează apetitul. În rest îți crește colesterolul, te îmbătrânește, te îmbolnăvește.” Omul ia informația respectivă și la un moment dat, când va pune mâna pe un pliculeț de zahăr va spune: „Nu vreau să-l mai bag în corpul meu!”. Dacă tu îi spui: „De mâine nu mai mânca deloc zahăr!”, fără să-i explici ce se întâmplă în interiorul lui, recomandarea va fi respectată o perioadă scurtă, dar apoi…
Mihaela nu o să-ți dea rețete. O să-ți spună să mănânci doar atunci când îți este foame și te va îndrepta spre ciorbe.
Dimineața nu mănânc. Este exact despre lucrurile acelea de bază care spuneam că trebuie explicate și înțelese de toată lumea. Acest ritm cu trei mese principale și două gustări este recomandat copiilor în creștere. Pentru adulții sănătoși care nu mai au nevoie de sfatul medicului nu au fost făcute niște reguli de bază astfel încât să știi cum anume trebuie să te comporți alimentar. Au fost preluate în toate dietele, curele de slăbire, aceste 3 mese cu două gustări. A devenit literă de lege. Ajungi la concluzia că acesta este programul corect de masă. În momentul în care tu nu mai mănânci așa, consideri că faci automat o greșeală și că de asta nu slăbești, pentru că a sări peste mese este o greșeală majoră.
Aștept să mi se facă foame. Este o condiție esențială și nu numai că trebuie să aşteptăm să ni se facă foame. Foamea e o senzație neplăcută. Așa a lăsat-o natura. Ea trebuie să ne scoată din casă, să ne facă să căutăm mâncare, indiferent că plouă, că e frig, că e noapte, că nu avem chef. Dacă ar fi o senzație plăcută am sta liniștiți în canapea și am muri de foame. De foame nu poți să uiți. Nu poate fi nici blândă, nici plăcută.
De obicei mi se face foame undeva după ora 14, uneori după ora 16.
Și cafeaua îmi trebuie pentru că altfel mă trezesc. Normal că poți să bei cafeaua pe stomacul gol. Lucrurile care se întâmplă în raport cu un anumit aliment trebuiesc judecate și simțite din interiorul tău, nu induse din exterior. E foarte interesant cum puterea minții noastre poate să inducă orice.
Și sunt sigur că nu ați auzit-o încă pe asta cu beau cafeaua ca să țină de foame.
(Beau cafea) fără nicio problemă. Acum am băut-o fără lapte. Cu siguranță după prânz o să mai beau probabil o cafea cu lapte care ține de foame pentru că stă în stomac două trei ore și se comportă extrem de prietenesc. Cafeaua cu lapte se face ca o mică brânzică pentru că ea coagulează proteinele din lapte.
Da! Ține de foame. De ce spuneam de foame? Nu putem uita de senzația de foame. Sunt anumite voci care spun: „Mănâncă dimineața să nu-ți mai fie foame noaptea!”. Cum să fie așa? După trei ore indiferent cât de mult sau puțin ai mâncat, îți va fi foame garantat. Ce trebuie să facem? Să ne antrenăm senzația de foame ca pe un mușchi, obiectivul fiind creșterea rezistenței și toleranței la foame. Nu trebuie să fim nici ca niște cuconițe care se panichează: „Vai, îmi e foame, trebuie să mănânc!”. Nu! Este: „Da, îmi e foame. Sunt suficient de matur și de stăpân pe senzațiile mele. Mai pot aștepta. Nu e nicio panică. Nu scade glicemia. Nu merge stomacul în gol. Stomacul este o incintă virtuală. În condiții normale, fără alimente pereții lui sunt lipiți, nu secretă nimic. Nu e fraier să secrete sucuri gastrice dacă nu are nimic de prelucrat. În momentul în care băgăm o gură de produs, fie el covrigel, o gură de pâine sau o măslină, el începe să secrete. Cel mai bun antrenament pentru stomac, gastrită, ulcer, pentru a-l face să nu secrete excesiv acid este să nu mănânci.
Mihaela poate spune că și-a trăit existența culinară de până acum oscilând între ciorbe și zahăr.
Ciorbele erau mâncarea mea preferată. Ca dovadă că eu nu-mi amintesc, dar verișorii mei îmi spuneau „ciorbăreasa”. La capitolul mâncăruri preferate erau cele rare. Întotdeauna am „sindromul salatei de boeuf”, la fel ca mulți probabili, tocmai pentru că se făcea la Paște, la Crăciun și pe 8 noiembrie când era ziua mea și a tatei. Așteptai, era o mâncare de sărbătoare. Dulciuri nu făcea mama în casă. În rest ea gătea foarte bine, dar la capitolul dulciuri, nu știu dacă o dată pe lună gătea.
Am avut o perioadă lungă de îndrăgosteală de zahăr. Cred că și în timpul facultății. Țin minte că mergeam la Hotel București, unde pe vremea aia era o sală de sport. Când ieșeam îmi luam o savarină și un flanc cu caise de la Cofetăria Bucureşti. Preferam să mănânc doar dulce și să nu mănânc mâncare. Funcționează. Pe ce anume îți cheltuiești bugetul caloric, să spun așa. Apoi, brusc, nu mi-a mai plăcut gustul dulce și am trecut pe sărat, care mi se pare mult mai periculos. Gama de lucruri sărate este mai greu de ținut sub control. Sunt mezelurile, brânzeturile, patiseria.
Și iată acest fragment care va enerva o grămadă de lume. Doamna doctor nutriționist mănâncă parizer.
Oh, da, (mănânc mezeluri)! Tot vorbeau băieții înainte: „Ascundeți parizerul că a venit Bilic!”. Parizerul împreună cu o felie de pâine și felii de castravete pentru mine sunt… Am mai spus-o! Parizerul de calitate este așa o invenție. Din punctul de vedere al grăsimii este un tip de mezel fiert. Grăsimea nu este așa de multă cum este în alte salamuri. Prin procedeul crud-uscat de fabricare sunt și ele. Părerea mea este că nu există aliment care să fie o nenorocire, toxic nesănătos. Doza face otrava! Dacă noi ne apucăm să mâncăm mezeluri pe post de carne ele sunt un fel de superfood. Sunt concentrate în sare, în gust, în grăsime, încât trebuie mâncate cum o fac spaniolii, italienii. La ei totul se taie atât de subțire. Mănânci o feliuță, două, nu jumătate de kilogram de jambon.
Poate că ei și și-au ales (nutriționistul) nu cu mentalul și rațiunea, ci cu sufletul. Mi se pare absurd ca lucruri care declanșează în interiorul nostru o reacție pozitivă, de poftă, de bine, de nostalgie, orice pe pozitiv, să nu le permiți, să nu le autorizezi.
Dacă aș mânca parizer probabil aș mânca o felie de parizer pusă pe două felii de pâine. Cum e mortadella. Parizerul are un diametru mare. Poate 30 de grame, spre 50, pentru că fiind greu în apă… Maxim 50 de grame. Este o greșeală pe care o fac foarte mulți. Noi nu realizăm că stomacul nostru nu numără caloriile. El este impresionat, la fel ca ochii, de volum. În momentul în care noi mâncăm după volum, ne stă în instinct. Nu avem niciun mecanism prin care să-și dea seama organismul și să aprindă un bec roșu: „vai de mine, am depășit numărul de calorii, oprește-te!”. Singurul lucru care ne impresionează este volumul. Stomacul nostru are vreo 300 de grame să spun. Dimensiunea a doi pumni. Atunci când noi îi dăm un lucru foarte concentrat în calorii, mezeluri sau brânzeturi, sau îi dăm frunze de salată, pentru el volumul este mai important în faza inițială. Când de lângă parizer scoți pâinea, bucățelele de castravete, va trebui să compensezi lipsa de volum dată de celelalte cu parizer. Poți mânca așa și 300 de grame de parizer pentru că tu ai nevoie să umpli respectivul volum. Trebuie să mizăm pe densitatea calorică: să umplem stomacul cu lucruri cu volum cât mai mare și concentrație calorică mică. Întotdeauna un lucru care are concentrație calorică mare să fie alături de unul expandat cu aer sau apă.
La salam trebuie 30 de grame. Trebuie mai puțin pentru că este foarte sărac în apă. De asta ciorba este alimentul perfect. Alegeți produsele bogate în apă sau aer. De exemplu pufuleții. Pufuleții sunt mămăligă expandată. Tu mănânci aer. Dintr-o pungă de 80 de grame poți să mănânci două zile.
Tot timpul a trebuit să-și supraveghez greutatea.
Fiind mâncăcioasă, pofticioasă, la fel ca 90% din populație, dacă nu ai grijă și nu spui stop, cât de mult putem mânca nu ar fi bine să aflăm. Putem mânca infinit și ne putem îngrășa infinit.
Întotdeauna am fost peste ce mi-aș fi dorit, (din punctul de vedere al greutății), dar nu pentru că este impus de niște norme medicale și pentru că, de ce să nu recunoaștem, media și societatea în acest absurd total, într-o epocă a abundenței alimentare care nu a avut precedent, ne impune niște standarde aproape absurde, la limita anorexiei. Ce e considerat valoros și frumos sunt acele modele și imagini în care se arată mereu niște oameni foarte slabi. E vorba de o luptă cu instinctul. Cum să nu mănânci într-o lume în care există mâncare la fiecare colț și culmea, mai nou, indiferent că deschizi televizorul, știrile pe online, dacă ai da la o parte subiectul mâncare, nu știu ce ar mai rămâne. A bătut și politica și sexul, tot!
Da, am încercat absolut toate (curele de slăbire). De asta poate oamenii empatizează și iubesc discursul meu, pentru că e creat pe propria piele și din experiență. Le-am spus întotdeauna că dacă ar fi existat o metodă care să funcționeze în de diete, aș fi descoperit-o!
Dieta inedită?
Eram pe vremea aia rezident la Spitalul Universitar. Dacă mai sunt fete, asistente, la etajul 12 secția de medicală, își aduc aminte. Am avut luni întregi, ca să nu zic ani, în care mâncam o cutie de înghețată pe zi. Era cură de slăbire. Era o înghețată care nici nu mai există în prezent: Aloma, cred, jumătate cacao, jumătate banană. O cutie din aceea, țin minte și acum că avea 600 de calorii. Aia era mâncarea mea pe o zi întreagă.
Și nu are nicio aplicație în telefon care să-i spună cât și cum să mănânce, așa cum am eu.
Dragii mei, aplicațiile sunt create de oameni de IT, iar informațiile sunt luate din cărți de nutriție care trebuie rescrise. Asta o știu oamenii din practică. Nici măcar nu le pot spune pacienți, vorba ta, sunt mai degrabă clienți. Efectiv, oameni, femei a căror buget caloric nu le permite mai mult de o masă în zi. Cred că dacă ar trebui să fim onești ca nutriţionişti, ar trebui deja să le spunem oamenilor: În străinătate deja a început. Doctorul Cohen este cineva care chiar încearcă să facă educație. Deja în cărțile de slăbit pentru bărbați, fiindcă are o carte dedicată bărbaților, le propune lor să-și aleagă fie micul dejun, fie prânzul și cina. Nu mai încap 3 mese. Nu mai încape decât un fel de mâncare la masă. Doar dacă este extrem de micuț poți să ai două feluri. Nu mai încap trei feluri pentru că suntem atât de sedentari, iar mâncarea a devenit din ce în ce mai consistentă și bogată în calorii, încât dacă nu vorbim de ciorbă care înseamnă 80% apă, tot ce înseamnă masă ar trebui să ne gândim: o cafea cu lapte e micul dejun, e suficient.
Viața a împins-o pe Mihaela Bilic către ce este astăzi. Și-a dorit să fie chirurg. Pierderea fratelui a îndreptat-o spre alte căi.
Fratele meu s-a îmbolnăvit grav și s-a și prăpădit. Noi am asistat neputincioși la drama asta. Am zis: „La ce bună medicina?”. Nu am mai putut să intru în sală. Era anul în care făceam chirurgie și îmi plăcea la nebunie. Erau anii ʼ91-ʼ92. Când au descoperit, cancerul avea metastaze. În trei luni de zile s-a prăpădit. Teribil a fost, pentru că medicina avea limite, dar faptul că el… am considerat nedrept faptul că s-a chinuit atât de mult. Acele trei luni de zile au fost un coșmar în care el a avut niște durei teribile, în care nu a dormit nicio clipă și nu a mâncat nimic. Acest deznodământ tragic, prin atât de multă suferință e ceva ce mintea mea nu a reușit să accepte. Atunci când murim putem să o facem simplu: accident de mașină, infarct. Chinul acesta oribil… Apropo de medicina aceasta alternativă, știu că era ideea că să nu-i facă morfină ca să poată organismul să lupte cu boala. Teribil! Niște bazaconii.
Mi-a schimbat viața dramatic, pentru că deși voiam chirurgie nu am mai putut. Și acum, în continuare, când intru într-un spital mi taie picioarele! E o chestiune peste care nu am putut să trec. Eram la facultate în anul trei sau patru și nu am mai putut chirurgie. Am fost la un pas să zic: „Mă las de medicină!”. Nu știu dacă aș fi avut mai mult curaj apropo de încredere în trăit cum simți, nu cum trebuie. Cred că atunci nici prin cap nu mi-a trecut, pentru că părinții mei nu ar fi fost de acord. Nu cunoșteam pe nimeni: „Cum să lași baltă facultatea și să zici că abandonezi?”. Atunci a trebuit să găsesc o soluție de compromis, de fugă, pentru că nu puteam să le spun: „Renunț la medicină!”. Următoarea pasiune era mâncarea. Am zis: „Hai să combinăm medicina cu mâncarea să vedem ce iese.”. Nici nu știam în ce direcție să o iau. După facultate trebuie să-ți alegi o specialitate. Habar nu aveam unde intra mâncarea în poveste. Când a venit stagiul de igienă a alimentației mi s-a părut că e locul unde se discută foarte mult despre mâncare. Acolo era însă vorba despre biologi, nu medici, și era mai degrabă siguranța alimentației. Se făceau tot felul de controale. Era o chestiune mai degrabă de igienă alimentară. Am ajuns diabetolog pentru că nutriția a scos-o profesorul Mincu. Ceaușescu avea diabet, iar el a fost doctorul personal al lui Ceaușescu. A vrut ca orice persoană care vrea să fie stăpână pe o părticică mică, pe o bucățică, a scos diabetul în afara endocrinologiei. Diabetul ar trebui să țină de endocrinologie. El a făcut o specializare separată: diabet, boli de nutriție și de metabolism. A fost declarată o specializare aparte de endocrinologie. Asta a fost alegerea pentru că alta nu exista. Ca să fii medic nutriționist trebuia să faci diabet, boli de nutriție.
Știrile zilei au un mic portret al copilului minune cu care joacă azi Simona Halep. Cine este Cori Gauff. De asemenea, un grup de irlandezi se opune reîmpăduririi țării. Plus: cinci feluri în care Seinfeld a schimbat televiziunea. Și un semn de recesiune în Statele Unite.
Cazul meu, cum ar veni. O să plecăm la Roma, la un moment dat, în vara asta. Și eu sunt foarte organizat în chestiuni de vacanțe. Nu las nimic pe ultima sută de metri. Îmi place să știu unde o să merg, să am lucrurile puse la punct, să studiez un pic destinația.
Drept urmare am cumpărat un card Omnia sau Roma Pass cum i se mai spune. Îți dă trei intrări gratuite în muzeele principale și o serie de reduceri. Plus fast-track și acces gratuit în tot ce înseamnă transport public. Dincolo de Vatican, Colosseum, una dintre ținte era să ajungem la Galeriile Borghese. Și, ca și în celelalte locuri, am vrut să fac programări din timp. Doar că nu am reușit în câteva luni.
Operatorii telefonici italieni par angajați la stat în România din punctul acesta de vedere. Știu să te poarte pe drumuri, să-ți dea explicații incomplete și să te amâne ca nimenii alții. Tehnic a încercat în fiecare lună, cred că în total de vreo patru ori. ”Nu s-au deschis încă programările mi s-a spus.” Azi așa, mâine așa, până mi s-a zis că în ”iulie sigur”. Am ajuns și în iulie, dar ”nu s-au deschis rezervările și nici nu știm când.” Ah, dar iată și ceva nou. ”Aveți Roma Card? Nu mai puteți intra cu el aici.” Păi am plătit. ”Nu e treaba noastră. Vedeți de unde l-ați cumpărat.”
Drept urmare mă adresez companiei britanice care vinde Omnia Card. ”Da. Aveți dreptate, nu mai puteți intra cu cardul acolo.” Păi am plătit și intrarea asta. ”Da. Dar scrie în contract că putem face asta.” Scrie, dar nu e corect pentru că așa nu mai pot intra nicăieri și cardul e scump. ”Dar chiar nu avem ce face. Asta e viața.” Doamna de la capătul firului este cea mai politicoasă și mai de treabă. Mă înțelege, dar, practic îmi spune că sunt un prost că nu citesc la subsol. Mă rog, vorba vine. Cardurile sunt luate online, nu am văzut niciun subsol. O mică țeapă încep să o văd.
În nesfârșita ei amabilitate, doamna chiar mi-a dat o adresă de email unde să mă plâng. Întrebarea mea către voi este dacă ați trecut prin așa ceva și cum trebuie să abordez situația pentru a primi oareșce despăgubiri. Sau e imposibil?
Știrile zilei au numărul exact de copaci care ar putea salva planeta. Dar și o explicație pentru care plantele rezistă radiațiilor. De asemenea, o înregistrare de acum 50 de ani cu Jimi Hendrix. Bonus: 15 lucruri despre piloții de cursă lungă
Știrile zilei descoperă că mai multe practici medicale care țin de ani buni nu mai sunt valabile. Și o tehnologie care vindecă SIDA complet. Plus: Groenlanda, sursă majoră de nisip. Bonus: posibilă închidere a Cartierului roșu.
O să încerc să vă explic ce am înțeles eu din decizia CCR, vorbind cu mai mulți oameni care stăpânesc domeniile penal și constituțional. Dați-mi voie la început, însă, să-mi exprim admirația pentru cei doi juriști, unul de la Caracal și unul de la distanță, care au reușit ce nu au putut în mai bine de zece ani sute de avocați celebri.
Chestiunea completelor specializate a mai fost pusă în timp și de alți inculpați. Niciunul nu a reușit însă să obțină aprobarea instanțelor regulate. Iordache și Nicolicea au ajuns însă la CCR și doar ei știu cum au reușit să convingă Curtea de ceea ce zeci de judecători nu au fost convinși. Bașca, Iordache nu avea calitate oficială când a sesizat Curtea, iar aceasta și-a încălcat și o decizie dându-i acest drept.
Începutul trebuie să-l căutați în 2000 când legislația anti-corupție s-a gândit la nevoia unor magistrați speacializați în corupție. E o idee generală europeană, dar ea vizează mai mult procurorii. Din lipsă de personal, în România această idee nu s-a aplicat niciodată. Atenție, legea vizează toată țara nu numai Înalta Curte de Casație. Așa că unele instanțe le-au scris o patalama tuturor judecătorilor de penal din care s-a înțeles că sunt specializați, altele i-au considerat specializați. Apoi, legea nu distinge ce înseamnă specializat.
La Înalta Curte i-au considerat specializați pe toți dintr-un motiv practic: nu sunt destui judecători. La Înalta există obligația ca judecătorii să fie dați aleatoriu, iar existența și a unor complete specializate ar fi dus la nevoia a sute de judecători numai la Înalta Curte, lucru virtual imposibil.
Acum se vor relua doar procesele pe rol pentru că decizia vizează o chestiune de procedură, nu una de drept penal. Judecătorii vor primi o hârtie, ea le va da specializarea, probabil va fi contestată în unele cazuri și apoi se ia treaba de la zero. Hotărârea nu poate trece de dosarele definitive pentru că nu vizează o lege penală.
Problemele apar însă în alte părți. Legea anti-corupție nu distinge între Înalta Curte și restul instanțelor. Decizia ar trebui să se aplice întregii țări. De abia aplicarea ei doar la ÎCCJ va fi neconstituțională pentru că duce la inculpați de ranguri diferite în fața legii.
Și a doua chestiune e mult mai veche. De beneficiile judecății pe fond la ÎCCJ se bucură doar o categorie de oameni din România: parlamentarii și demnitarii. Nu e clar de ce e așa, dar e clar că acum se bucură și de o judecată privilegiată. Or pe viitor, acest drept ar trebui să dispară și să fie minimal, dacă tot avem complete specializate.
Să constatăm că multe dintre dosare vor merge spre prescripție pentru că termenele nu vor fi atât de rapide.
Ce-ar mai fi de spus este că, în această speță, s-a judecat în funcție de persoane, importanța lor, încrengătura politică, apartenența la rețeaua interlopă politică și cu spatele la hotărâri anterioare, la legalitate și consecințe. Pur și simplu a fost o bișnițăreală a căror efecte exacte nu le intuim exact.
Și încă ceva: lucrurile complicate și neclare vor lăsa întotdeauna portițe de scăpare. Faptul că nimeni nu a rezolvat legislativ sau procedural acest cuvânt, ”specializat” lăsat în aer are consecințe. Și le trăim acum.
