televiziune

Paula Herlo: „Jurnaliștii au schimbat multe lucruri în bine. Societatea s-a schimbat și datorită presei.”

Paula Herlo vorbeștet încet. Își caută cuvintele cu atenție și povestește molcolm. Pare mai curând învăluitoare, dar dacă ai urmărit-o ani buni la televizor știi că este oțelită și fermă. Povestea ei din ultimii 10-15 ani depășește activitatea obișnuită a unui jurnalist. Anchetele de la România te iubesc schimbă încet-încet fața țării. De asta am întrebat-o la un moment dat ce-i este mai drag: faptul că schimbă ceva sau c-a luat cel mai mare premiu de televiziune din lume? Apropo de asta: de obicei, premiile vin ca o încununare a unei activități lungi și dificile. Aici, Emmy-ul este mai curând rampa de lansare pentru un solid program de televiziune. De aici pornește și discuția noastră. 

Cum îți amintești acel Emmy?

Sunt repere. Eu chiar am oameni la care mă raportez și pe care îi admir în meseria asta. Premiile Emmy au fost în 2008 atunci când am câștigat noi. Ele sunt în fiecare an. A mai fost o nominalizare după, dar și cu un an înainte. Este uriaș să ajungi la Emmy și este și mai uriaș să câștigi. Nu ne-am așteptat. M-am dus foarte relaxată: încă o nominalizare, am văzut New York-ul, ne-am distrat și ne-am întors. A fost o experiență pe care nu o să o uit niciodată! Eram și foarte tânără atunci. Media de vârstă printre premianți era undeva la 50, 55 de ani. A fost într-adevăr o experiență. Nu aveam nici o idee. Nu se știe dinainte câștigătorul. Sunt la ultrasecret informațiile astea. Concurența era foarte mare. Unul dintre reportaje se referea la conflictul din Myanmar, o anchetă ITV extrem de puternică. Nu m-am așteptat. M-am întrebat: pe cine interesează ce se întâmplă cu copiii noștri din România? Era vorba despre copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate. A fost o campanie puternică. Am așezat-o în agenda publică în fiecare zi la știrile ProTV, ca să trezim autoritățile la realitate. Ei existau și erau singuri, la propriu. Am întâlnit 4 copii lăsați acasă cu sora de 12 ani. Un an de zile i-a crescut ea, nu știu cum. Mai venea unchiul și le aducea lemne. Nu era nimic reglementat.

Când m-au chemat să-mi spună că înscriu la Emmy niște campanii am fost sceptică. Le-am spus să propună 2 făcute de mine și una făcută de Cosmin Stan. Pe acelea le-am considerat cele mai puternice. În iulie 2008 am primit un mail de la Emmy în care ne anunțau că am intrat pe lista scurtă de nominalizați. În august am primit telefonul oficial. Eram în vacanță în Portofino. Mi s-a părut incredibil! Am plecat la Emmy cu ideea că nu avem cum să fim noi aceia, căci mă uitasem și la concurență. Se pare însă că acea componentă emoțională, dar și faptul că arătasem că o întreagă generație de copii e afectată de migrație a impresionat juriul.

Nominalizații au fost puși într-un sector destul de aproape de scenă. În anul acela fuseseră atât internaţional cât și naţional, adică premiile pentru americani, în aceeași zi. Erau jurnaliști de la toate televiziunile mari. L-am văzut inclusiv pe Anderson Cooper. Era un jurnalist de la CBS cred. Avea o statuie în mână și stătea cu ea foarte relaxat. Îi spuneam lui Cosmin: „Cum ar fi să câștigăm noi?”. Pe măsură ce se apropia categoria noastră emoțiile creșteau. Nu te așteptai, dar te gândeai totuși: „Dar dacă s-ar întâmpla”. Cred că mai erau două categorii și i-am spus lui Cosmin că vreau să merg la toaletă. El mi-a spus: „Nu pleci nicăieri. Nu ieși de pe rând! Mai sunt două categorii.”. În momentul în care am auzit: „And the Emmy goes to ProTV” vreo oră nu am mai simțit nici o nevoie să merg la toaletă. Am uitat. Am uitat și speech-ul. Am reușit să mă fac de râs și acolo. Eu am acest talent. I-am zis lui Cosmin că nu mai știu ce am de spus dacă ajung pe scenă. Eu, cu engleza mea cu accent poate puțin mai bun decât al lui Iliescu. A fost foarte greu. Am apucat să mulțumesc. M-am uitat la sala aia. Unii oameni erau în picioare. N-am mai știut ce trebuie să zic.

Prima dată l-am sunat pe Cristi, soțul meu. Nu eram căsătoriți atunci, dar era acasă și aștepta vești. În România era ora 2 noaptea. Au început să curgă telefoanele. Am rămas fără baterie. Am făcut un live cu statuia pentru jurnalul de dimineață. Ne-am dus apoi la o terasă să sărbătorim, cu statuia pe masă.

„Tu știi ce mai face copilul tău?” este campania care a adus la lumină un subiect ignorat complet. De societate, de autorități

A fost o idee pornită din departamentul de marketing. S-a discutat foarte mult, nu a fost ideea mea. Campania nu a fost doar despre copiii cu părinți plecați. Am vorbit și despre copii dispăruți și despre învățământ. Era o umbrelă care acoperea de fapt problemele copiilor din România.

Prima dată am filmat un reportaj în comuna Butea din Iași. Acolo erau cei mai mulți copii cu părinți plecați. Am ajuns apoi în Bacău. Am străbătut toată Moldova atunci, căci era cea mai afectată de migrație. Am ajuns la Galați, în Vrancea.

Nu m-am așteptat să găsesc atâta suferință în sufletul copiilor. Mă gândeam că sunt crescuți de bunici. Eu nu am făcut decât să descopăr niște traume care nu au fost conștientizate din măcar de părinți.

Eram în Madrid. Filmam niște reportaje legate de integrarea noastră în Uniunea Europeană. Știam care sunt români, îi recunoșteam imediat pe stradă. Eram într-un parc și am văzut o femeie, pe o bancă. I-am spus Dalilei Dulgheru, cu care eu filmez, că e româncă. M-am așezat și am început să vorbesc cu ea. Mi-a spus că e de doi ani acolo și că stă ilegal. Nu eram parte a Uniunii Europene, iar dacă s-ar fi întors în țară nu mai avea voie să intre în Spania. A spus că e căsătorită cu un spaniol și că are grijă de copiii lui. Apoi a început să plângă: „Acasă am un copil de trei ani pe care nu l-am mai văzut de la câteva luni”. A scos poza, mi-a arătat-o, a plâns, am început și eu să plâng fiindcă mă emoționez ușor. I-am spus că o să le duc mesajul celor din familie, copilului, bunicilor, să o vadă. Am mers în Agnita, acolo unde stăteau. Am descoperit un copil de trei ani și jumătate. Casian era numele lui. Era un băiețel cu părul lung, foarte deștept și frumos. Se uita la mama lui și nu știa cine e. Atunci femeia a realizat că trebuie să vină să își ia copilul. În 2007 am ajutat-o noi, am adus-o în România. A plecat cu copilul în Spania. Casian e mare acum, arată ca un spaniol. Până ce nu și-a văzut copilul la televizor și nu a văzut câtă suferință e în sufletul copilului ei, că nu o mai recunoaște, nu mai știe cine e, nu a realizat cât de gravă e situația. Nu e singurul exemplu. În momentul în care i-am pus pe copii față în față cu părinții lor plecați s-a întâmplat ceva.

Campania a generat o lege care protejează copiii. Acum, dacă vrei să pleci la muncă în străinătate trebuie să lași un act notarial cu numele tutorelui. E foarte important pentru copil. Există un reprezentat legat al copilului rămas acasă. El este responsabil pentru ce se întâmplă cu copilul pe perioada plecării părinților.

Ce este mai important premiul sau schimbarea legii?

Bucuria este egală. Nu aș vrea să fiu ipocrită. Premiul a fost ceva uriaș, dar schimbarea asta legislativă pe mine m-a motivat. Atunci am realizat că noi de fapt putem fi mai mult decât niște jurnaliști și că putem genera astfel de schimbări.

 „Avem viață în sânge” este o altă campanie care ne-a scos din necunoștere. 

Următoarea campanie a fost în 2009. O campanie care mie mi-e cea mai dragă, pentru că a modificat substanțial sistemul de sănătate din România, mai ales sistemul de onco-hematologie. A înființat un registru salvator de vieți, registrul donatorilor de măduvă. „Avem viață în sânge” se numea campania. Când am început-o România nu avea acest registru și nimeni nu avea de gând să-l facă. Toți bolnavii de leucemie sau de alte afecțiuni ale sângelui care aveau nevoie de un transplant de la un donator neînrudit adunau bani de la oameni, mii de euro, pentru a pleca afară la tratament. Aici nu aveau șanse. Am pornit în lupta asta fără a ști ce înseamnă acest registru. M-am documentat, m-am întâlnit cu zeci de doctori de prin toată țara. După ce mi-am făcut o idee m-am dus peste guvern. Era Emil Boc la vremea aceea. Am pus foarte multă presiune. Am ajuns să le spun că dacă nu se întâmplă ceva toate reportajele se vor termina cu: „Vinovații morali de moartea acestor copii/pacienți sunt…” și îi luam la rând. Jurnaliștii au schimbat multe lucruri în bine. Societatea s-a schimbat și datorită presei.

Ce fel de jurnalist ești? Mergi mai departe ușor? Sau ești atașată de subiecte?

Tot timpul mă atașez. Chiar zilele trecute am vorbit cu Mihaela, mama lui Casian. E greu, dar așa cum am mai zis, mă încarc negativ și mă descarc pozitiv când încerc să rezolv parte din problemele astea din campaniile pe care le facem. Când merg într-o secție de oncologie unde știu că voi găsi foarte multă suferință și voi pleca de acolo extrem de încărcată emoțional, mă gândesc de fiecare dată că prezența mea acolo va genera niște lucruri bune. Așa mă încarc eu, mă motivez că trebuie să gândesc așa.

Stăm mereu de vorbă. Nu e obositor, nu simt. „Nu mai am lemne”. Asta am primit de la o bunică. Am făcut o chetă în redacție și am trimis lemne. Dacă ei vor bicicletă, am făcut rost de bicicletă. Tot din campania „Tu știi ce mai face copilul tău” erau doi frați care voiau un laptop, prin 2008. Știam că la noi se tot schimbau laptopurile noastre. Am întrebat la IT dacă nu mi le pot da mie. Am trimis tuturor.

Păi asta nu înseamnă că ești mai mai mult decât un jurnalist?

Pentru mine e ok. Mă simt bine făcând lucrurile astea. Am ajuns la maturitatea aceea când pot să recunosc că le fac și pentru mine, nu doar pentru cei pe care îi ajut. Cred că oamenii cu care interacționez se simt bine la rândul lor. Nu pot să îi ajut pe toți, iar unde nu pot, spun că nu pot. Acolo unde pot însă, nu văd de ce nu aș face-o.

Jurnalismul de investigație nu e o profesie pentru toată lumea. Trebuie să ai și dar și curaj ca să faci această meserie. 

După ce am pornit „România, te iubesc!” am înțeles că va fi o emisiune de investigație. Până atunci lucrasem deja campaniile. Făcusem niște materiale extinse. Nu mai lucram știri la zi. M-am dus pentru că mi se pare cel mai fascinant domeniu. Cred că am ceea ce îi trebuie unui jurnalist: curiozitate și revoltă. Atunci când te revoltă o situație, cauți să afli răspunsul. Mi se pare că jurnalismul de investigație este cel mai ofertant. Mă simt bine făcând asta.

Mă provoacă și mă amuză să intru în contact cu persoane care nu au chef de mine. Când mergem peste autorități avem obiceiul de a nu anunța că venim.

O primărie de oraș. M-am dus și le-am spus: „Sunt de la România, te iubesc și aș vrea să vorbesc cu domul primar”. Mi se spune că nu este, că e la prefectură. S-a întâmplat recent. Am zis: „Ah, perfect. Mai am puțin timp să stau. Întrebați cam în cât timp se întoarce.”. S-a întors și mi-a spus că vine în cinci minute, că era în concediu și că a venit de acasă. Mai e povestea cu Marian Oprișan. Celebra replică „Mama mea sunt eu!”. Mi-a și spus că trebuia să merg la Consiliu. Știam că nu va accepta un asemenea interviu în care să-l întreb despre toată averea. Casa lui Oprișan de la Bolotești e o fortăreață. Domeniul este uriaș. El a spus că a pus-o pe mama lui, căci l-a hărțuit DNA-ul. Să nu aibă probleme apoi, să rămână sărac cum era când a ieșit din fabrica de confecții.

Mi se pare provocator, dar mă și amuză. E și adrenalină aici. Găsim tot felul de situații. Ei fug, se ascund, iar noi îi urmărim.

„Dăruiește viață” este un moment special din viața Paulei Herlo. România te iubesc trage acest spital în sus. 

Printr-o inițiativă legislativă, cei 20% din impozitul pe profit nu au mai putut fi dați decât de firmele care aveau cifră de afacere mai mare de 1 milion de euro, dacă nu greșesc. Automat ai scos firmele mici din joc, cele care contribuiau cel mai mult la spital. Asta a durat câteva luni. S-a revenit acum.Eu sper ca momentul acela dintre Sorina Pintea și Carmen Uscatu, Oana Gheorghiu, de la „Dăruiește viață”, să fie singurul. Doamna Pintea era supărată pentru că ele sunt critice cu sistemul sanitar. Ele au criticat indiferent cine este ministru, inclusiv pe Vlad Vioculescu. Ea nu a primit prea bine aceste critici. A fost un moment tensionat. La acea întâlnire le-a spus că bani trebuiau să se adune la spital, pentru că s-au folosit de imaginea spitalului. Așa ceva este de neacceptat. Nu ai cum! Domnul Cristoveanu a intervenit atunci și a spus că dacă mergeam pe logica asta nu mai făceau nimic cu terapia intensivă.Cred că le este puțin teamă pentru că acest spital va fi un standard de cost. Renovarea secției de oncopediatrie de la Brașov a costat aproape 700 de euro pe metru pătrat. La spital va fi mai mult, dar sunt sigură că va fi cel mai mic preț, căci știu cum se fac licitațiile

Cred că atunci când va fi spitalul funcțional oamenii vor privi altfel lucrurile. Noi avem un comportament obedient în fața doctorului: hai să nu-l supăr că poate nu-mi mai tratează copilul. Atunci când vei intra în spitalul pentru care ai donat câțiva ani, câte doi euro lunar, e spitalul făcut de tine. Nu vei mai accepta ca asistentele, infirmierele, doctorii să țipe la tine. Nu te mai umilește nimeni, nu vei mai fi dat afară din cabinet. Sper să se întâmple asta.

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au inspirat-o pe Paula

M-am apropiat de subiect. Le-am cunoscut pe Carmen și Oana atunci când încercau să-l salveze pe Dragoș Croitoru care era bolnav de leucemie. Mi-au scris când lucram la campania „Avem viață în sânge”. Ne-am întâlnit și ne-am unit forțele făcând presiuni ca el să fie trimis în Israel. Pentru el a fost prea târziu, dar am văzut niște femei ieșite din comun. Aveau o determinare pe care eu nu o văzusem la multă lume. Nu aveau frică. Se duceau la Ministerul Sănătății cu o cameră mică, la direcția sanitară, la doamna doctor Pisică. Era un simplu cetățean, un simplu cetățean. Am fost extrem de surprinsă de virulența cu care ele atacau problema. Au făcut miting, au obținut autorizație de pe o zi pe alta. Mi s-au părut ieșite din comun. Ne-am întâlnit cu gândul de a le propune să facă un ONG. Le vedeam determinate, știau să-și caute informația. Mi-au spus că și ele au același gând și mi-au propus să fiu președinte. Le-am spus că este exclus, fiindcă sunt jurnalist. Nu vreau să fiu într-un ONG, dar le-am asigurat că vor avea tot sprijinul meu. Primul ONG înfiinţat își propunea să informeze pacienții ce drepturi au. Era legat de acele plecări în străinătate: cine pleacă, cine stabilește asta.

Oana a aflat ulterior de facilitatea 20%. Noi am făcut-o publică la Știrile ProTV. Ne-am dat seama că le putem ajuta să strângă bani pentru a renova secțiile, în special cele de hematologie. După înființarea registrului aveam registrul, dar nu aveam infrastructura de transplant.

 Legea adopțiilor este un alt moment de schimbare

M-a chemat la un moment dat o domnișoară, secretar de stat. Legea adopțiilor a fost schimbată după campania noastră. La momentul acela legea nu ducea la nici o adopție. Bloca tot. Când am lansat promo-ul pe post, am primit un telefon de la Emma Nicholson, fiindcă venea în România. Ea spunea că nu înțelege ce treabă am eu cu această temă, fiindcă legea e foarte bună. Ea era convinsă că în instituții sunt mai bine îngrijiți. Astea sunt la nivel de bârfă. Ea avusese o experiență neplăcută cu un copil adoptat. Nu m-am legat de asta niciodată. Era convinsă că centrele de plasament erau un mediu mai bun pentru acei copii. Mi-am pus și eu întrebarea: unde îi e mai bine unui copil? Umblasem în multe centre de plasament. Condițiile erau un dezastru. Centrul de plasament era ultima opțiune pentru acel copil abandonat.

Mama. Cumva, mama ar fi putut să devină unul dintre subiecții reportajelor tale. Ea a plecat să muncească în străinătate, doar că erați adulți.

Eram adult. Aveam 22 de ani. Mama, care e o femeie cu foarte mult curaj, pleca după Revoluție și ducea marfă la unguri.

Nu mai eram copil, dar pentru mine a fost traumatizantă plecarea ei. Suntem foarte atașate una de alta. Ne-a spus după ce își luase viza. A plecat ca să ne ajute pe noi financiar. Lucra la o bază sportivă din Arad. Era un om bun la toate acolo. A decis să plece pentru că salariile erau foarte mici. Mai am un frate. Am fost împotrivă, mai ales că era o zonă de conflict în acea perioadă. A plecat la o cunoștință în Israel. Eram liniștiți fiindcă știam la cine merge, dar am adus-o repede înapoi. Ne-am dat seama că ajutorul pe care ea ni-l oferă nu compensează lipsa ei. La vremea aia câștiga vreo 900 de dolari pe lună. Păreau foarte mulți bani, dar banii ăia nu au contat deloc. Mama e acum acasă la mine, are grijă de copii. E foarte greu fără ea. Suntem ca șoarecele și pisica uneori. În campania „Tu știi ce mai face copilul tău?” au fost și lacrimile mele de dor. Am empatizat cu acei copii. În perioada în care eram la liceu lipsea 3, 4 zile când mergea la unguri sau sârbi să vândă lucruri, ca să ne țină la școli, la licee bune, să nu simțim că nu avem ce ne trebuie. Tata a devenit taximetrist. Înainte era electrician. A fost bolnav și s-a prăpădit repede după Revoluție.

Facultatea ta și jurnalismul nu mergeau împreună. Paula a făcut confecții și apoi s-a apucat de jurnalism 

Mama ne-a lăsat să facem ce vrem, să ne alegem drumul. Ea și-a dorit ca eu să fac liceul pedagogic. Am anunțat-o cu câteva zile înainte că m-am înscris la mate-info. După liceu am anunțat-o că mă angajez și nu dau la facultate. A fost dezamăgită, dar nu m-a certat. M-am angajat la un magazin de haine și parfumuri din Arad. Era un magazin de lux. Salariul meu era 125 000 de lei, iar un parfum era 250 000. Lucram de la 9 la 19. Mi-am dat seama că trebuie să merg la facultate și să termin cu prostiile. Aveam 6 luni de muncă. Am ales confecții pentru că în Arad erau 2 facultăți: științe economice și cea de industrie alimentară și confecții. Mereu am avut o plăcere în a cumpăra haine. Mergea. Mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Mi-a plăcut facultatea. Am intrat cu bursă și am menținut-o. A fost utilă. Am terminat-o, am dat licența. Dacă nu m-aș fi angajat la ProTV, probabil că aș fi mers în zona asta.

Cum e profesia asta astăzi?

În Arad există Zona Liberă Curtici și un parc industrial cu multe fabrici de confecții. Ies anual din facultăți 30 de absolvenți pe an, inginerii textiliști. E în continuare o industrie. Acum fabricile oferă produs integrat. Se câștigă pentru că sunt puțini și trebuie să știi școală. În România, cel puțin în zona Moldovei, cum s-a transformat în ultimii ani, e bine. În Vrancea îi aduc de la Iași, le oferă apartamente în blocuri noi și alte facilități.

Evoluția noastră din ultimii 20 de ani cum o vezi?

În fiecare zonă se întâmplă ceva bun. În 98 când m-am apucat de meserie spitalele erau ca pe vremea lui Ceaușescu. Nu aveau nimic. Nici măcar tifon. Acum ajungem într-o secție de urgență și nu-ți mai cumperi medicamentele. E adevărat că nu s-a construit nici un spital în ultimii 30 de ani. A fost unul inaugurat, dar nefolosit la Mioveni.

S-au mai reparat drumuri. Nu mai sunt de gropile de altă dată. În continuare avem drumuri naționale de pământ, dar e și în zona asta o schimbare.

În zona de civism mai e o schimbare. Acum 20 de ani ce activitate civică era în România? În afară de Fundația Soros care oferea finanțări sau Greenpeace, nu era nimic!

Noi suntem mai conștienți de drepturile pe care le avem. Nu doar noi cei care am rămas, dar și cei care au plecat. Ei au produs o schimbare. După ce au trăit mulți ani în străinătate s-au întors cu o altă mentalitate și cer de la țara asta mai mult. Dovada a fost la vot. I-ai văzut cum s-au dus la vot?

Copiii tăi sunt pregătiți ca să studieze aici sau afară?

Vladimir are 7 ani, iar Ania are 4 ani. Mi-aș dori să trăiască în România. Noi am zis că atât timp cât ne permitem vor merge la școală privată. În primii ani de școală am vrut ca ei să meargă cu drag la școală. Dacă din clasa 0 tu ești traumatizat, școala va fi un chin. Vladimir e în clasa I la o școală privată. I-am dat la o școală cu predare în limba română. Dacă la un moment dat nu ne mai permitem, căci trăim din salarii, vreau să pot face tranziția la școala da stat mult mai ușor. Este o școală în care se predă mult în engleză. Sunt lăsați să fie creativi, să vorbească, să se exprime, chiar sunt încurajați. Ai senzația că îi bagi într-o bulă și îi protejezi. Vladi e acum mai mărișor. O să încep să îl iau cu mine în tot felul de locuri. Ei știu că noi suntem jurnaliști. Vladimir înțelege puțin mai bine ce facem, însă nu sunt conștienți de anvergura emisiunii. Noi nu am apărut niciodată în presă ca soț și soție. Niciodată nu i-am expus pe ei, nicăieri. Oamenii nu știu cum arată copiii noștri și nici nu vor ști, decât dacă ei își vor dori, atunci când vor fi suficient de maturi încât să decidă ei pentru ei. Nu înțeleg ideea de vedetă. Mami și tati lucrează la televizor, dar nu ne privesc diferit.

Eu o duc pe Ania la grădiniță, iar Cristi îl duce pe Vladimir la școală. Ne-am împărțit.Mă mai recunoaște lumea. Oamenii îmi mai prezintă niște cazuri. După ce ai văzut atâtea nenorociri poveștile lor par ceva foarte banal, dar stau și îi ascult.

 

 

 

Busu:”Încerc să-i conving pe toți tinerii să nu fumeze niciodată”

Busu o ia mai încet astăzi, după infarct. Televiziunea și teatrul sunt marile sale pasiuni, dar acum ar alege doar teatru. Ani buni a trăit cu accelerația la podea. Noaptea teatru, apoi, la prima oră televiziune. Adăugați măcar două pachete de țigări. Cele mai mari pasiuni trăite cu intensitate. Asta putea să-l piardă. Azi și-a înțeles lecția și o spune mai departe. Mai întâi, însă, drumul de la cocserie la luminile Pro Tv.   

Cocseria este punctul de plecare în viața de adult a lui Busu.

Cocseria a fost un moment important în viața mea pentru că am cunoscut oameni senzaționali acolo, niște colegi foarte buni. Oameni de Hunedoara, cum le zic eu, care sunt într-adevăr niște meseriași până la urmă.

Eram în biroul inginerului-șef al cocseriei. A venit la un moment dat un maistru. Era bătrân, la vreo 60 de ani. Lucra acolo de vreo 40 de ani. Inginerul-șef l-a întrebat: „Nea Costică, ce facem că nu ne-au venit vapoarele cu cărbune din Argentina?” Nea Costică a zis: „Aolo, n-au venit?! Fii atent cum facem! Punem 17% cărbune din Ucraina, punem 26% cărbune de la ruși, 18% din Valea Jiului și restul din Irlanda de Nord.”. Omul știa pe procente de cărbune trebuie să pună ca să facă cocs. Unii cărbuni au ardere mai puternică, alții sunt caloric altfel. Sunt diferite aceste calități ale cărbunelui. Omul ăsta știa exact câte procente!

Munca în cocserie este, probabil, ceva de refuzat pentru generațiile actuale.

Muncă destul de grea în cocserie. Dacă stai să te gândești că se aruncă cărbune în cuptor cu lopata e destul de greu. Un schimb durează opt ore. Se lucra și pe schimburi. Eu nu am lucrat pe schimburi, ci am fost norocos, am lucrat doar dimineața. Plecam pe la 5:30 dimineața de acasă. Ajungeam la 7 să pontez la cocserie, ea fiind sus, în vârful dealului, departe de poarta combinatului. Am lucrat puțin acolo fiindcă după aceea m-au detașat la sindicat. De la sindicat m-au detașat la atelierul de pictură al sindicatului care scria lozinci.

Chiar dacă era un mediu muncitoresc, sentimentul anti-comunist era destul de puternic

Pe combinat erau niște litere mari de 6 metri și scria: „Ceaușescu și poporul”. Din greșeală sau voit, nu știu, au scris: „Ceaușescu și popoul”, chestie care a rămas vreo 3 luni pe combinat. Se vedea din tot orașul, din absolut tot orașul, din orice unghi. Ei omiseseră să scrie o literă. S-a reparat această chestie. Nu știu dacă au fost dați sau nu oamenii afară. S-a rezolvat, nu s-a vorbit prea mult despre asta.

Au fost probleme mari. În 1986 a fost chiar o revoltă cunoscută în zonă, la Hunedoara. Chiar în perioada în care a fost și la Brașov. Au vrut să îl dea jos pe directorul combinatului pentru că oamenii nu aveau ce să mănânce. Au făcut o revoltă în care toți cei 38.000 de angajați au venit la lucru, dar nu au lucrat. Au făcut o grevă. Nu a vrut nimeni să pună mâna pe nimic. Au venit toți, dar au stat acolo fără să facă treabă. În urma acestei revolte, în galantarele alimentarelor din Hunedoara a apărut carnea. S-au băgat vită și pui la greu.

Viața într-un oraș monoindustrial ar trebui să fie studiu de caz pentru ce-am trăit în comunism

Nu se trăia atât de rău. În tinerețe știi cum e: gagici, baruri, te duci să bei un coniac, te întâlnești cu o fată, umbli pe străzi, te duci în discotecă seara, mai vine și Dică Manivelă cu toporul și te ferești pe la vreo toaletă ca să nu dai nas în nas cu el. Era destul de palpitant ca să zic așa. Aveam și Cincișul aproape, la vreo 6 kilometri. Puteai să te duci vara, făceai o baie în lac, stăteai pe terasa „Casei Albe” de acolo. Nu era chiar atât de rău. Hunedoara are pe deal o pădure senzațională în care puteai să te duci să te pierzi o vreme, cu cineva sau fără cineva, nu avea importanță. Mai e și zona castelului Huniazilor, o zonă superbă unde poți să-ți faci de cap. Era frumos într-un fel. Viața asta era legată foarte tare de oameni, de prieteni. Altfel nu rezistai. Dacă nu te întâlneai cu prietenii era nenorocire. Puteai să te uiți în ochii oamenilor. Puteai să te duci, așa cum făceam eu, la CineClub-ul de la Clubul Siderurgistul să faci un film de animație cu Coco, prietenul cel mai bun. Puteai să mergi tot cu Coco să faci un spectacol de muzică, poezie și diaporamă pe care să-l prezinți oamenilor din Hunedoara. Am avut un spectacol care în 1985 a făcut mare vâlvă. Nu era un spectacol comun, era împotriva lui Ceaușescu. Din 400 de texte am selectat 12 sau 14 texte. Coco, Gabi Covaci, prietenul meu cel mai bun din Hunedoara, care a intrat odată cu mine la arte plastice, a făcut 1200 de diapozitive. Le prezentam pe un ecran. Erau și despre război, despre Vietnam, despre comunism, Ceaușescu, nenorocire, frig. Despre toate relele care existau pe lume. Era deschis, nu pe bază de șopârle. A fost un mic scandal. Au fost acolo și oameni de la partid, dar nu au făcut scandal. Asta vreau să spun. E totuși o diferență între ce crede lumea că s-a întâmplat și ce a fost cu adevărat. Până la urmă o mare parte dintre acești comuniști care conduceau frâiele partidului erau oameni și trăiau în aceeași mizerie. Și ei aveau aceleași probleme: nu aveau căldură, nu aveau curent. Trăiau în același oraș, în aceleași condiții.

Se lua curentul, dar nu prea des. La Hunedoara însă nu s-a luat niciodată căldura. Acolo, sistemul de încălzire era gândit senzațional. Apa cu care se răceau cajele în care se făcea oțelul era încălzită la 140 de grade. Intra în sistemul de circulație al orașului, se ducea în vârf la ultimul etaj al apartamentelor și de acolo prin cădere se răcea apa. Toată lumea avea apă caldă și căldură în permanență.

Teatru și uzină. Astăzi pare de neînțeles. Atunci, așa se întâmpla. 

Aveam pasiunea artistică pe care mi-a insuflat-o tata. Era regizorul trupei de teatru popular de acolo. A fost și directorul Clubului Siderurgistul, director la Casa de Cultură. El făcea teatru cu o trupă de teatru foarte bine articulată, cu actori foarte pasionați, tot din combinat. Erau niște oameni ai orașului care veneau și făceau teatru de amatori. El m-a băgat în trupa asta la 7 ani, atunci când am jucat în primul spectacol. Acolo s-a plantat microbul.

Nu știu dacă a văzut talent pentru că în clasa I trebuia să zic o poezie la serbare și m-am încurcat îngrozitor și am ieșit plângând de pe scenă. Am ieșit, am plecat brusc pentru că uitasem tot. Poate el a vrut să-mi omoare spaima, nu știu. M-a distribuit în spectacolul ăla la 7, 8 ani.

Printre lecțiile rapide pe care le-a învățat de acasă este că rolul trebuie reținut în context

Țin minte în mare parte replicile din piese. Nu aș spune că țin minte chiar tot, dar dacă mă uit pe textul ăla și îl reiau, imediat îmi aduc aminte. Cred că e un antrenament. Aici e un proces destul de simplu dacă știi să îl faci. Procesul e de a învăța textul în funcție de situații. Nu se învață pur și simplu, căci așa în câteva zile l-ai uitat. Dacă te pui în situația personajului și înveți textul în situația respectivă, cu tot ce implică: mișcare, replica partenerului, atunci reții totul foarte ușor. Textul e un pretext. El nici nu există de fapt. Eu pot să zic „DA” în nenumărate feluri, în funcție de situația care se naște acolo.

Intri ușor în roluri?

Sunt muncite. Unele să zicem că îmi ies mai ușor. De exemplu cel pe care îl fac în „Weekend comedy” mi-a fost ușor pentru că eu sunt ciufut de felul meu, cum zice nevastă-mea. La fel e și personajul: ciufut, rău, neplăcut. Nu mi-a fost foarte greu. Cu alte personaje însă, e mai complicat. Trebuie șlefuite. Trebuie umblat la resorturi emoționale mai puternice. Primul rol făcut după pauza de 12 ani pe care am avut-o a fost greu. Nu mai găseam resorturile emoționale în mine. Trebuia să mi le amintesc. Regizorul m-a lăsat în supa mea. Îmi mai dădea din când în când sfaturi: „Aici vreau să-ți amintești de mama ta sau de ceva care te-a făcut să plângi pe dinăuntru. Făceam chestia asta și treptat, treptat, în vreo 3, 4 luni am ajuns unde trebuie. E foarte greu, însă.â

E o meserie în care nu trebuie să te oprești, să faci pauză. Nu e o meserie pe care să o faci ca mersul pe bicicletă. Nu e așa. După 12 ani de pauză e greu să revii cumva. Sigur, cu puțină muncă și pasiune, se poate.

Tabieturi înainte de spectacol?

Tabiet, încărcare, la mine nu există. La mine e în interior. E conținut tot. Poate doar să stau eu cu mine câteva minute, să mă concentrez, dar nu e un tabiet. E un avantaj. Știu că Victor Rebenciuc are și el avantajul ăsta, că intră în scenă fără pregătire prea multă. Emoții, da! Dacă nu ai emoții nici nu poți juca. Emoțiile constructive, astea despre care vorbim, te ajută să ai acea emoție pe scenă care se vede în ochii tăi din sală și pe care o vrea spectatorul. Emoția actorului se transmite către spectator. Spectatorul de asta vine la teatru, pentru această emoție nemijlocită pe care o simte din partea actorului. Altfel mă uitam la televizor și vedeam o chestie fără emoție. Acolo nu ai emoții de tipul ăsta. Emoțiile se crează acolo altfel. Se crează prin întâmplare, prin situație, nu neapărat prin ce îți transmite actorul nemijlocit. Mergi la teatru să-l vezi pe ăla suferind pe scenă.

Simți reacțiile sălii. Se simt. Vine valul energetic. Dacă nu merge bine într-o seară, nu tragi mai mult decât trebuie. O lași așa cum a căzut, ca să zici așa. Nu te duci dincolo. Nu trebuie făcut mai mult. Înseamnă că publicul de acolo nu rezonează cu tine, asta e tot.

Busu se bucură astăzi de teatrul independent

Se datorează în mare parte și teatrului independent. În mare măsură, teatrul independent din care fac parte, a adus un suflu nou și un nou gen de abordare al spectacolelor, dar și al genului de texte. În sfârșit se fac niște texte simple, normale, americane, comedii. Nu neapărat comedii, dar se fac acele texte pe care publicul le vrea, le dorește. Lumea vine. A fost o perioadă după ʼ90 în care teatrul a spus mult prea mult, adică având libertatea să spună orice, a spus chiar orice, deși nu era cazul. Din cauza asta s-au mai îndepărtat oamenii de teatru. Goliciuni, vulgarități, porcarii, strigăte. A venit apoi perioada mai rea în care teatrul a intrat în competiție cu televiziunea, prin ʼ97, ʼ98. Nu au câștigat pentru că nu aveau cum. Televiziunea e televiziune, teatrul aduce altă emoții

Diferența dintre publicul din București și publicul din provincie

Orașele care au teatre în general sunt ceva mai selective într-un fel. Dacă mă duc la Timișoara nu pot să mă duc cu orice text sau spectacol, ci cu unul pe măsura acestui oraș. În general nu am dat greș. Am avut spectacole foarte bune cu care am mers la Timișoara, Cluj, Iași, Arad, Craiova, Constanța, Tulcea, Galați, Bacău. Am mers în toată țara. În aceste orașe trebuie să ai spectacole pe măsura orașului. Există și orașe mai mici, care nu au teatre și în care teatrele vin ceva mai greu. Ei se duc să vadă orice. Nici acolo nu îți poți permite să te duci cu orice porcării pentru că publicul ăla a doua oară nu mai vine. Ăla a văzut o dată pentru că era curios. A doua oară zice: „Ce, iarăși vii cu un lampadar și două scaune?! Nu e frumos, vino cu un produs”.

Să faci facultate de teatru în anii 80 era o performanță în sine

Am intrat la facultate după 5 încercări. Erau 386 pe loc. Era posibil ca în cazul meu să se fi făcut o greșeală când am intrat. Atât de mare era concurența asta încât nu ești sigur niciodată că te-au luat pentru că erai foarte bun. Sunt nuanțe. Pe mine m-au băgat la facultatea de teatru Octavian Cotescu și cu Olga Tudorache. Ei mi-au ascultat monologul și povestirea și mi-au dat 10. Monologul era Petru Rareș care vorbea cu copacii din pădure. Fiecare copac era pentru el un domnitor care l-a trădat în luptă. Era nebun deja. A fost un monolog greu pentru că Petru Rareș era nebun și trebuia să am doar câteva mici puseuri de nebunie. Lucrând cu Ovidiu Iuliu Moldovan la acest monolog, el mi-a spus: „Uite ce am pățit eu: la Dreptate în lanțuri trebuia să joc un nebun. M-am dus la un prieten medic, care avea un ospiciu. Medicul m-a lăsat în birou la el și mi-a spus să stau cu domnul Popescu de vorbă până se întoarce. Domnul Popescu era într-un halat. A început să îmi spună despre filmele mele, despre cât de mult mă apreciază, despre spectacolele în care m-a văzut. Mai apoi a început să spună: „Când eram eu deportat în Sfânta Elena…”. Ovidiu Iuliu Moldovan a înțepenit. Ăla era nebun. Era un chiriaș al acelui azil de nebuni cu care îl lăsase medicul ca să înțeleagă ce înseamnă nebun: ești perfect normal până ai un puseu. La mine puseul de nebunie venea după ce îi ziceam: „Zapolia, tu nu trebuia să mă părăsești în luptă. Aoleu, ăștia sunt păduchi călugărești. Ia uite ce drăguți sunt!”. Ăsta era singurul moment de nebunie. Am înțeles ce înseamnă nebunia datorită lui. Am jucat acel monolog în fața comisiei care a fost foarte impresionată din moment ce mi-a dat 10.

La improvizație am fost cu Bibanul care m-a luat și în clasă la el. Patru ani am fost sub mese. Nu se putea. Era senzațional. Când explica ce ai de făcut în piesă era plin de glume. Îți zicea: „Dragă, în teatru, trebuie să te miri, că dacă nu te miri, nu ai rezolvat nimic. Uite, vine doamna Berlogea acum. Intră în clasă la noi, iar eu sunt cu doamna Cucu de istoria teatrului românesc și teatrului universal, pe catedră. Eu sunt deasupra ei. Doamna Berlogea ce face? Nu se miră? Ba da, se miră! Bineînțeles că se miră, deși eu îi scot o țeapă din deget doamnei Cucu, că are o țeapă în deget. Nu îi fac altceva, dar ea se miră.”. Numai situații nebănuite. Teatrul antic e ca Beoing-ul. „Boeing-ul trebuie să își ia pământ ca să aterizeze. Aterizează pe pământ și își ia pământ. Nu poți să faci ca la teatrul normal. La teatrul antic se prelungește starea și vorba. „Aaaaa, ooooh, Zeeeeeuuuus! Nu poți să faci: „Bă, Zeus, hai încoa!”. Nu poți, că e teatru antic. Asta era ce explica el la clasă.

Cum s-a produs, însă, transferul în televiziune. 

Televiziunea a luat locul teatrului pentru că simțeam că în teatru nu prea mai am treabă. Eu aveam multe spectacole la „Ion Creangă”, jucam mult. Nu era asta o problemă. Treptat însă am simțit că pot face mai multe lucruri în televiziune în momentul ăla. Teatrul nu era într-un moment foarte bun. În anii ăia, ʼ99, 2000 nu era ok. Era exact ce spun eu: intra în competiție cu televiziunea și încerca să facă imagine. Prea multă imagine. Chestii pe care eu nu le învățasem în școală. Învățasem teatrul de relație, nu de imagine și nu mă interesa. Televiziunea tocmai se deschidea, începeau show-urile mari. Atunci am renunțat la teatru, m-am axat pe televiziune, am făcut Bingo. După ce s-a terminat cu Bingo nu mai aveam de lucru și mi-am luat concediu fără plată. A venit Mona Segall și m-a întrebat: „Nu vrei tu să faci meteo până îți găsim ceva?”. Am zis hai să fac. Prima senzație a fost de pară aș fi în aceeași oală cu acea fată care a plecat în America mai târziu, care punea soarele pe hartă, cu magneți. Mă simțeam ca ea. Era ok că era drăguță, era mică, era ok să facă chestiile alea.

 Nu mi-am dat seama (că aia era rubrica pe care o vedea toată lumea). Ideea este că la început, când aveam rubrica, făceam numai weekend. Aveam niște promo-uri pe care le inventam eu, împreună cu producătorul de la meteo. Făceam numai tâmpenii. Mă îmbrăcam în albastru și mă punea pe croma. Îmi apăreau numai capul și mânuțele. Mă supradimensiona, iar harta rămânea mică undeva. Erau niște prosteli, dar au avut un impact asupra mea. Aici, la creier, mie mi-au făcut bine. Aveam senzația că pot să spun niște lucruri și pot să le fac liber. Mi-au dat libertatea asta. A venit apoi programul de știri cu Dedu, Olivia Steer, Neti și așa mai departe. Programul ăla de știri a început în studioul vechi din clădirea veche a Pro, după care s-a mutat în studioul nou. În studioul vechi era un program de două ore, de la 7 la 9, mă duceam, făceam meteo de câteva ori în dimineața respectivă. Mai târziu ne-am mutat în studioul nou, ăsta în care facem și acum. Mihai Dedu mi-a dat o problemă de rezolvat dimineața. Până la sfârșitul programului de știri i-am rezolvat problema și i-am dat răspunsul. În aceeași zi i-am spus: „Măi, Mihai, tu mi-ai dat o problemă. De mâine eu îți dau în fiecare zi o problemă.” Așa a rămas. În fiecare zi, începând din acea primă zi, i-am dat o problemă de perspicacitate. Unele erau nasoale, nu avea cum să le rezolve, însă aveam mulți telespectatori care trimiteau răspunsuri, ba pe net, ba prin scrisori.

Televiziune și teatru la un loc te duc în pragul bolii.

Mă duceam până la Petroșani cu spectacolul de exemplu. Aveam două spectacole, iar dimineața la 5 eram în București. La 6 eram în direct. Nu apucam să dorm nicio secundă. Oboseala asta acumulată împreună cu cele trei pachete de Camel pe care le-am fumat de-a lungul a 37 de ani, 40 cât am fumat, m-au adus în această situație. Anul trecut pe 6 noiembrie am avut un infarct după un spectacol la Craiova. Am făcut infarct, ce să mai. Nu mă laud cu asta ca unii. „Stai să vezi ce infarct am făcut! Stai să vezi câte stenturi am eu, ce glumești?!”. Eu nu mă laud cu asta, dimpotrivă, mi se pare oribil că am trecut prin asta, dar fără să mă resimt acum foarte tare.

Bogdan Talașman este cel care l-a salvat

Bogdan Talașman a fost salvatorul meu practic. El a fost primul care s-a repezit peste mine și mi-a făcut resuscitare cum a știut el. Mi-a rupt câteva coaste, dar mi-a trimis oxigen la creier. Așa am reușit să nu am niciun fel de sechele. Nu am!

Înainte de infarct a avut simptome?

Mă cam durea în coșul pieptului. Mi-a fost și cam rău de câteva ori, dar nu am băgat în seamă. Am zis: „Eh, ce poate să fie? De la țigări”

După infarct a devenit un nefumător convins

Poate să încerc să îi conving pe toți tinerii care ar fi tentați să nu fumeze. Să nu fumeze niciodată. Eu m-am lăsat definitiv și nu am mai pus țigară în gură de atunci. Dacă poți cumva să reziști acestei tentații și să nu pui țigara în gură de la început, las-o frate, nu o pune, pentru că e nenorocire țigara.

Astăzi o iau mai ușor. Nu mai sunt chiar așa. Mă duc la repetiții, mă duc la spectacole când am spectacole. Fac și televiziunea seara, dar nu mai fac pe eroul.

Iar acum, pe liniște, teatru sau TV?

Teatrul. Acum, în momentul ăsta, mă binedispune mai tare teatrul. În televiziune am ajuns într-un fel de rutină, de aia probabil că prefer acum teatrul.

 

 

Mici confuzii sănătoase

Îmi dau seama din prima cum stă treaba. Omul zâmbește larg, dă mâna, ”bine ați venit pe la noi, ce mai faceți” și așa mai departe. Na, te recunoaște că te-a mai văzut la televizor. Ești mândru, nu? Că te știe lumea. După care te pune exact în țintar. ”De la Realitatea, nu? Bine ați venit pe la noi.” 

Iar eu mă gândesc cât de mare trebuie să fi fost cea mai mare televiziune știri din România când a fost mare. Nu am mai intrat în sediul Realității de șapte ani în acest an, dar toată viața mea profesională mea este legată de ea. Puterea brandului. 

Mai mult

Fără număr, fără număr… Primarii care lipesc bani pe fruntea alegătorilor

Știrea-i simplă și vine chiar din România profundă, deși este publicată de România liberă. Mai multe primării din țară cumpără, pe bani publici, dedicații la posturile muzicale cu muzică populară sau tradițională, cu ocazia diverselor sărbători. Cum ar veni, primarul comunei Recea din Maramureș ”le urează tuturor locuitorilor să aibă parte de o vreme bună și de un an prosper cu ocazia sărbătorilor de Paște.”

Sau, de ce nu, domnul Bîzdîgă, primarul comunei Golăiești și Consiliul Local ”le urează tuturor doamnelor și domnișoarelor un 8 martie fericit.” Domnul Bîzdîgă și Consiliul Local, rețineți această precizare că este importantă. Și tot așa până la suma de 300 de mii de lei, cifră de afaceri a companiei care face emisiunea cea mai populară.

Mai mult

Singurul lucru care nu s-a spus despre Netflix

Mi-am făcut cont pe Netflix chiar din primele minute ale anunțului. Nu m-am obosit niciodată să dau filme jos, așa că mi s-a părut un gest firesc. Am conturi și la voyo, hbogo și la seenow, așa că pot face un pic de comparație.

Interfața nu e nici mai bună nici mai proastă ca la ceilalți. Sau invers, dacă vreți ca netflix să fie reperul. Ce e mișto la Netflix este că-ți setează alegerile în funcție de utilizator. Noi suntem trei utilizatori, fiecare va avea o selecție personalizată. Ce este nașpa este că așa îți limitează selecția la genurile care îți plac și nu-ți mai oferă ceva nou. Înțelegeți mai multe de aici. Mai mult

Politicul vrea ca Vocea României să fie Cântarea României

Una dintre concurentele de la Vocea României, Tincuța Fernea, este susținută de o campanie directă și oficială a Consiliului Județean Satu Mare. Campania a fost făcută publică pe data de 24 noiembrie, chiar de președintele Consiliului Județean, Adrian Ștef. Domnul Ștef spune cam așa:

„Staţi lipiţi de televizoare, s-o urmărim, să-i acordăm un vot, pentru că chiar cred că această tânără merită cu desăvârşire, are o voce minunată, ne-a reprezentat de atâtea ori la concursuri naţionale. Eu cred că va fi un mare nume, un mare artist şi cred că şi noi putem să contribuim acum cu acest vot” . Mai mult

Televiziunile nu au nicio șansă în fața Oanei Zăvoranu

Am văzut valul de indignare ce a cuprins online-ul în chestiunea Oana Zăvoranu. Val comparabil doar cu audiențele pe care le-au făcut televiziunile care au transmis subiectul. Cred că sunt cele mai mari audiențe făcute cu o înmormântare în România. Audiențe care au răsturnat topul obișnuit al televiziunilor.

Și am mai văzut și nodul în gât al CNA-ului care se sufoca la rușinea că se poate întâmpla așa ceva la televizoarele din România. Căci pe ei onorabilitatea îi apucă ocazional și doar dacă vine vremea să se mai uite la televiziunile acelora care nu sunt prieteni cu prietenii lor politici. Hai să lăsăm un pic indignarea deoparte și să dăm deoparte și ipocrizia. Adevărul trebuie să-l cauți în sărăcia din România. Eu lucrez în televiziune și pot să spun așa. Mai mult

Când nu știi meserie, faci scandal

De când lucrez în presă m-am ferit să comentez sau să analizez prestațiile colegilor mei. Presa, mai ales cea de azi, e un lucru complet subiectiv. Am încercat să-mi fac treaba cât pot de bine și rareori am răspuns celor care mă critică. Cred că am făcut-o odată, când într-un studio mi s-a urat să mă îmbolnăvesc. Dar am făcut-o echilibrat și cumpătat, așa cum sunt. Criticile colegului Prisacariu merită însă un pic de atenție pentru că au trecut de pragul relației profesionale. Așadar:

1. Când vrei să faci muci pe cineva, te asiguri întăi că primul lucru pe care îl spui este adevărat. A fost o singură dată invitat în emisiunea mea, când a refuzat pe motiv de ”închidere de ziar”. Următoarele dăți când a fost sunat pur și simplu nu a răspuns la telefon. Ca să nu credeți că mi-a spus cumva lucrurile de le gândește.

Mai mult

Am plecat de la România TV

Duminică seară am avut ultima emisiune la România TV. A fost capătul unui drum de  aproape șase ani, în mare cu aceeași echipă cu care am început la Realitatea sau Realitatea FM. Am convenit acum, de comun acord, că e o răscruce și că nu ne înțelegem cum să mergem mai departe.

De ce am plecat? Uneori am simțit că sunt mai multe lucrurile care ne despart, decât cele care ne legau. De ce au vrut ei să plec? Nu mi-e foarte clar, dar probabil că e vorba de același sentiment.

Ne-am certat? Nicio secundă. Am trecut fiecare cu calm și chiar râzând. Bine, ei au și experiența transferurilor de jucători pe care le fac de ani de zile. M-a surprins? Sincer să fiu, dacă m-ați fi  întrebat acum o lună aș fi avut dubii. Am să le reproșez ceva? Mi-ar fi plăcut ca lucrurile să fie mai clare, dar le mulțumesc pentru sprijin de-a lungul ultimilor ani.  Mai mult

O lecție de presă

Venită din altă parte a lumii decât cea la care ne uităm îndeobște. Tot respectul pentru acest coleg din Egipt.

https://www.youtube.com/watch?v=qmrG2uwEHv0
Mai mult