protest

15 motive pentru care nu avem autostrăzi

Am intrat în cel de-al 30-lea an în care nu am reușit să construim o rețea de autostrăzi. Nu cred să fi existat presiune socială mai mare asupra unui subiect și nici incapacitate mai mare de a livra. Trebuie să fie mai mult de un motiv pentru care asta s-a întâmplat. Poate că sunt chiar 15. 

1. Ani de zile nu am avut bani și înțelegere pentru subiect.

2. Când am avut bani, am fost prea corupți ca să-i folosim la ce trebuie.

3. Când s-a mai potolit corupția am avut parte doar de proști care nu știau ce să facă mai departe.

4. Pentru că niciun politician din România nu și-a asumat personal acest subiect.

5. Pentru că suntem singura țară din lume unde a dispărut, la propriu, un contract de autostradă.

6. Este evident că există o grupare de politicieni care vrea ca anumite zone să fie subdezvoltate.

7. De vreme ce toată lumea a fost la guvernare și toată lumea a eșuat, toate de mai sus sunt în toate partidele

8. Pentru că nu a existat un acord politic de continuitate nici măcar asupra furatului. 

9. Din lăcomie nu i-am lăsat nici pe alții să ne ajute și am refuzat constant expertiză.

10. Pentru că parte din companiile de construcție sunt doar pușculițe de partid. 

11. Pentru că mulți oameni deștepți și competenți au plecat din țara asta.

12. Partidele au inventat mereu un dușman și în acest domeniu și anume străinii care nu ne lasă să facem ceva.

13. Pentru că ani buni nu am știut să funcționăm ca o comunitate și nu am avut proiecte comune.

14. Iar astăzi nimeni nu știe exact ce avem de făcut. Am pierdut știința de a face.

15. Și pentru că în 30 de ani nu am găsit 15 minute să mergem la vot.   

Marius Manole: ”Am plâns în timp ce jucam Pădurea Spânzuraților”

Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.

Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare. 

De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră. 

Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată,  montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei. 

Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa. 

Despre Pădurea Spânzuraților

Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă. 

Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat. 

Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.    

Despre Dansez pentru tine

Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele. 

O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5,  mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.

Despre el însuși, boală și psihologi

Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela. 

Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit. 

În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns. 

Despre muncă continuă din liceu

Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…

Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.

Despre Richard III și Andrei Șerban

Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.

Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”

Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit. 

Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.

 

 

  

Mihai Călin: ”Legile sunt făcute pentru a fura în continuare!”

Mihai are 50 de ani și nu-i dai. ”Ei, da, mi-am întins pielea.” Și râde tare. ”Adevărul este că se simte la unele roluri. A ajuns să fie o meserie tare fizică. La Caliban, unde joc monstrulețul, mă mai dor genunchii de la umblat în patru labe.” Și apoi vorbește cu meticulozitate de încălzirea pe care este obligat să o facă mereu. ”Riști să te accidentezi dacă procedezi altfel.”

Vorbește potolit și nu impostează. Nu ridică vocea. Nu pare a fi mistuit de o pasiune revoluționară, la prima vedere. Dar pe măsură ce cuvintele curg, ele devin oțelite. Blândețea sa este fermă. Nu cedează și are lucruri de spus. Nu trebuie să le strige. Este sigur, știe ce vrea și cunoaște ce spune. Poți să fii sigur că nu va da înapoi. 

Sunt bucureștean get-beget e un fel de a spune. Eu m-am născut în București, dar în familia noastră e, așa, o amestecătură. Tata este născut la București, dar bunicii pe lângă București, la Mihăilești spre Alexandria. Mama și bunica sunt rusoiace, născute la Baku în Azerbaidjan.

Și aici fac ochii mari. Bunica era rusoiacă sută la sută și, la un moment dat, pe la Baku s-a pripășit un basarabean, care era bunicul. L-a adus valul revoluției bolșevice. Apoi valul comunismului i-a împins spre Basarabia, iar războiul i-a dus în România. La Baku s-au iubit, au făcut copii și de acolo a fost bunicul deportat trei ani în Siberia. 

A petrecut trei ani într-un sat din Siberia. Nu a fost lagăr, dar nici sat. I-au dus într-un loc în care le-au dat unelte și i-au pus să-și facă case. Acolo nu era, de fapt, nimic. Era doar un câmp. Și i-au mutat în pustietate. Mai interesant este cum a aflat bunica de faptul că el a fost luat. A venit un ceferist la ea cu o bucată de sac de iută. Și pe bucata aia scria ”ne duc în Nord.” Și apoi era scrisă adresa bunicii. Bunicul a fost luat de pe stradă, băgat într-un vagon de vite și ea a fost înștiințată așa.

Mai apoi bunica s-a dus la NKVD și nu a plecat de la poartă până când nu i-a spus unde l-au dus. S-au revăzut trei ani mai târziu și s-au mutat încet-încet spre Basarabia. Când rușii s-au pornit spre Chișinău, ei plecau deja în România pentru că știau ce-i așteaptă. 

Mihai își pierde aici tonul domol. Familia lui nu a învățat comunismul din cărțile de istorie. ”E așa o minciună pe care ei o spun acum când se compară cu victimele comunismului.” Familia lui Mihai a trebuit să ascundă la începutul anilor 50, în România, că are rădăcini rusești. Ajungeai imediat înapoi în Siberia pentru că ”era ceva în neregulă să fi plecat din Rusia.”

Am văzut, am conștientizat și am simțit ce înseamnă minciuna. Dacă erai un elev mai bun în clasă trebuia să scrii câte o hârtie sau să reciți. Scriai și tu după Tovarășul. Acolo începea plagiatul. E bine c-a existat această viață în dublă în familie care îți spunea adevărul. Generația mea a avut marele noroc să-și dea seama că trăim o minciună. 

Chiar în 89 am vorbit cu o colegă și-i spuneam că ar fi fost mult mai bine să trăim în anii 50 și să fi avut entuziasmul acela al ținereții în care credeam ceva. Pentru că mulți, atunci, credeau în ceava.  Or, noi eram tineri, dar nu credeam în nimic. Știam că totul e o minciuă, că totul e un rahat de la cap la coadă, pe care trebuie să-l înghiți sau să mergi mai departe, dar că nu aveai ce face.

Mihai vorbește pe îndelete de toată experiența trăită. De mizeria de lumea a treia, de mirările la pungile de orez sau ciocolata pe care o primea din afară de la un unchi. Revolta se aduna încet, dar sigur. A fost în stradă de pe 21 decembrie pentru că nu-și putea închipui că va fi altfel.  

30 de ani mai târziu, Mihai Călin este pe aceleași scări ale Teatrului Național, protestând la fel. ”Noi n-am greșit cu nimic. Pur și simplu cred că e destul de clar de după Revoluție. Practic s-a reinstaurat același sistem care s-a adaptat foarte repede. Cine a făcut capitalismul în România? Domnul Iliescu plus tot eșalonul doi al partidului comunist.” 

Dar de ce-ar protesta actorii, mai ales față de o chestiune care excede aria lor de preocupare? ”Acesta este un reproș penibil. La fel ca cel al domnului Liviu Pop care ne-a aspus că putem protesta doar pe chestiuni culturale și că ei ne-au mărit salariile. Asta-i dictatură! Noi suntem cetățeni ca toată lumea! Avem aceleași obligații și aceleași drepturi.”

Tu crezi că noi nu vedem în meseria noastră lucruri negative? Crezi că în teatru nu vedem corupție sau umflări de facturi? Sau numiri politice. Și noi încercăm să facem ceva. Una dintre problemele noastre este că reacționăm doar atunci când suntem atinși personal. Atunci când ai pe cineva în special, de exemplu. De abia atunci când oamenii sunt atinși personal. Dar de ce am ajuns aici? Asta nu mai interesează pe nimeni?   

Chiar nu interesează pe nimeni că România a ajuns să fie condusă de oamenii care au condus cele mai sărace județe? Care a fost performanța lor în ultimii zece ani? La asta nu se uită nimeni? Ăștia sunt oameni care au condus județe vreme de 10-15 ani și nu au făcut nimic, poate doar pentru ei. O vilă, o mașină… Dar pentru cei 300 de mii din județ ce-au făcut? Păi 100 de mii sunt în Italia, 100 de mii sunt sărăcie… Și nouă ni se spune că avem puțintică carte. Dar când te uiți la Nicolicea, Florin Iordache…Ei au făcut dreptul după ce-au fost politicieni. Eu nu pot să am încredere în ei. Nu vezi că toate legile sunt făcute pentru a fura în continuare?…Toți oamenii aceștia au ajuns să aibă puteri discreționare. Și ei fac o famiglie în care se acoperă unii pe alții. 

Mihai Călin nu și-a educat copilul pentru a pleca. ”Dar el vrea să plece pentru a studia în afară.” Oportunitățile par mai diverse și poate reușești să faci mai mult cu mai puțin efort. ”Dar dacă lucrurile se vor strica în România, va trebui să plece. Iar eu tocmai asta vreau să împiedic.”

Guvernul se ocupă de ”sandilăi”

UPDATE: Nu aveam această informație când am scris textul. Un fel de ”ne-ai făcut plângere? Să vedem dacă îți lăsăm copiii. De fapt unul dintre ei. Cel care are 14 ani,  pentru că celălalt este adult.  Ce ticăloșie!

 

Cumva, Darius Vâlcov și-a cerut scuze după ce a publicat datele medicale ale unui om. Zice că e mâhnit că a căzut pradă tensiunii din România. Dacă mă întrebați, un avocat l-a învățat să nu-și agraveze situația, mai ales că este deja condamnat în primă instanță. 

Fapta domnului Vâlcov este penală. Adică nu ai voie să publici nimic legat de sănătatea unui om. Și e la fel de vinovat și cel care i-a dat demnitarului această fișă. Vom afla cine este în timpul anchetei, probabil. Fapta în sine este un bun exemplu de poliție politică. În epoca Ceaușescu, prezentarea ca nebuni a unor adversari ai puterii era des întâlnită. Diferența e că atunci multe dosare erau fabricate.  

Mai mult

Interviu cu fotograful lovit de jandarm în Piața Universității

Am stat de vorbă aseară cu unul dintre cei loviți de jandarmul din Piața Universității. Este fostul meu coleg de la BBC, George Călin, fotograf profesionist, acum la Inquam Photos. Am încercat să înțeleg momentul și ce a dus la gestul violent al jandarmului. 

Vă las aici povestea lui George și fotografiile pe care le-a făcut în secundele dinaintea și imediat după lovitură. Pe George îl recunoașteți foarte ușor pentru că el este cel care ține un aparat foto în mână. Se află lângă cetățeanul cu părul alb și primește a doua lovitură a jandarmului. 

Mai mult

Democrația a luat bătaie în Piața Victoriei

Ziua de sâmbătă a fost una definitorie pentru natura României in ultimul an. Pentru prima dată taberele s-au așezat față în față. Și-au dat măsura puterii și a inteligenței cu care se duce lupta. Este definitorie și pentru cum sunt noi astăzi ca societate, gata să ne păruim.  

Și definitorie pentru că va regla unele ape și în PSD. Și ar putea fi definitivă, nu definitorie, pentru legile justiției. Pentru că eu cred că de aseară, de la întâlnirea de noapte, grupul conservator al PSD s-a hotărât.  Sunt câteva lucruri care trebuie spuse însă.

Mai mult

Guvernul a dat cu artificii în urma protestului de la București.

Mii de oameni în stradă împotriva unei puteri discreționare. Zeci de sloganuri împotriva unei coaliții care reașează de o manieră greșită statul român. Și o coloană nesfârșită a cărei trecere prin centru s-a terminat cu focurile de artificii de la o sărbătoare la care erau și liderii PSD.

Nu știu dacă ați aflat, dar odată cu protestul din stradă, conducerea statului lansa sărbătoarea de o sută de ani a României. Un spectacol care a adus în sală lumea bună și importantă a țării. Cei care iau decizii și care vor să ne arate cum e viitorul. Pe scenă ministrul culturii a vorbit despre valorile care ne unesc. O țară minunată, care de abia așteaptă să serbeze o sută de ani de existență.

Mai mult

Doamna Firea, soluția pentru taximetriștii nesimțiți e la PMB

Nu trecuseră nici 48 de ore de la protestul taximetriștilor.  Am vrut să iau o mașină de la Romană la Panduri. La Sheraton, o coadă de taxiuri. Îl iau pe primul dinspre trecerea de pietoni.

”Liber?

  Depinde unde mergeți.

  Păi în  Panduri, dar ce importanță are?

  Eu nu merg decât înainte, în Colentina.

  Dar nu aveți voie să refuzați curse, iar dacă vă retrageți nu mai stați în stație.”

Mai mult

Cât adevăr este în amenda de 80 de milioane de la CEDO? Nu prea mult

Tot auziți zilele astea la televizor că România ar putea să plătească 80 de milioane de euro, dacă CEDO dă o hotărâre-pilot care să condamne România pentru grelele condiții din penitenciare. Și se tot aude această mantră: ”domnule, de ce să plătim noi 80 de milioane de euro, mai bine să-i eliberăm pe unii.”

Doar că lucrurile nu stau chiar așa și nici eliberarea prin grațiere nu ajută foarte tare. Câteva explicații necesare despre ce este o hotărâre-pilot și ce ne-ar putea aștepta, în realitate.

Mai mult

Stimați studenți, vă dau eu motive de protest

”Să facem ca în Coreea!” Este strigătul pe care mi-l amintesc cel mai bine de la ultimele mari mișcări studențești din România. Era toamnă lui 1999 și atunci zeci de mii de studenți au blocat România, cerând în primul rând condiții mai bune. Greva studențească a durat câteva săptămâni și cred că rezultatul concret a fost mărirea unor burse.

De ce ca în Coreea? Pentru că la jumătatea anilor 90, imaginile cu grevele studenților din Coreea de Sud, care se băteau la propriu cu Poliția, erau vii. Pentru generațiile actuale, ceva asemănător găsiți în Grecia ultimilor ani. Mai mult