politica | Striblea.ro

Cazul procurorului Lazăr între manipulare și represiune

8 aprilie 2019 Cătălin Striblea 1 comentariu

Cazul procurorului Augustin Lazăr este atât de complicat încât îți trebuie o pensetă ca să restabilești adevărul și să-l ferești de manipulare. Cel mai bine a făcut-o Diana Onicioiu în articolul său din publicația dela0.ro. Acolo, faptele sunt clare și dau prilejul câtorva concluzii care te împiedică să faci politică în acest caz.

Astfel, articolul bine document al Dianei spune că Augustin Lazăr a fost o rotiță în sistemul de opresiune al securității comuniste. Comisia pe care o conducea era aparența de legalitate pe care Securitatea o folosea ca să-și acopere faptele. Comisia nu l-a văzut și ascultat niciodată pe Iulius Filip. Comisia aplica un regim diferențiat condamnaților despre care se știa că sunt politici. Existau metode ca să nu faci parte din acest mecanism.

Este clar în acest moment că Augustin Lazăr nu a participat la condamnarea, torturarea sau aplicarea unor tratamente abuzive asupra lui Iulius Filip. Eticheta de torționar este manipulatorie și rușinoasă. Așa cum întregul caz, prezentat astfel, vrea să ne spună că Lazăr este un securist și pe rit vechi, dar și nou. Deși aceasta este o altă inversiune completă a faptelor.

Mai mult, potrivit legii, procurorul Lazăr nu este responsabil de poliție politică nici măcar prin exercitarea atribuțiilor de serviciu. Statul român nu a fost de acord cu această formulare.

Ce avem noi de judecat este foarte complicat. Și, anume, dacă un slujbaș cinstit care a fost parte din aparatul de represiune comunist, poate fi Procuror General. Mai mult de atât, acest procuror are o atitudine corectă față de actul juridic actual, față de condamnați și față de încercările masive de intimidare și siluire a actului de politică penală din România.

O altă întrebare care se pune este dacă atitudine aceasta corectă de acum, este suficientă pentru a balansa trecutul. Și-n fine, ce te faci când tabăra corectă este gata să piardă un om valoros, dar care are o întrebare din trecut?

Pentru a lămuri aceste lucruri trebuie să ne întoarcem la rădăcina luptelor noastre anti-comuniste. Și să începem cu punctul 8 din Proclamația de la Timișoara. Ea cuprinde cel mai bine întreaga noastră filozofie anticomunistă. Și spune că toți activiștii PCR ar trebui îndepărtați din viața publică pentru trei mandate. Desigur, proclamația spune că activiști sunt cei care și-au părăsit meseriile ca să lucreze pentru Partid. Proclamația mai spune, însă, că Revoluția a fost pornită împotriva întregului aparat de Partid, pentru înlăturarea acestuia, nu pentru a face loc unui grup din interior. Acest lucru este în cea mai mare măsură un eșec, de vreme ce o grămadă de activiști, securiști sau procurori vinovați de fapte mai grave nu au problemele lui Lazăr.

În fine, un al doilea reper este raportul de condamnare a comunismului și discursul rostit de Traian Băsescu în Parlament în 2006. Acesta menționa între 500 de mii și două milioane de victime făcute de aparatul de represiune comunist. Las aici, spre citire, fragmente din ce a spus Traian Băsescu:

„Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot condamna, în numele statului democratic, regimul comunist din România.”

„Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă şi încheiat tot prin violenţă.”

„A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască în minciună şi frică”

„Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim, întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta de clasă” şi „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric.”

„Importată din URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni.”

„În spatele măştii „umanismului socialist“ s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ.”

Traian Băsescu a încheiat spunând că statul român trebuie să găsească mijloace prin care condamnările pronunțate să fie anulate. În fine, esența acestui raport era că Nicolae Ceaușescu și partizanii săi nu ar fi reușit fără sprijinul unui grup masiv de oameni dedicați aparatului comunist. La data respectivă, acesta a fost cel mai contestat lucru de partea care vrea acum înlăturarea lui Lazăr.

Face parte Augustin Lazăr din acest grup care, de voie de nevoie, a sprijinit aparatul comunist? Eu zic că da.

Sunt unul dintre cei care apreciază activitatea sa din ultimii ani. Este un erudit, un om plăcut, care și-a făcut corect datoria și-a făcut ce trebuie pentru breasla sa. Am scris despre asta. Îmi place că s-a opus siluirilor justiției. Mi se pare că e un profesionist de care România are nevoie. Cred, însă, că o funcție de natura aceasta, cu un astfel de trecut, pune la îndoială întregul demers pentru justiție și libertate ți va fi permanent o sursă de atac asupra breslei.

Aceaste valori nu sunt doar pentru azi, nici pentru PSD, Dragnea și alții care manipulează această speță. Aceste valori sunt în primul rând pentru oamenii obișnuiți, cei fără apărare și cei care au suferit în prigoana comunistă. Că Liviu Dragnea și gașca sa se folosesc de o dramă a noastră a tuturor, este dureros. Faptul că domnul Lazăr a fost acolo este incontestabil, însă. Iar noi trebuie să veghem și la memorie și la viitor. E un procuror bun, dar România are nevoie să rezolve o problemă de decenii.

Ce o să facem mai departe când PSD va numi pe cineva care nu are standarde corecte? Ceea ce oricum se va întâmpla. Mandatul domnului Lazăr expiră. Cu sau fără acest moment, nu va fi nominalizat. Deci ce se va întâmpla? O să avem răbdare. După cum vedeți, istoria adevărată are prostul obicei să iasă la iveală.

P.S. Desigur, discuția ar fi fost mai simplă dacă domnul procuror Lazăr ar fi dat un interviu complet despre această situație. Cred că răspunsurile sale ne-ar fi luminat în bună măsură.

Clasa impostorilor și restul lumii

4 aprilie 2019 Cătălin Striblea 1 comentariu

În filmul Brexit, pe care îl găsiți oricând pe HBOGO, este o scenă absolut lămuritoare asupra Brexitului. Este o scenă construită pe o tensiune crescândă și care în film îi luminează pe cei care sprijină rămânerea în Europa, că tocmai au pierdut partida.

Scena are loc într-un focus grup în care mai mulți cetățeni sunt strânși să răspundă la întrebări legate de campanie, de agendele celor două partide, de strategiile pe care acestea le urmăresc. Sau pur și simplu să dezbată probleme din referendum. Sunt oameni diferiți, mai mult sau mai puțin educați, cu venituri mai mici sau mai mari, cu credințe diferite și care sunt puși să dezbată între ei până se ceartă.

Personajul de care vorbesc este o doamnă blondă, de clasă medie, cu o educație precară și care are minime cunoștințe legate de Europa, de politică, de urmările unui gest uriaș precum Brexitul. Știe, însă, c-ar vrea să plece, dar nu-i este clar de ce. Cel mai tare o enervează oamenii de alte naționalități pe care nu-i știe sau îi iau munca. Ea este semi-casnică. La un moment dat cineva încearcă să-i explice cu argumente ce urmează, iar femeia cedează nervos. ”Nu vreau să mai aud nimic. Lăsați-mă în pace, nu vreau să știu datele voastre, nu vreau să știu adevărul, nu vreau să aflu cifre! Vreau să fiu ascultată! În sfârșit pot să fiu și eu ascultată!”

Scena se termină într-o tăcere înmărmuritoare. Pentru că ea îți spune clar că rațiunea nu va demola niciodată o inimă lovită de faptul că i se ia viața. Că i se ia ceea ce crede că merită.

Și de asta, de fiecare dată când o văd pe doamna premier, mi-aduc aminte de această scenă. Pentru că doamna premier este sinceră când se zborșește la Europa. Ea chiar crede în ce spune. Pentru ea și pentru alții din PSD, valorile europene și cerințele colegilor de Uniune sunt chiar un atac la stilul lor de viață. De asta nu-i înghite pe ambasadori, pe Timmermans și pe alții ca el.

Tot ce-i spun acești oameni, tot ce le spun acești oameni e dureros. Credeți că nu doare atunci când tu nu poți la o întâlnire să zici măcar strictul necesar în engleză? Ridicați în funcții fără merite, ținuți acolo doar de spinarea încovoiată, ajunși să facă averi la care românii obișnuiți doar visează, scufundați în impostură, plagiate, urcați în calești moderne și stătători în case pe care nimeni din familia lor de ariviști nu le-a meritat vreodată, ei știu că orice pas înapoi duce la pierzania a tot.

Orice pas înapoi duce la pierderea prestigiului pe care nimeni, niciodată, nu o să li-l mai acorde, la pierderea privilegiilor, la pierderea onorabilității calpe, dar strălucitoare. Și poate chiar la pușcărie. Dintr-un accident istoric, clasa impostorilor e la putere și face orice ca România să stea în jurul ei și să nu trăiască liber. Aceasta este marea bătălie care se duce.

Și oricât ați încerca, stimați politicieni învechiți, că aici nu e vorba doar de PSD, asta nu o să mai țină mult. Nu e om să nu vadă vidul din voi, lipsa de idei, puterea de muncă redusă, lipsa voinței de a face și pentru alții ceva, nu numai pentru cei care vin în sistemul vostru.

Lumea știe că nu vreți să împărțiți, că nu colaborați, că nu aveți proiecte comune, c-ați sărit din cutumele obișnuite ale politicii. Că nu știți să faceți spitale, străzi, și nici pe copii deștepți. Vă vede, însă, zâmbetele seci, mașinile uriașe, casele de pe două străzi și lumea voastră putredă. Și mai vede cum o să vă faceți mici. Pentru că nicio minciună nu ține la nesfârșit.

Marius Manole: ”Am plâns în timp ce jucam Pădurea Spânzuraților”

13 martie 2019 Cătălin Striblea 00:31:22 0 comentarii

Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.

Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare.

De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră.

Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată, montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei.

Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa.

Despre Pădurea Spânzuraților

Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă.

Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat.

Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.

Despre Dansez pentru tine

Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele.

O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5, mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.

Despre el însuși, boală și psihologi

Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela.

Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit.

În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns.

Despre muncă continuă din liceu

Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…

Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.

Despre Richard III și Andrei Șerban

Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.

Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”

Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit.

Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.

Napolitane și întuneric

12 martie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Se știe deja că liderul PSD, Liviu Dragnea este un consumator de Eugenia, în exces chiar. Da, sunt cu eugeniile de când eram mic şi mănânc eugenii de Boromir – uite, ca să mă şi critice… – pentru că sunt singurii care fac eugeniile ca atunci când eram mic. Am spus-o şi pe asta”.

Nu întâmplător Eugenia. 61 la asută dintre români consideră comunismul o idee bună, oarecum aplicată prost. Eugenia e una dintre cele mai bune amintiri. Se mai găsea, nu stingea curentul și ținea un pic de foame. De asta domnul Dragnea plusează cu gusturi românești. Se știe mâncarea comunistă era mai sănătoasă, gustul mai pronunțat și, în general, nu te otrăvea cu E-uri.

„Nu ne interesează să mâncăm o pâine sănătoasă? Am intrat în UE, dar nu suntem obligaţi să mâncăm toate E-urile. Ce, în Călăraşi nu se face grâu bun? Să se prelucreze în România. Noi luăm pe grâu atât şi plătim atât, când vine napolitana. Noi nu suntem în stare să facem napolitane? Suntem proşti, suntem leneşi? Nici vorbă, leneş e Iohannis.”

Pentru că e în campanie electorală, domnul Dragnea reușește să trântească câte un neadevăr în fiecare propoziție. Hai să explicăm de ce napolitanele nu țin de foame.

Întâi, ideea de napolitană cu identitate românească e o prostie. Lumea e diversă și fără granițe, vrea napolitanele pe care le vede la televizor, pe internet, în mâna actorilor, în general pe cele care le spun ceva. Eu nu mănânc un lucru doar pentru că românesc, ci pentru că e bun și nu mă îmbolnăvește.

Pâinea românească e la fel de sănătoasă perecum cea din Cehia sau Ungaria. Toate marile companii de mâncare, de aici și de aiurea, procesează mâncarea și-i pun E-uri. Și pâinea românească are E-uri. E o chestiune de preț și de competiție Da, avem o problemă cu standarde duble aplicate de companii în România și Europa. Dar asta o rezolvați tot la Bruxelles, nu la București.

Grâul românesc nu merge musai la prelucrare în afară. Poate dacă are preț bun. Chiar lângă Călărași, la Giurgiu, Intergaro are fabrică de napolitane. Mai este una la Ploiești, Alka, o investiție uriașă. Tot în Giurgiu, mai e o fabrică, Tano, care face napolitane. România exportă de patru ori mai multe dulciuri în Europa de când suntem în UE. Valoarea e mică, însă, 100 de milioane de euro, dar până atunci era insignifiantă.

Cea mai vândută napolitană din România era de aici, Joe. Nestle închide însă fabrica. Și, uite, Liviu, ce spune fostul proprietar român, Florin Banu, despre închiderea fabricii: „În opinia mea există trei factori: sindicatele şi lipsa forţei de muncă, dimensiunea prea mică a afacerii din România şi ostilitatea faţă de multinaţionale. De ce nu i-am fi închis noi pe unguri, de ce ne închid ungurii pe noi, cu toate că sunt mai scumpi la salarii? Sindicatele au pretenţii care nu au ancoră în realitate.”

Asta ai de rezolvat dacă vrei să ai napolitane românești.

Unele roșii românești au gust. Nu toate, însă. Creșterea în solul de aici nu înseamnă musai gust. Cantitățile mari cer același tratament ca peste tot în lume: chimicale, îngrășăminte, culturi rapide. Domnul Dragnea face o confuzie voită între mâncarea românească și cea naturală, bio, ecologică. E adevărat în curțile noastre se mai găsește mâncare bună, dar nu aceea ajunge la magazin.

Iar mâncarea de la magazin se împarte în cea ieftină, fără gust, și cea mai scumpă de o calitate mai bună. Punga și stomacul nu gândesc românește, ci în termeni de calitate și preț. Evident, e frumos să alegi produse românești, dar nimeni nu va arunca cu bani pe ceva doar pentru că are etichetă cu tricolor.

În fine, promisiunea aprozarelor domnului Dragnea e suspectă. Eu, unul, nu uit că doamnele de la aprozar aveau cele mai mari ghiuluri pe care le știu. Ele erau simbolul mâncării ascunse, a unei puteri care venea din micul trafic, al șpăgii și relațiilor care își dădeau mâna peste un popor flămând.

Și ar mai fi ceva. Generațiile de azi nu știu cine și ce este un aprozar. Pentru că nu apare pe net, Facebook și Instagram. Și nici în reclame. Dar știu că pot merge într-un magazin și să găsească tot acolo. Așa că acolo trebuie să-i duci ce caută.

În Turcia, Erdogan a făcut piețe pentru produse turcești cu prețuri la jumătate. Tocmai a intrat în recesiune. Iar moneda a căzut cu 30 la sută. Roșia turcească nu ține întrutotul de foame și nicicum nu te scoate din sărăcie.

La fel, în Venezuela s-a mai gândit cineva că burta știe limba locală când ea era interesantă întâi să trăiască bine și pașnic. Acum, țara este în întuneric, cum nici Ceaușescu nu ar fi reușit să facă. Și nici șanse să iasă din el. Și sunt sigur că oamenii s-ar bucura să vadă măcar o napolitană fie ea de acolo sau de aiurea.

Mihai Călin: ”Legile sunt făcute pentru a fura în continuare!”

11 martie 2019 Cătălin Striblea 00:40:17 0 comentarii

Mihai are 50 de ani și nu-i dai. ”Ei, da, mi-am întins pielea.” Și râde tare. ”Adevărul este că se simte la unele roluri. A ajuns să fie o meserie tare fizică. La Caliban, unde joc monstrulețul, mă mai dor genunchii de la umblat în patru labe.” Și apoi vorbește cu meticulozitate de încălzirea pe care este obligat să o facă mereu. ”Riști să te accidentezi dacă procedezi altfel.”

Vorbește potolit și nu impostează. Nu ridică vocea. Nu pare a fi mistuit de o pasiune revoluționară, la prima vedere. Dar pe măsură ce cuvintele curg, ele devin oțelite. Blândețea sa este fermă. Nu cedează și are lucruri de spus. Nu trebuie să le strige. Este sigur, știe ce vrea și cunoaște ce spune. Poți să fii sigur că nu va da înapoi.

Sunt bucureștean get-beget e un fel de a spune. Eu m-am născut în București, dar în familia noastră e, așa, o amestecătură. Tata este născut la București, dar bunicii pe lângă București, la Mihăilești spre Alexandria. Mama și bunica sunt rusoiace, născute la Baku în Azerbaidjan.

Și aici fac ochii mari. Bunica era rusoiacă sută la sută și, la un moment dat, pe la Baku s-a pripășit un basarabean, care era bunicul. L-a adus valul revoluției bolșevice. Apoi valul comunismului i-a împins spre Basarabia, iar războiul i-a dus în România. La Baku s-au iubit, au făcut copii și de acolo a fost bunicul deportat trei ani în Siberia.

A petrecut trei ani într-un sat din Siberia. Nu a fost lagăr, dar nici sat. I-au dus într-un loc în care le-au dat unelte și i-au pus să-și facă case. Acolo nu era, de fapt, nimic. Era doar un câmp. Și i-au mutat în pustietate. Mai interesant este cum a aflat bunica de faptul că el a fost luat. A venit un ceferist la ea cu o bucată de sac de iută. Și pe bucata aia scria ”ne duc în Nord.” Și apoi era scrisă adresa bunicii. Bunicul a fost luat de pe stradă, băgat într-un vagon de vite și ea a fost înștiințată așa.

Mai apoi bunica s-a dus la NKVD și nu a plecat de la poartă până când nu i-a spus unde l-au dus. S-au revăzut trei ani mai târziu și s-au mutat încet-încet spre Basarabia. Când rușii s-au pornit spre Chișinău, ei plecau deja în România pentru că știau ce-i așteaptă.

Mihai își pierde aici tonul domol. Familia lui nu a învățat comunismul din cărțile de istorie. ”E așa o minciună pe care ei o spun acum când se compară cu victimele comunismului.” Familia lui Mihai a trebuit să ascundă la începutul anilor 50, în România, că are rădăcini rusești. Ajungeai imediat înapoi în Siberia pentru că ”era ceva în neregulă să fi plecat din Rusia.”

Am văzut, am conștientizat și am simțit ce înseamnă minciuna. Dacă erai un elev mai bun în clasă trebuia să scrii câte o hârtie sau să reciți. Scriai și tu după Tovarășul. Acolo începea plagiatul. E bine c-a existat această viață în dublă în familie care îți spunea adevărul. Generația mea a avut marele noroc să-și dea seama că trăim o minciună.

Chiar în 89 am vorbit cu o colegă și-i spuneam că ar fi fost mult mai bine să trăim în anii 50 și să fi avut entuziasmul acela al ținereții în care credeam ceva. Pentru că mulți, atunci, credeau în ceava. Or, noi eram tineri, dar nu credeam în nimic. Știam că totul e o minciuă, că totul e un rahat de la cap la coadă, pe care trebuie să-l înghiți sau să mergi mai departe, dar că nu aveai ce face.

Mihai vorbește pe îndelete de toată experiența trăită. De mizeria de lumea a treia, de mirările la pungile de orez sau ciocolata pe care o primea din afară de la un unchi. Revolta se aduna încet, dar sigur. A fost în stradă de pe 21 decembrie pentru că nu-și putea închipui că va fi altfel.

30 de ani mai târziu, Mihai Călin este pe aceleași scări ale Teatrului Național, protestând la fel. ”Noi n-am greșit cu nimic. Pur și simplu cred că e destul de clar de după Revoluție. Practic s-a reinstaurat același sistem care s-a adaptat foarte repede. Cine a făcut capitalismul în România? Domnul Iliescu plus tot eșalonul doi al partidului comunist.”

Dar de ce-ar protesta actorii, mai ales față de o chestiune care excede aria lor de preocupare? ”Acesta este un reproș penibil. La fel ca cel al domnului Liviu Pop care ne-a aspus că putem protesta doar pe chestiuni culturale și că ei ne-au mărit salariile. Asta-i dictatură! Noi suntem cetățeni ca toată lumea! Avem aceleași obligații și aceleași drepturi.”

Tu crezi că noi nu vedem în meseria noastră lucruri negative? Crezi că în teatru nu vedem corupție sau umflări de facturi? Sau numiri politice. Și noi încercăm să facem ceva. Una dintre problemele noastre este că reacționăm doar atunci când suntem atinși personal. Atunci când ai pe cineva în special, de exemplu. De abia atunci când oamenii sunt atinși personal. Dar de ce am ajuns aici? Asta nu mai interesează pe nimeni?

Chiar nu interesează pe nimeni că România a ajuns să fie condusă de oamenii care au condus cele mai sărace județe? Care a fost performanța lor în ultimii zece ani? La asta nu se uită nimeni? Ăștia sunt oameni care au condus județe vreme de 10-15 ani și nu au făcut nimic, poate doar pentru ei. O vilă, o mașină… Dar pentru cei 300 de mii din județ ce-au făcut? Păi 100 de mii sunt în Italia, 100 de mii sunt sărăcie… Și nouă ni se spune că avem puțintică carte. Dar când te uiți la Nicolicea, Florin Iordache…Ei au făcut dreptul după ce-au fost politicieni. Eu nu pot să am încredere în ei. Nu vezi că toate legile sunt făcute pentru a fura în continuare?…Toți oamenii aceștia au ajuns să aibă puteri discreționare. Și ei fac o famiglie în care se acoperă unii pe alții.

Mihai Călin nu și-a educat copilul pentru a pleca. ”Dar el vrea să plece pentru a studia în afară.” Oportunitățile par mai diverse și poate reușești să faci mai mult cu mai puțin efort. ”Dar dacă lucrurile se vor strica în România, va trebui să plece. Iar eu tocmai asta vreau să împiedic.”

Un articol toxic despre București. Sau invers

5 martie 2019 Cătălin Striblea 1 comentariu

Pentru prima oară în viața mea, am văzut, în mijlocul Bucureștiului cum ar veni, o mașină care mergea pe bulevard și scotea un norișor de praf. Nu dramatic, nu ca la bunică-mea în sat. Nu era ca un drum de țară, dar imaginea exista și te aliena.

Până la urmă, eram în Drumul Taberei, chiar lângă parcul de la Moghioroș. Și atunci mi-am deschis ochii mai bine. La bordură e plin de praf, de fapt e un strat gros adunat într-o dâră. Sunt convins că atunci când plouă e chiar noroi. Praf e chiar și pe linia de tramvai, adunat în mici grămăjoare. Zici că-s mușuroaie de cârtiță. Spațiile verzi, alea din jurul copacilor, care ar trebui să aibă un metru pătrat, sunt acum doar pământ. Iar din șantiere, omniprezente, ieș șiruri lungi de noroi care par că nu se mai termină.

În localitatea unde stau eu, lângă București, strada are pe margine o cocoașă de pământ, dar asta nu mai miră pe nimeni. Nimeni, absolut nimeni nu mai spală camionul la ieșirea din șantier. Adăugați aici faptul că Bucureștiul nu mai are demult o perdea verde de protecție. Un oraș găurit în care vânturile iernii cară pământ la nesfârșit.

Capitala României este a doua cea mai poluată din Europa. 400 de tone de praf sunt pe fiecare kilometru. Asta nu este o exagerare, este o dată certă. V-ați uitat la jegul de pe mașini? E un strat gros de zici că-s toate abandonate. E un aspect care nu ne mai interesează.

Adăugați aici principala problemă, care este poluarea de la mașini. Am folosit de câtea ori Airly, dar apoi am renunțat. Nu există decât varianta de sufocare. Poluarea ori e depășită cu câteva procente, ori este dublă, iar alte ori este de șase ori mai mare.

Certitudinea este că murim cu zile. Din cauza noastră, de multe ori, dar și din cauza celor care nu fac nimic. Mai stupefiant decât povestea asta este faptul că nu conștientizăm, că nu există o singură măsură, o singură idee care ar putea face ordine. Vorbesc de o indiferență ieșită din comun față de o problemă fundamentală. Și aici mă refer la primari. Au preferat să închidă ochii și, probabil, chiar și aparatele de măsurat aerul. Și nimeni nu mișcă un pai în direcția corectă.

În București nu există limitări ale circulație mașinilor.

În București, nimeni nu este încurajat să folosească transportul în comun.

Parcările la trotuar nu sunt taxate în centru.

Impozitele sunt mici.

Nu există limitări de circulație în funcție de combustibilul folosit.

Nu există taxă de intrare în zona centrală a orașului.

Nu sunt trenuri care să te aducă în oraș.

Nimeni nu verifică niciun camion care iese din șantier.

Nu e niciun fel de normă în construcții care să ne păzească.

Perdeaua verde a orașului există doar pe hârtie.

E de ajuns să te duci pe orice ziar european sau asiatic să vezi că lumea abundă de măsuri antipoluare. E mereu subiectul zilei și al viitorului. Londra, Bruxelles, Paris, zeci de orașe germane, comunități asiatice, toate fac câte ceva pentru a opri dezastrul care plutește în aer. Aici, nimic. Nu e vorba doar de noi, e vorba și de ce lăsăm mai departe. De asta indiferența de aici este strigătoare la cer.

Comisia Europeană a declanșat deja o procedură de pedepsire a României pentru această situație, dar asta a încetat demult să fie o știre.

Acest articol nu are final. Și nici viitor. Sau poate are unul. Toxic.

Foto: Cătălin Dumitru.

Cristian Grețcu: ”Mi-e milă de România”

4 martie 2019 Cătălin Striblea 00:30:52 0 comentarii

Cristian Grețcu a venit la emisiune cu fața lui luminoasă. Zâmbetul acela de Iliescu e unul profesional, el zâmbește mai cald, mai apropiat. Cu 20 de ani în urmă m-a primit în casa sa din București. Eu scriam pentru Opinia studențească, el era în culmea gloriei. Divertis crescuse pe valul de dinainte de 89, iar atunci în 2000 capitalizau toată iubirea României. Umorul lor fin era letal, politicienii nu-i urau, puteau doar să-i admire și să scrâșnească din dinți. Era totuși o vreme în care politcienii mai citiseră o carte.

Azi, povestea lui Cristian Grețcu curge lin și sclipitor. Cum îi șade bine unui moldovean care, mai nou, se ocupă și de vinuri. Divertis e un capitol încheiat, Distractis apare mai rar, viitorul e la fermentat și distilat. Se face un vin și o poveste bună pe mai departe.

Ca peste orice poveste, plutește, însă. o umbră. Când îl asculți, îți dai seama că România pare să se fi întors. Vremurile când umorul era blocat de Securitate seamănă intens cu perioada de acum când adevărul își caută o soartă mai bună. Băieții care făceau presiuni, amenințările, partidul care era înainte de orice, seamănă foarte bine cu ce ni se întâmplă acum

Mă bucur acum de drumul spectaculos și misterios al vinului. Se bea și după spectacole la Divertis. Era o formă de relaxare. Pe vremuri, când aveam spectacol cu public, închiriam o vilă la munte și mergeam și lucram pe echipe. Fiecare își alegea o temă și lucram la ea. Stăteam ca echipa de fotbal în cantonament, lucram până seara și apoi prezentam materialul.

Spectacolele le prezentam mereu într-un loc prietenos, la București, Timișoara sau Iași. Acolo vedeam reacția publicului, testam glumele, făceam corecții și plecam cu ele în țară.

Am primit la un moment dat propunerea lui Adrian Sârbu de la Pro Tv, pe care noi nu am știut să o acceptăm. A fost o greșeală. Ne îndoiam, mai precis liderul nostru de atunci, Toni, se îndoia de capacitatea noastră de a scoate un produs bun, săptămânal. Am descoperit mai târziu că putem face asta, dar am făcut-o la Antenă. Și am renunțat atunci la spectacolele cu public.

Să știi că noi am simțit la data aceea că spectacolele pe care le făceam pe bani au început să nu mai meargă. Lumea începuse să dea de gustul gratuităților. Mergeau la diverse concerte sau spectacole cu sponsori fără să plătească și nu li se mai părea interesant să ne dea nouă banii pe bilet.

Pe scena studențească am început cu șopârle. Pentru că te plictiseai, dar mai ales vedeai că întunericul se strânge. Divertis a fost o evoluție. Toni a început în 82, eu am venit în 83 și apoi au venit restul. Grupul s-a închegat la jumătatea anilor 80, odată cu serbările de la Costinești. Ne ocupăm de scenariul de acolo și am început să lucrăm enorm de mult.

Acolo ne-am întâlnit și cu Securitatea. La un moment dat, ni s-a spus că în textele noastre cu Drumul lui Neptun de la Costinești sunt abateri tendențioase. Nu mi-e clar la ce se gândeau ei că este tendențios, dar cu siguranță spuneam lucruri, pentru că-l plimbam pe Neptun prin toată lumea. A fost un scandal monstru și au vrut să ne înhațe. Ne-a salvat directorul de atunci al BTT, dar și faptul că Andrei Partoș a reușit cumva să dea foc casetelor cu înregistrările noastre.

Altfel, cred că eram monitorizați intens. Ultimul specatcol de la Iași s-a terminat prost. Ne-au rugat să nu mai mergem mai departe. Era înainte de Revoluție și ne-au spus: ”haideți, vă rugăm noi, să nu înceapă de la noi.” Am avut surpriza ca imediat după 1990 să ne ofere cineva înregistrarea spectacolului. Or, faza comică era că noi nu ne înregistram spectacolele. Partea bună e că avem înregistrarea și acum.

Cum era viața de student? Viața de student era legată de lumină. Trebuia să termini tot ce ai de făcut până la ora zece seara, când se lua lumina. Dacă se lua lumina, se lua și căldura. Nu mai zic de apă caldă. Se punea un afiș acolo și se spunea: se dă apă caldă de la 3 la 4. Și era tot căminul acolo.

Mâncare la cantină… puteai să mânânci doar felul întâi. Felul doi era de nemâncat. Mai prindeai câte o cartelă la medicină și era mai bine acolo. Că mai erau și străini. Partea mișto era că mai era o bere bună, pe la Bucșinescu sau la Zoiosu, în Iașul de atunci.

Făceam tot felul de festivaluri. Erau niște serbări studențești sau cenaclurile Moldavia plus Festivalul Artei Studențești. Pentru că eram în comitetul de organizare ne-au luat cu juriul la o degustare la Cotnari. Că era venit și Cotescu și alți artiști celebri. Ne-au dus acolo și aveau vinuri extraordinare: Frâncușă, Grasă de Cotnari și Tămâioasă. Și erau organizați. Aveau și scuipătoare, aveau și mâncare. Sincer îți spun, nu am scuipat nimic și am mâncat tot. Cașcaval, salam, pui, eram niște studenți rupți de foame.

Dar când erai pe scenă, nu-ți mai păsa de nimic. S-a dus Toni și-a spus o dată: ”băi, aici este microfonie” și sala s-a prăbușit de râs.

Când am devenit celebri? Atunci când am început să vindem casete. Așa spune și Bobonete c-a aflat de noi. Că prindea ultima casetă, o copia în 100 de exemplare și o vindea. Noi nu ne-am îmbogățit. Nu am știut să facem afaceri și liderul nostru Toni oprea inițiativa privată. Nu a fost un grup priceput la afaceri.

Pot să spun c-am investit în echipamente. Am luat ce era mai bun, ce era de top. Țin minte c-a venit odată la noi Mugur Mihăescu, Garcea, să închirieze echipament pentru ei. Și se mira de cât de bun era. Și Doru, care era șeful nostru la sunet i-a spus: ”Da, e tare, suntem la al treilea rând de echipament.” Și Mugur i-a răspuns: ”Și noi la al treilea rând de mașini.”

Față de ce făceam noi, acum ștacheta trebuie coborâtă foarte mult. Îmi plac stand-up-erii de azi. Sunt buni actori. Nu-mi plac glumele, însă. E un râs trist că toate glumele sunt de la brâu în jos. Se face mai multă bășcălie azi.

Zâmbetul lui Iliescu s-a născut din întâmplare. Îl făceam de ceva vreme. Dar m-am întâlnit cu el la premiile VIP și am spus câteva cuvinte. A râs, a vrut să mă pupe, dar eu nu m-am lăsat. Am pus capul lângă el și s-a născut poza aceea cu două zâmbete largi.

Mi-au spus unii de la PSD că l-am făcut prea simpatic. Dar ar fi trebuit să înțeleagă că eu nu-l imitam pe Iliescu, eu îl transformam într-un personaj. E păcat că s-a terminat. Divertis a avut și un Constantinescu, și un Băsescu, și ar fi avut și un Dragnea.

Mi-e milă de România azi. E greșeala celor de un fel ca mine, dar care nu au venit la vot. Problema principală este că azi lumea este sastisită de ce se întâmplă în România. Și mai e ceva: nu mai avem politicieni adevărați. Nu am mers la proteste pentru că eu am fost la vot. Dacă oamenii de la proteste mergeau și la vot, alta era situația în ziua de astăzi.

Aurul pe înțelesul domnilor Dragnea și Nicolae

1 martie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Domnul Șerban Nicolae s-a aruncat în televizor pe la zece dimineața și a dat argumentul cel mai important pentru care aurul trebuie repatriat. „Cred că cel mai de înţeles ar fi dacă v-aş întreba unde vă ţineţi dumneavoastră bijuteriile personale. Eu cred că le ţineţi la dumneavoastră acasă şi nu la un vecin şi nici nu aveţi tendinţa să plătiţi ca să vi le ţină vecinul.” Lovitură fină, mai ales că o jurnalistă era cea care-i lua interviul.

Și mai știe domnul Șerban Nicolae că acest argument funciar-țărănesc, de la glie, fără nicio jignire, merge foarte bine în România. Într-adevăr, românul își ține bruma de avere acasă și doar câțiva sofisticați aleg să depună în cutii de valori, seifuri bancare și așa mai departe. Suntem o țară cu gândire strămoșească aici și ne purtăm ca atare.

Mi-a adus aminte de Ceaușescu la momentul acesta. În gândirea sa de țăran de la Scornicești, Ceaușescu știa una și bună: că cine nu are datorii trăiește mai bine. Ideea de a rula capital, funcționarea banului în economie îi erau complet necunoscute și inutile. Și îmi face impresia că și domnul Nicolae vede țara ca pe o gospodărie și mai puțin ca o instituție economică condusă de reguli complexe pentru beneficii în diverse zone. Așa că domnia sa și domnul Dragnea merită câteva explicații. Plecând chiar de la exemplele invocate.

”De exemplu, Germania si Austria și-au repatriat masiv rezerva de aur din străinăte la cererile făcute de curțile de conturi și de audit și nu pentru utilizare”, spune el.

Germania are aurul în străinătate începând din anii 50, odată cu miracolul economic al țării. Sunt mai multe motive pentru care se află acolo. Unul ține de geopolitică. Depozitul central al Germaniei se afla la Frankfurt, la 100 de kilometri de Germania de Est, adică sub amenințare sovietică. Era mai sigur ca acesta să meargă în altă parte, respectiv în America.

Al doilea motiv este că achiziția aurului german s-a făcut treptat. Germania are a doua rezervă din lume ca răspuns la de decenii la criza de hiper-inflație din anii 30. Pas cu pas, germanii au strâns 3400 de tone. Aurul nu era cumpărat din Germania, însă, ci în special din America și a și fost depozitat acolo. Era o nerozie să-l aduci peste ocean. În anii 90, odată cu închiderea războiului rece, Germania a început să-și pună problema treptată a repatrierii unei părți din aur. Procesul a început zece ani mai târziu și era lent. Ar fi trebuit să se încheie în 2020. Repatrierea a fost grăbită de cererile mai multor deputați și, în special în ultimii ani, de cei care reprezintă partidul naționalist de dreapta, proaspăt intrat în Bundestag.

Timpul pentru repatriere a fost estimat undeva între 5 și 7 ani și asta a născut speculații privind prezența fizică a aurului, speculații înlăturate rapid. Rămâne însă un semn de întrebare asupra mecanismelor de folosirea a aurului și anume dacă acesta era doar depozit la termen sau dacă era folosit și în operațiuni financiare, căci există și această posibiliate.

Trebuie să știți că multe bănci centrale nici nu răspund la astfel de întrebări. Vedeți voi mai jos exemplele din Spania, Japonia și Singapore. Articolul explică clar și cum văd marile bănci ale lumii păstrarea aurului.

Unde are dreptate domnul Șerban este că în ultimii ani există o tendință de repatriere în mai multe țări, mai ales după criza financiară din 2008. Aurul merge bine pe piață, poate stabiliza moneda și e foarte lichid, adică îl vinzi cu viteză. Motivele repatrierilor sunt diferite.

Italia consumă o parte din rezervă pentru a înlătura deficitul.

Austria a considerat că aurul aflat în Anglia este adunat în cantitate foarte mare și ”a dorit o mai bună diversificare” și ”o limitare a riscului, deși Banca Angliei este cel mai bun loc din lume să-l ții.”

Ungaria de abia își constituie o rezervă națională importantă pentru că ani de zile a stat la cantitatea minimă prevăzută de tratatele internaționale, 3,5 tone.

Polonia repatriază o parte din aur în urma unei petiții naționale, organizată de grupări naționaliste. O parte din aurul polonez a fost dus în Europa după atacurile naziste și rusești. Mișcarea ascunde însă și un raționament economic. Polonia cumpără aur și pentru a se proteja în fața cursului dolarului și pentru a ține moneda națională.

Rusia și China cumpără aur pentru a face față sancțiunilor americane. Și cumpără mult. În acest timp, Canada vinde aur pentru lichiditate într-un moment bun al pieței.

După cum vedeți, în toate situațiile există o explicație clară, precisă. Un rost și nu o declamație patriotardă.

Și înapoi la România, și pe înțelesul domnului Nicolae și al domnului Dragnea.

România ține aurul în Anglia ca să se poată împrumuta. În momentul în care soliciți un împrumut, nimeni nu te trebuie să te creadă pe cuvânt că ai garanții. În conturile engleze, ele sunt perfect verificabile. Mugur Isărescu spunea la un moment dat: „Pentru ca multa lume considera ca e ceva necurat aici, de ce BNR tine aurul la Londra. Pai, aurul este parte din rezerva noastra internationala. E rezerva internationala. Nu e rezerva interna. Toata rezerva internationala a unei tari se tine in exterior, ca de-aia se numeste rezerva internationala. Cei 32 de miliarde de euro, 37 de miliarde echivalent de dolari, nu-i tinem in tara. Daca i-am tine in tara nu ar avea absolut nicio valoare. Nu ar asigura stabilitatea. Ii tinem in conturi in strainatate. Asa se tine”

Între altele, România ține aurul în Anglia în depozite la termen. Afirmația domnului Nicolae că ”aurul nu mai produce valoare” este adevărată, dar e o prostie deliberată. România a optat să nu plaseze aurul în operațiuni derivate, adică să joace cu el pe piață. Pentru că asta aduce și pierderi, nu numai succes. Domnul Nicolae nu poate să se opună operațiunilor financiare la pilonul II, dar să le încurajeze cu aurul național.

Ce mai spune domnul Nicolae, brusc devenit specialist în chestiune:

„Propunerea noastra nu spune să aducem aurul în țară și să-l folosească la ceva, la micsorarea deficitului bugetar sau la sustinerea unor tranzacții internationale.”

Păi să ne uităm un pic în urmă. Ce zicea PSD în urmă cu o lună? „Cursul valutar nu poate și nici nu trebuie să fie stabilit prin hotărâre de Guvern. Nu ar mai fi o piață liberă. Singura instituție abilitată să administreze „controlat” cursul Leu-Euro este Banca Națională care dispune în prezent de rezerve de 36,8 miliarde euro ce îi permit să țină sub control variațiile de curs.” Adică să ia din rezervă.

Și să adaugăm ce zice profesorul Cristian Socol, unul dintre contributorii la programul de guvernare al PSD, referindu-se la controlul cursului valutar. ”Exista o adecvare confortabila a rezervelor internationale ale României aflate în administrarea BNR (valuta plus aur) = 36,8 miliarde euro la decembrie 2018 mai mult cu 670 milioane euro fata de noiembrie 2018.”

Sunt doar două semne de întrebare cu privire la intențiile PSD cu privire la rezervele României. Sunt eu îndrituit acum să mă gândesc că aurul e necesar pentru a ține în loc cursul valutar sau pentru a diminua deficitul, odată cu înlăturarea guvernatorului Isărescu? Și nu cumva cel mai bun argument pentru treaba asta este secretomania cu care a apărut această lege?

Un proiect semnat de doi oameni, fără o dezbatere publică, fără o pregătire și o consultare cu cei care chiar știu treaba asta și aruncată pe piață la ceas de seară. Și, apoi, cu tot bagajul PSD în materie de potlogării, cu o performanță economică bazată pe plata în exces a unor contribuții și incapacitate instituțională, de ce v-aș crede?

O să vă cred atunci când o să vă purtați ca într-o lume normală: la vedere, cu argumente, cu discuții și cu echilibru. Altfel, eu cred că ascundeți ceva.

Foto: Inquam Photos.

Rețeaua imposturii

13 februarie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Dacă ai curiozitatea să te uiți pe o hartă o să vezi că Spitalul Județean Ilfov și Parlamentul României se află, tehnic, pe aceeași stradă. Nu glumesc. Din marginea de București a spitalului până în centru, la Piața Constituției, trebuie să mergi în linie dreaptă. Asta nu are cum să fie o coincidență, ci doar un mod subtil în care impostura leagă cu fire sigure două capete ale națiunii.

Chiar în momentul în care distinși parlamentari se făceau de râs într-o încercare de execuție publică a lui Mugur Isărescu, dar în care făceau confuzii grave, în colțul lor de lume, umilii pacienți ai unui spital de stat vedeau că sunt tratați de un felcer. Știți deja cazul falsei doctorițe de la Spitalul din Ilfov, scos la iveală de Libertatea. Nu numai că femeia aceea nu avea dreptul să lucreze, dar închidea și operații și mai lua și șpagă.

Lucrurile astea două sunt legate prin atâtea fire și spun atât de mult despre noi încât te doboară cu grozăvia lor. Dar să le luăm pe rând.

Așa-i că v-ați plictisit de știrile cu zeci de plagiate? Le-ați pierdut numărul, nu a mai fost nicio oroare, aproape a devenit o onoare să furi un titlu universitar. Nu e șef de poliție, funcționar șef de administrație sau misit guvernamental care să nu aibă un titlu găunos în panoplie.

Sub ei, zeci de funcționărași s-au umplut de diplome și de cursuri făcute în vacanțe de trei zile sau o săptămână la mare, toate luate între două șprițuri. Unii mai șmecheri cumpără premii din străinătate, vezi cazul unui alt manager de spital, iar alții se premiază între ei la nesfârșit, în gale searbăde.

Despre toți ai crede că vor doar să-și dea un salariu mai mare. De fapt, vor să-și dea o importanță mai mare. Impostura lor lasă loc și altora. Numirile unor cetățeni asemănători se vor îngrămădi. Gradele obținute în diverse academii și colegii vor cântări și ele la asta. Puneți aici și numirile politice. Pile, pilișoare, piluțe, nepoate, fini, toți mângâiați de câte un curs furat vor avea locul lor în sistem.

Și așa se deschid larg ochiurile plasei care trebuie să-i prindă pe neaveniți. Un impostor mic va trage după el pe unul mai mare, căci, nu-i așa, nu va fi niciun fel de consecință. Se rupe încet și de tot fibra socială care ține o nație împreună. Dreptatea, cinstea, bunul-simț sunt alterate până în punctul în care plasa dă voie unor felceri să funcționeze ca doctori.

Așa se explică de ce o femeie a putut sta zece ani într-un spital fără ca nimeni, cu excepția unui medic, să se mire. Șpăgile luate laolaltă cu cei de acolo au făcut-o parte din echipă. Prieteniile cu cineva de sus au ajutat-o să treacă neobservată.

Nu e ferită nicio breaslă. Nu vorbesc aici doar de impostură, ci și de incompetență agravată. Cine știe în câte puncte cheie ale nației se află astfel de oameni? Cine știe în câte puncte cheie ale statului se află acești oameni? De ce nu în centrale energetice, acolo unde trebuie să construiască baraje sau linii ferate? De ce nu în aviație? Și cu siguranță în mediul privat, mânat și el de lăcomie.

Și nu are cum să fie altfel de vreme ce zilnic întreaga nație se uită la impostura de la vârf. Uitați-vă la membrii agramați ai guvernului, la primarii de pe care curge aurul și vorbăria, la membrii CCR, la distinșii parlamentari care azi făceau confuzii economice demne de un șofer sau de un zidar.

Zi de zi România este asaltată de un val de impostură care azi i-a intrat la propriu în vintre. Un fals medic coase o cezariană, în timp ce ia o șpagă. Ce poate fi mai relevant decât asta? Închipuiți-vă scena și oroarea părinților care află acum c-au fugărit pe scări, ca să-i bage bani în buzunar, pe unul care te omoară.

Diferența între medicul fals și distinșii parlamentari este că primul nenorocește o persoană în timp ce ei pot face asta unei țări. Și o fac metodic în fiecare zi. Înțelegeți dumneavoastră și de ce atâta opoziție înverșunată la campania anti-corupție și pro-morală din societatea românească. Pentru că acest tip de cancer se apără și răspunde. Și acum câștigă. Zvârcolirile oamenilor buni sunt pusee a ceea ce ar trebui să fie o nație vie.

O nație care nu e apărată din centrii ei vitali. Și aici aș adăuga o vorbă pe care am spus-o multor oameni bogați și puternici. Nu e nicio scofală să fii puternic sau bogat într-o țară săracă și proastă. Nu e nicio scofală pentru că în continuare copiii tăi vor locui între oameni needucați. Nu e o scofală pentru că vei merge încet cu toți săracii cinstiți pe drumurile proaste. Nu e nicio scofală să fii bogat într-o țară cu spitale murdare și proaste. Banii tăi și puterea ta te pot apăra când ai o boală cronică, dar nu te pot apăra când ți se întâmplă ceva brusc și dai de un felcer fără diplomă. Șpaga pe care i-o vei da chiar nu va compensa neștiința sa. Aici poți să mori bogat pentru că fără onestitate, dreptate și știință nu valorezi mult.

P.S: Descoperirile din sistemul medical sunt făcute tot de presa asta pe care multă lume o urăște. Nici de politicieni și nici de procurori.

Viitorul ne ia de proști

28 ianuarie 2019 Cătălin Striblea 00:03:47 0 comentarii

Inițial m-am gândit că e ironic că România a primit o fotografie în loc de buget. După care mi-am dat seama că este firesc să fie așa. Fotografia lui Liviu Dragnea este corolarul unei epoci mincinoase și al unei epoci a lucrului făcut în bătaie de joc, dar mai ales împotriva rațiunii.

Nu mă interesează că acolo sunt câteva dosare penale, nu mă interesează că premierul nu e prezent la masă, deși se lucrează la decizii majore. Și nici faptul că la o întâlnire economică majoră nu e niciun laptop.

Mă interesează tupeul politic de tovarăși, de camarazi de partid. E fotografia unui for interior al partidului comunist. Doar acolo se dădea impresia asta că tovarășii lucrează în beneficiul oamenilor. Doar acolo se dădeau comunicate lemnoase și misterioase în același timp, dar care nu însemnau nimic.

M-aș uita, însă, și-n altă cheie. Motivul pentru care am primit o fotografie în loc de buget este că nu au o soluție reală la ce urmează. Cu datorii uriașe, împrumutându-se lunar de peste un miliard de euro, nu pentru a genera plus valoare, ci pentru a plăti facturi sociale, lucrurile nu stau bine.

România este în pragul unei crize. Noile taxe au transformat țara în importator de curent din exportator, silesc băncile să taie investițiile, au scumpit curentul, au devalorizat moneda națională și ne-au adus în situația că nimeni nu vrea să ne împrumute. Șapte emisiuni de titluri ale statului, din ultimele luni, nu au fost acoperite complet. Și nici nu este cum, de vreme ce tu vrei să faci afaceri cu ce-l pe care-l belești. Or pentru asta, chiar nu au nicio soluție, în afară de unele fantezii populiste: să înjumătățim rezerva națională, să luăm banii copiilor sau cine știe ce.

Și-mi mai spune ceva această fotografie. Nu mă grăbesc să compar cu Venezuela, suntem încă la multe prostii depărtare. Dar am să mă uit la un fapt incontestabil. Sau la un concurs de fapte incontestabile. Pentru asta trebuie însă să ne adresăm celui mai echilibrat și apreciat institut de cercetare politică din Statele Unite. Brookings Institution este instituția la ale cărei analize fac cel mai des referire politicienii americani, fie că sunt de dreapta sau de stânga.

Ce spune Brookings despre Venezuela? ”Venezuela a devenit exemplul pentru cum o combinție de corupție, greșeli economice și o guvernare care nu respectă standardele democrației pot duce la suferințe în masă.”

Mai știți undeva aceste exemple? Turcia, Belarus, Rusia, Moldova și o listă lungă de alte state care stau să se prăbușească. România unde vi se pare că este în această combinație de factori? Cât de aproape suntem de un scenariu de acest tip?

Venezuela a început prăbușirea sa cu taxare marilor companii petroliere și apoi naționalizarea lor. Toate erau făcute pentru finanțarea unor programe care să-i ajute pe săraci. Sau pentru programul de locuințe național. Doar că, potrivit Brookings, guvernul nu a livrat decât pentru anumiți săraci, iar programul de case a fost un semi-eșec, neajungând niciodată la numărul de locuinte preconizat.

Între timp, inflația a explodat, a ajuns la 1 milion la sută, moneda nu mai are valoare și se tranzacționează uriaș pe piața neagră, guvernul Maduro a renunțat la toate standardele democratice, a bătut repetat populația în stradă și, foarte interesant, țara s-a depopulat. Se estimează că patru milioane de oameni au fugit în țările vecine.

Azi, la spartul târgului, Maduro a vrut să scoată din rezerva națională aur de 1,1 miliarde de dolari, dar Banca Angliei l-a blocat. Mai știu pe unii care visează la rezerva băncii Naționale ca să îndrepte cursul leului. Maduro e fost șofer de autobuz. Nici ai noștri nu-s departe. La populism sunt însă egali.

La ora la care scriu, Liviu Dragnea anunță că are cele mai mari creșteri ale PIB-ului din istorie. Doar că le raportează la doi ani și nu la unul, cum ar fi normal. Dar, chiar de-ar fi așa, atunci de ce ne împrumutăm de un miliard lunar? Ce se face cu banii aceștia? Unde sunt spitalele, autostrăzile și grădinițele? Sau PIB-ul acesta uriaș nu ajunge decât pentru bugetari?

Ce-ar fi de spus la final: suntem departe de a fi Venezuela, dar adunarea de la masă se poartă ca și cum am fi!