M-am uitat la filmul din Libertatea și la tot ce-a urmat. M-am uitat și la conferința de presă a pompierilor, dar și la ”punctul de vedere” al domnului Raed Arafat. Am câteva gânduri, iar voi, cititorii acestui blog, trebuie să știți unde stau.
Întâi de toate, jurnaliștii au dreptul să publice oricând, fără să-i batem la cap că au ales un moment, că acesta are influențe, că ajută sau împiedică pe cineva în diverse campanii electorale sau așa ceva. Adevărul trebuie să fie cunoscut oricând, chiar dacă dă peste cap planurile celor care ne plac sau nu. Așadar, întrebarea de ce acum, adresată jurnaliștilor, nu are sens.
În privința sursei, lucrurile sunt la fel de simple. Acestea aleg să facă dezvăluiri în funcție de interesele lor, stările lor emoționale sau modul lor de a fi. Este evident că înregistrarea a plecat în spațiul public cu un rost. Dar și aici trebuie să vedem care este interesul public. Să lămurim ce-l macină pe omul cu imaginile sau să facem ceva în slujba societății. Deci, motivul pentru care un om a dat imaginile mi se pare mai puțin important.
Pot să spun doar că imaginile nu au o implicare în campania electorală, deși ar fi trebuit. Niciunul dintre candidați nu a ridicat subiectul, deși el este absolut relevant pentru noi ca țară. Tocmai aici am fi avut discuțiile interesante și relevante. Chiar așa, candidații Iohannis și Dăncilă, ce pot spune despre progresul DSU sub mandatele lor? Vedeți? Nimic?
Și atunci să ne îndreptăm către cel, singurul, care are de spus ceva pe tema asta: Raed Arafat. De altfel, eu cred că acesta este și motivul apariției înregistrării. Odată cu schimbarea guvernului este și un moment potrivit să fie schimbat și domnul Arafat. Dacă aș fi parlamentar chiar aș întreba pe ministrul de interne și cel al sănătății, dacă domnul Arafat mai poate fi secretar de stat. L-aș întreba asta și pe domnul Orban. Este de de fapt singura miză a momentului.
Înainte de a spune ce cred eu despre situația lui Arafat, două vorbe despre film. Văd acolo destul dezorganizare. Văd oameni a căror atitudine nu este clară și nici conformă cu spațiul. Văd că oamenii aceștia patinează pe lângă ce au de făcut. Nu pot judeca, însă, toată intervenția pentru că nu pot răspunde la întrebarea: ”ar fi putut salva mai mulți?”.
În mod egal nu pot să facă o vină unui singur pompier care alerga acolo fără cap sau pentru că nu a găsit o unealtă. În haosul acela nici nu putea fi altfel. Nu pot să-l judec pe Arafat pentru că vorbea la telefon. Nu știu de ce o făcea și cu cine vorbea. M-aș fi așteptat să-l văd, însă, suflecându-și mânecile. Pentru că la asta este realmente bun.
Nu pot să judec cei câțiva pompieri care stăteau degeaba. Nu le știu procedurile, nu știu care e rolul lor. Nici pe cei care cărau pe paleți sau pe brațe. În astfel de situații faci tot ce poți. Dacă spun că a fost un dezastru, îi acuz pe toți, inclusiv pe cei care și-au făcut treaba și eu cred c-au fost acolo destui.
Nu judec nici înjurătura. Mi-e clar că ea se adresa colegilor și nu celor care muriseră. Indecentă și nelalocul ei, dar mesajul era să salveze ce se mai poate salva.
Câteva lucruri de bun-simț pot să spun, însă.
Toată conducerea DSU, Arafat și miniștrii de interne ar fi trebuit să știe despre acest film. El ar fi trebuit să fie material didactic pentru alte intervenții. La o lună, două, raportul ar fi trebuit să conțină, date, acte, fapte și imagini despre ce s-a întâmplat. Ele au existat, segmentat, la cursurile domnului Arafat. Dacă oamenii de la ISU și cei de la DSU nu și-au analizat intervenția pe baza propriilor imagini, atunci aceasta este o greșeală managerială.
Dacă acest caz nu este predat la școală și la cursurile de instruire, atunci chiar este o greșeală imensă. La ce să te aștepți data viitoare? Cum progresează profesional acești oameni? Din intervențile unor salvatori-pompieri la Digi FM, înțeleg că unul dintre motivele pentru care structura s-a prezentat sub standard este și faptul că nu se mai fac exerciții la posibilele locuri de intervenții. Și că nu ar exista proceduri temeinice care să fie repetate la nesfârșit. Atunci, acest film ar fi trebuit să fie un punct de plecare.
Domnul Arafat este vinovat personal de faptul că nu a cerut aceste lucruri. El spune că ulterior Colectiv, pompierii sunt învățați să răspundă la astfel de dezastre. Pe baza a ce, însă?
Putem judeca și minciuna. Ofițerii ISU care au ascuns de Parchet filmul sunt vinovați. Ar fi trebuit să pună la dispoziție tot ce au. Dacă domnul Arafat nu a știut de film, atunci a acceptat să fie mințit. A închis ochii din rațiuni doar de el știute. Experiența îi spunea că ISU ar trebui să aibă toate datele la un loc.
Întrebarea este dacă domnul Arafat trebuie să-și dea demisia. Cutuma spune că în situații excepționale, liderii unei organizații care a greșit sunt primii care pleacă. Așa se procedează în marile democrații. Doar că domnul Arafat este însăși organizația.
Raed Arafat este constructorul sistemului de urgențe din România. Dacă funcționează și cum funcționaeză i se datorează în mare măsură. În anii 90 și poate chiar mai târziu, salvarea era așteptată cu orele. Șpăgile, lipsa de medici și lipsa de materiale sanitare erau cutuma. Pas cu pas, Arafat a schimbat o lume. Dacă azi peste 300 de mii de oameni beneficiază anual de SMURD, i se datorează. În drumul său, Arafat a dărâmat incompetență, lehamitate și rețele de corupție. Multă lume are de ce să-i mulțumească.
În egală măsură, pe măsură ce puterea sa s-a extins, lucrurile au început să fie mai greu de controlat. Incompetența de sistem s-a aciuat și ea. Eșecurile au devenit vizibile, iar capacitatea lui Arafat este firesc să fie pusă la îndoială. O astfel de structură are tone de probleme și întrebarea care se pune este dacă doctorul mai poate dirigui absolut tot ce se află în subordinea sa. În plus. în toate cazurile de eșec din ultimii ani, domnul Arafat nu a avut ce să-și reproșeze.
Următoarea formulă guvernamentală are de dat un răspuns la toată povestea asta primtr-un audit independent al DSU care să ne spună dacă structura răspunde la exigențele europene. Și de abia atunci să se pronunțe.
Eu să repet ce-am spus după ancheta din 2015 a aceluiași Cătălin Tolontan, care reclama incompetența ISU. Ca fiecare om, este posibil să mai și obosească. Iar noi trebuie să avem mai curând încredere în organizații, sisteme și mai puțin în oameni providențiali. Ar fi un pas înainte pentru societatea noastră, un pas spre maturitate. Asta nu înseamnă că este un om mai puțin valoros. Dimpotrivă
La final, însă, eu am să vă las să meditați și la alt lucru. Băsescu a vrut să-l zboare pe Arafat, oameni din PSD au vrut să-l zboare pe Arafat. Nu a fost simpatic nimănui.
Dacă în locul său era un cetățean din partidul lui Băsescu sau din gruparea Dragnea, cum ar fi fost?
Chiar dacă situația actuală pare una de criză politică, mi se pare că lucrurile stau un pic mai bine decât în lunile trecute. Aerul pare mai respirabil. Se discută lucruri firești, normale pentru o democrație și o viață politică sănătoasă. Avem dezbatere, avem argumente pro și contra și asta e bine. Avem, însă, și o fragilitate a spațiului politic mai rar întâlnită la noi. Opțiunile celor cinci partide care au dat guvernul jos sunt atât de diferite încât acordul politic va fi supus unor compromisuri majore.
De fapt PNL va trebui să guverneze pe chestiuni punctuale, unde să obțină acorduri conjucturale. Asta spunea și Dan Barna în interviul de la Digi 24. Asta înseamnă că unele teme vor fi greu sau imposibil de realizat. Voi privi la câteva dintre ele, așa cum rezultă din acordul USR cu PNL. În fapt, PNL a obținut acordul USR, dar nu oferă mare lucru în schimb.
Cele două formațiuni spun că doresc alegeri anticipate. Eu cred că, azi, USR este singura formațiune care vrea așa ceva. Și că odată a juns la guvernare, Ludovic Orban nu-și va dărâma singur guvernul, decât dacă va traversa o criză economică majoră. PSD nu vrea alegeri pentru a avea ce toca. La fel Pro România, care nu a terminat de devorat PSD-ul. ALDE și PMP nici atât pentru că sunt partide mici, în scădere. Iar UDMR chiar nu are de face așa ceva. Așadar, eu văd aici un drum închis, iar PNL nu are de ce să-și respecte asigurarea dată USR. E un partid mare, care are de hrănit multe guri.
Alegerile locale în turul doi sunt blocate de UDMR. Aceasta nu este de acord cu o Ordonanță. Nu va fi de acord nici cu o lege. La fel PSD care-și apără primarii. Nici PNL nu va trage tare pentru că are destui primari. Cei care au rămas nu reușesc să pună o astfel de majoritate. Nu văd acest deziderat realizabil. Doar dacă PNL sacrifică unele primării pentru a lua Bucureștiul. Dar asta înseamnă că USR să renunțe și la Nicușor Dan și Vlad Voiculescu.
Recursul compensatoriu, anularea sau modificare sa sunt posibile. Până și din PSD sunt voci care spun că legea a făcut rău. Lucrurile au luat o turnură care se poate întoarce împotriva inițiatorilor săi. Cred că est un lucru realizabil cu mare majoritate.
Desființarea SIIJ. În realitate doar PNL și USR susțin acest lucru. Restul clasei politice își dorește oricând o armă împotriva DNA. Doar PMP va avea un discurs dublu aici, adică va spune una și va face alta. Dacă Orban nu dă ordonanță aici, desființarea nu va avea loc. Știm sigur doar că va da Ordonanță pentru renunțarea la pensionarea anticipată a magistraților sau va amâna procedura.
Inițiativa Fără penali în funcții publice nu are șanse. PSD, Pro România, UDMR, PMP și o parte din PNL o dezavuează. Nu are nicio șansă. Sper să mă înșel.
Desființarea pensiilor speciale sau plafonarea lor. Va fi o temă în viitoarea campanie electorală. Va fi făcută la un moment dat. PSD și Pro România se vor opune, mai puțin în privința magistraților. Aceștia sunt, însă, protejați de o decizie a CCR. La fel militarii, de decizia politică.
Ordonanța 114 va fi abrogată în forma actuală și marile companii vor scăpa de taxe. PNL promite acest lucru, USR îl sprijină. Ponta are viziuni liberale. Atenție, însă! Când gaura de la buget se va vedea de adevăratelea, vor veni aceleași taxe sub alte forme.
Chestiunile administrative și de mediu sunt atât de complicate încât va fi greu ca în următorul an să avem o modificare radicală.
Cred că PNL va avea un guvern după un rând de voturi sau două. Cu toate acestea, anul următor nu va fi unul al schimbărilor fundamentale, ci posibil un început, o desțelenire. Se vor face progrese mici și unele poate vor însemna ceva. Temperați-vă așteptările, însă!
Valuri de editoriale și analize tv împing USR-ul spre guvernare. Noul partid s-a confruntat în ultimele zile cu o presă amarnică și intensă, care i-a cerut apăsat să intre la guvernare. Foarte bine. Presa poate cere orice. Argumentul este că interesul public al unei Românii în mai multe tipuri de crize prevalează interesului politic al USR.
Am asistat chiar la două dezvăluiri, de la CTP și de la Moise, care spun că au votat USR-ul și că sunt în asentimentul tuturor votanților săi, atunci când le cer intrarea la guvernare. Știu că noi, jurnaliștii, trăim de multe ori cu impresia că vorbim în numele foarte multor oameni, dar nu știu câți dintre oamenii din USR chiar vor acum la guvernare.
În fine, noi am mai trecut printr-un episod similar. Alianța PD-PNL s-a născut cu o biciuire a celor două partide de către o mare parte din presă. Existau mai multe materiale despre viitorul luminos al Alianței decât declarații ale liderilor săi.
Eu o să analizez de ce nu intră USR la guvernare sau de ce consideră echipa sa de conducere că nu e bine. Și pot să spun că uneori trebuie să te abții să faci unele lucruri ca să obții mai mult.
USR nu poate intra la guvernare din cauza candidaturii lui Dan Barna. El are o șansă reală de a merge în turul doi al alegerilor prezidențiale. Dacă radicalizează masa sa de alegători, atunci poate face asta. Or tocmai asta se întâmplă în ultimele zile. O parte din USR consideră că articolul din Rise a fost nedrept. Apoi, împingerea sa în corzi de către liniile de atac ale PNL, în chestiunea guvernării, va enerva multă lume.
De asemenea, cum să intri în guvernul lui Iohannis ca mâna a doua când peste două săptămâni tu va trebui să construiești o campanie anti-Iohannis. Iar dacă intri astfel într-un guvern, o să fii doar un valet. Și, da, bătălia împotriva lui Iohannis este onestă. Este președintele Iohannis unul fără reproș? Nu ar trebui să primească un avertisment?
Da, USR a participat la răsturnarea PSD. Pentru că PSD este răul cel mai mare prin prisma măsurilor din ultimii ani. El a năruit credibilitatea, justiția și economia României. Trebuia înlăturat. Intrarea la guvernare este altă poveste.
În actualul Parlament, USR are doar opt la sută. Nu are o legitimitate care să-i permită mai mult de un post-două de ministru. Ce domeniu ai alege și cât ai putea face în acest an? Câte dintre reformele inițiate de tine ar avea succes? Viitorul guvern va fi unul prizonier al Parlamentului, mai rău decât guvernul Cioloș. Mai ales al doilea, dacă Orban pică prima dată. Iar Barna și compania vor deconta tot ce nu pot face. Vor fi trecuți la capitolul dezamăgiri și tocați ca atare. Și toate formațiunile vor trage în ei.
Apoi nu uitați cine este PNL. E același partid care a fost în combinația USL. Și-i are și pe toți urmașii lui Băsescu. Toți știu să facă politică veche și mai cu toate combinațiile. Or USR este un partid anti-sistem. Dacă intră acum cu lumea veche, pierde acest avantaj pe vecie. Nici nu va putea face nimic, dar va fi trecut la ”toți sunt la fel.” Aceeași clisă.
E o iluzie să credeți că PNL și vechea clasă politică vor face ceva din ce le promit. Stați un pic de vorbă cu fruntașii PNL și vedeți dacă vor alegeri de primar în două tururi. Credeți că vor trece ”inițiativa fără penali”? Eu, nu. Singurul lucru cu care vor fi de acord este eliminarea recursului compensatoriu. Și nici nu va accepta nicio negociere pe tema comisarului european. Dacă nu ai un cuvânt de spus pe această temă, de ce ai intra?
De fapt, cu câteva locuri de miniștri, la ce ar conta expertiza ta în guvern? Și cât de decisiv ai fi? Trebuie să intri ca să-i oferi României o gură de aer? Tocmai a primit-o. Peste șase luni sau un an, poți lua totul: Președinte, Parlament, Guvern. Merită încercat. Deocamdată sprijinirea din Parlament pare a fi opțiunea cea mai bună pentru USR.
Acestea sunt calculele politice. Interesul public spune că România trebuie să aibă cât mai curând o guvernare responsabilă. De acest lucru sunt responsabili în primul rând cei desemnați să formeze guvernul. Ei pot lua toate măsurile pe care alegătorii lor le așteaptă printr-o colaborare parlamentară. Marea mea speranță este ca epoca ticăloșiilor să se sfârșească. La asta trebuie să fim atenți.
Tinel Gheorghe (PNL): Nu ne putem bate joc de banii publici, așa cum a făcut PSD. De aceea, reducem numărul de ministere.
Daniel Breaz: Adică, dați oameni afară! De ce dați oameni afară?
Tinel Gheorghe: Nu dăm afară oameni care-și fac treaba, dar ați umplut ministerele, instituțiile cu pile, amante, cunoștințe, rude… Tot felul de politruci pe care-i plătim degeaba, pentru că ei nu știu să facă nimic. Da, clientela PSD nu mai are ce căuta în ministere!
Daniel Breaz: Deci, dați oameni afară.
Tinel Gheorghe: Da, dăm afară pilele și amantele voastre, ale PSD-iștilor!
Daniel Breaz: Dar și ei sunt oameni.
Discuția aceasta de la Antena 3 trebuie marcată pe vecie în societatea din România. Nu numai datorită celor doi domni, ambii exemple ale meritocrației în politica din Dâmbovița, dar și datorită mesajului transmis.
Întâi de toate trebuie să știți că domnul Breaz este cel care ”a preluat ștacheta președinției europene”, a considerat Holocaustul un moment delicat, a băgat cimitirul de la Săpânța în patrimoniul UNESCO și ne-a anunțat că ”Eminescu este cel mai mare poet care l-a dat România”
Ani de zile, pilăraia a fost de neatins în România. Și este de neatins. Ba, mai mult, în ultimii ani a devenit politică de stat. Tonul a fost dat de Liviu Dragnea, nu ați uitat, care a trimis două angajate de la stat la partid. De fapt acesta era modelul. Folosirea la maximum a resurselor publice în folos particular.
Nu ați uitat că în timpul acestei guvernări au fost eliminate conflictele de interese care urmăreau exact acest lucru, ca neamurile să nu lucreze în același loc cu decidenții politici. Tot acum ANI a fost spulberată, astfel încât agenția a devenit o formă fără fond. În același timp, toate fiicele și fiii au fost angajați la stat. Niciunul dintre copiii de șefi de PSD nu a dorit să-și măsoare competența la privat. Poate fiul domnului Dragnea, dar afacerea lui viza chiar relația cu statul.
Așadar, fiul Vioricăi Dăncilă este la Curtea de Conturi, fiica lui Petre Daea este la Ministerul Agriculturii, fiul lui Adrian Năstase este consilier la vicepremierul Fifor, fiica lui Florin Iordache la BNR, fiul lui Gabriel Oprea și el la agricultură, fiica lui Paul Stănescu, consilier la ANCOM, fiul lui Buzatu este secretar de stat, fata lui Țuțuianu este la PMB. Și nu uitați de familia Cosma din Parlament. Ca ea să ajungă unde trebuie și-au dat demisia doi oameni de pe listă. Înțelegem că acum pleacă la un consulat în Grecia, într-o vacanță eternă.
Nu vi se pare simptomatic că toți acești oameni lucrează la stat? Și că statul nu livrează mai nimic din ce ar trebui să facă? La nivel mai mare sau mai mic, situația se repetă. Dacă toți șefii mari își pun odraslele în funcții, de ce nu ar face-o și șefii mici? Dar aceștia sunt doar membrii de familie. Luați în calcul tot ce înseamnă pilă politică, oameni de partid, amante sau alții care au lins clanțele unde trebuie. Așa o să înțelegeți cel mai bine deși nu reușim nimic. Pentru că sunt impotenți. Angajând doar cu acest criteriu este clar că mergem la vale. Și la fel de clar este de ce au crescut salariile. Asta face orice părinte pentru copii.
Nu vorbesc de rușine aici. Pentru că ea a lipsit cu desăvârșire în acești ani. Ba, a fost demontată pas cu pas. Mesajul aproape c-a fost așa: ”Nu vă fie frică români să furați să mințiți, să mituți să puneți pile. Toată lumea fură, toată lumea minte, toată lumea are ceva de ascuns.” Și dacă niciuna nu se potrivea, a venit Nicolicea cu argumentul suprem: ”Dacă alegi o rudă genială, care a luat premiul Nobel, în dauna unui prostălău care nu e rudă cu tine, evident ca nu e niciun conflict de interese.” De unde deduci că aceste numiri nu numai că sunt justificate, dar sunt chiar onorante pentru noi, ei fiind cei mai deștepți români.
În fine, domnul Breaz a adus argumentul emoțional suprem, ăla de câine spășit care se asigură că nu ia bătaie. Se gudură pe lângă tine și-ți linge din palmă, după ce te-a mușcat și și-a luat o jordie pe spate. ”Sunt și ei oameni.” Ce o să faci? O să-i dai afară? Nu, pentru că e destul de greu. Dar lăsați-ne măcar să ridicăm un pic ștacheta, domnule fost ministru. Că pleacă ei singuri.
După ce Liviu Dragnea și-a cerut scuze românilor din pușcării, în fața întregului popor, a venit vremea ca lumea să primească un scuipat în freză și de la domnul Tăriceanu. Las deoparte comparația plastică dintre Koveși și Ceaușescu. E războiul lor, doamna Koveși are arme să-i răspundă. Rămân însă stupefiat la sensibilitatea domnului Tăriceanu față de pușcăriile românești. Și la organul receptiv pentru suferințele colegului Liviu și a ale altora.
”Degeaba am tras semnale de alarmă, liderii europeni sunt surzi la ele, precum şi la gemetele celor care au ajuns în puşcărie din cauza abuzurilor înfăptuite de Laura Codruţa Kovesi şi a sistemului care o ţine în funcţii,” zice domnul Tăriceanu.
E bine că auziți gemete domnule Tăriceanu. E bine că auziți gemete de deținuți și gemete ale democrației. Pentru că asta vă deschide urechea și pentru alte gemete. Mai profunde, mai puternice și mai adânci ale acestei țări. Gemete ale oamenilor care v-au trimis în Parlament repetat. Gemete ale oamenilor cărora le-ați fost prim-ministru.
Poate o să auziți astfel gemetele părinților care și-au pierdut copiii în spitale după Colectiv. Poate o să auziți gemetele celor care au murit pentru că nu erau feșe, mese de operații și camere sterile. Poate o să auziție gemetele celor care au murit colcăiți de bacterii ucigașe, ale celor care nu au avut pastile, ale celor care nu au mai plecat din țară.
Dacă tot auziți gemete, poate ar trebui să le auziți pe cele ale miilor care mor anual pe drumurile ce ar fi trebuit să fie autostrăzi. Poate le auziți pe cele ale oamenilor care mor de praf și sufocare în orașele României.
Sau poate auziți gemetele copiilor care au murit în haznaua școlii. Sunt mai mulți la număr, împărțiți între numeroasele locuri în care wc-ul nu a ajuns în școala românească
Dacă ați auzit un geamăt, poate îl auziți și pe cel al Alexandrei care suna la 112 și spera că o să vină cineva să o salveze. Cineva din statul pe care l-ați condus ani buni.
Poate o să auziți gemete din depărtare, de la o grămadă de oameni care au ales să se chinuie în afara României, chiar și în timpul în care erați premier al acestei țări.
Dacă vă concentrați puțin și vă luați ochii de la pușcărie, o să auziți gemete peste tot, domnule Tăriceanu! Sunteți preocupat de democrație? Perfect. Și noi, dar forma cea mai bună a acesteia se exercită, în primul rând, în afara pușcăriilor. Ați creat în ultimii ani un sistem care a venit în întâmpinarea tuturor celor aflați în pușcărie sau a celor urmăriți penal. I-ați scos de acolo, le-ați anulat procesele, le-ați întors procesele, le-ați dat o sumedenie de instrumente de apărare. E destul.
E timpul să reveniți și să vă uitați la oamenii care nu sug de la stat și nu le pasă de gemetele din pușcării. Sau să plecați. Nu o să geamă nimeni.
Partidul Comunist va face într-un an și jumătate 100 de ani de existență. Și asta se simte prin toți porii urmașilor săi. Niciun partid nu poate să trăiască mai mult decât vârsta biologică a membrilor săi, fără a face niște schimbări profunde în viața sa. Fără a se conecta la ce se trăiește astăzi. Or, priviți și dumneavoastră la PSD.
La cea mai recentă întrunire de partid, doamna Dăncilă a fost numită ”mamă pentru copiii României, mamă între mame”. Fiți atenți mai departe: ”să fie simbol al păcii între români, ale păcii peste hotare, noi trebuie să avem pace, siguranța românilor oriunde se află”. Eu, care am trăit și alte vremuri, o văd aici pe tovarășa Elena Ceaușescu, căci numai ea mi-a fost mamă iubitoare ani de zile. Și, sincer, sunt mirat că mai aud rahaturi din astea și 30 de ani mai târziu.
Dar nu e tot. Ascultați-l pe domnul Stroe: ”Pentru prima oară, România are nevoie, are șansa și poate avea un președinte-femeie, soție, mamă și gospodină. O femeie muncitoare, tenace, perseverentă și dârză, cum sunt femeile din România”. Vă jur că nimeni nu ar fi avut curajul să o numească pe Ceaușeasca gospodină. Pentru asta dispăreai din spațiul public.
Dar cele mai simpatice sunt discursurile publice ale liderilor PSD. Acela în care doamna Dăncilă spune că ”trebuie să fim mai aproape de tineri.” Sau: ”Trebuie să analizăm această situaţie. Întotdeauna ce nu te omoară te întăreşte. PSD a trecut cu bine peste situaţiile dificile.”
Mi se pare că în ultimile săptămâni și-au desăvârșit arta de a nu mai spune nimic, moștenită chiar de la mândrul Partid Comunist. PSD nu mai are niciun reflex de-a vorbi concret și pe limba unuia ca mine. Tot ce apare în ultima vreme e o panglică colorată și electorală. PSD s-a făcut mic, incompetent la lucruri concrete, incapabil să înflăcăreze oamenii și cu o credibilitate mică spre deficitară.
I-a reușit chiar performanța de a ajunge în poziția de a pierde puterea ca urmare a manevrelor unui partid încă foarte mic, Pro România. Victor Ponta a reușit să lucreze PSD din afară deși nu avea nimic de oferit, iar premierul e cu toate bucatele pe masă. Pentru că nu a înțeles exact mersurile din acest moment, PSD a pierdut și singurul aliat, partidul lui Tăriceanu.
Cum se explică această anomalie din politica românească? Cum au ajuns mai marii zilei să rămână singuri și aproape de finalul puterii, ba, mai mult, aproape de finalul lor ca formațiune importantă.
Partidul Comunist a fost rampa de lansare a acestui partid. Din inerție PSD a mai ținut puterea și influența câtă vreme a mai stat pe osatura și membrii în viață ai partidulului care l-a creat. Apoi a început să cadă sub propria greutate. Lipsa filtrelor, faptul că nu a mai reușit să atragă profesioniști, imensa pilăraie, l-au strivit. Lipsa unei dezbateri interne, modul dictatorial de-a conduce din perioda Dragnea l-au dus în derizoriu.
Lipsa profesioniștilor și a competenței, lipsa rezultatelor concrete l-au dus în singurele zone la îndemână: mărirea salariilor din pix și naționalism gălăgios. Nici lor nu le este foarte clar de ce au ajuns în situația asta. Singura explicație pe care ar trebui să o ia în calcul este și cea care-i doare cel mai tare.
PSD nu a fost niciodată un partid social democrat. Doar s-a plasat din gură în zona asta. În fapt a fost un partid conservator, reprezentant al elitei de la stat. Nici nu avea altfel cum. ȘI PCR era partidul tovarășilor. E o formațiune foarte pricepută la a crea dependența săracilor față de cei care dispun de resursele zilei, dar foarte puțin pricepută în a lucra la binele general și la starea de echilibru. PSD nu are nevoie să livreze nici stradă, nici școală, nici spital pentru că membrii săi oricum au întâietate în orice situație.
Acest abandon al rațiunii nu arată însă decât un lucru: că le-a sosit vremea!
La ceva ani după ce Mircea Geoană fusese îndepărtat din PSD și căzuse într-o combinație politică de neînțeles și dezarmantă cu Vanghelie, un celebru lider PSD îmi spunea șușotit că ”pe Geoană l-am făcut toți.” A rostit și cuvinte mai apăsate și surâdea cu plăcere când pomenea de ”prostănacul” lui Iliescu.
Mircea Geoană avea două facultăți înaintea sa, fusese ministru de externe, avea capacitatea de a înțelege dosare pe care vorbitorii nu le pricepeau deloc, știa unde să sune ca să se facă auzit în occident. Dar nu reușea deloc să învețe manevrele șmecheroase de Dâmbovița. Politica asta de aici nu i se potrivea deloc. Iar de câte ori încerca să facă una la fel ca a colegilor de partid, cădea în ridicol.
Momentul culminant a fost seara alegerilor când partidul nu i-a păzit voturile, încununâdu-l drept regele pierzătorilor pe mai mulți ani. Nu cred să fi existat nepotrivire mai mare între capacitatea de a face lucruri și funcționarea unui partid. Întâmplările lui Geoană sunt celebre și probabil vor fi de neimitat. Asta l-a și scos în afara circuitului politic. Sau, mai exact, faptul că nu poate face astfel de politică.
Numirea lui Geoană la NATO este rezultatul muncii pe care a dus-o singur în ultimii ani. Nu i-a bătut nimeni drumurile, a făcut-o cu puterile sale. Dar asta este mai puțin important. În altă parte voiam să ajung.
Îndepărtarea unor oameni precum Mircea Geoană, Cristian Diaconescu, Mihai Tănăsescu sau Daniel Dăianu din sistemul politic românesc, ca să dau câteva exemple doar, este una dintre cauzele impotenței actuale. România politică și-a permis luxul să se despartă de oameni deștepți. Mediocrii și infractorii au tras o grămadă de proști după ei. Resursele nu au fost conservate, dezastrul este iminent. Și eminent.
Să ne înțelegem. Oamenii pe care i-am numit nu sunt fără pată, nu sunt plăcuți de toată lumea. De fapt, niciun politician nu este așa. Toți au un grad de ipocrizie, minciună sau adevăruri nerostite. Important ca el să fie acceptabil social și să respecte norme clare. Nu există persoane pure în politică sau nesupuse greșelii. Aici vorbim de capacitate. De posibilitatea a de a rezolva anumite chestiuni și dosare. De a fi recunoscuți ca specialiști în ce fac. Or, lipsa lor este o pierdere. Politicienii nu sunt cei mai plăcuți oameni și toți cei mai de sus sunt criticabili. Dar, sincer, prefer să critic un om deștept.
O să încerc să vă explic ce am înțeles eu din decizia CCR, vorbind cu mai mulți oameni care stăpânesc domeniile penal și constituțional. Dați-mi voie la început, însă, să-mi exprim admirația pentru cei doi juriști, unul de la Caracal și unul de la distanță, care au reușit ce nu au putut în mai bine de zece ani sute de avocați celebri.
Chestiunea completelor specializate a mai fost pusă în timp și de alți inculpați. Niciunul nu a reușit însă să obțină aprobarea instanțelor regulate. Iordache și Nicolicea au ajuns însă la CCR și doar ei știu cum au reușit să convingă Curtea de ceea ce zeci de judecători nu au fost convinși. Bașca, Iordache nu avea calitate oficială când a sesizat Curtea, iar aceasta și-a încălcat și o decizie dându-i acest drept.
Începutul trebuie să-l căutați în 2000 când legislația anti-corupție s-a gândit la nevoia unor magistrați speacializați în corupție. E o idee generală europeană, dar ea vizează mai mult procurorii. Din lipsă de personal, în România această idee nu s-a aplicat niciodată. Atenție, legea vizează toată țara nu numai Înalta Curte de Casație. Așa că unele instanțe le-au scris o patalama tuturor judecătorilor de penal din care s-a înțeles că sunt specializați, altele i-au considerat specializați. Apoi, legea nu distinge ce înseamnă specializat.
La Înalta Curte i-au considerat specializați pe toți dintr-un motiv practic: nu sunt destui judecători. La Înalta există obligația ca judecătorii să fie dați aleatoriu, iar existența și a unor complete specializate ar fi dus la nevoia a sute de judecători numai la Înalta Curte, lucru virtual imposibil.
Acum se vor relua doar procesele pe rol pentru că decizia vizează o chestiune de procedură, nu una de drept penal. Judecătorii vor primi o hârtie, ea le va da specializarea, probabil va fi contestată în unele cazuri și apoi se ia treaba de la zero. Hotărârea nu poate trece de dosarele definitive pentru că nu vizează o lege penală.
Problemele apar însă în alte părți. Legea anti-corupție nu distinge între Înalta Curte și restul instanțelor. Decizia ar trebui să se aplice întregii țări. De abia aplicarea ei doar la ÎCCJ va fi neconstituțională pentru că duce la inculpați de ranguri diferite în fața legii.
Și a doua chestiune e mult mai veche. De beneficiile judecății pe fond la ÎCCJ se bucură doar o categorie de oameni din România: parlamentarii și demnitarii. Nu e clar de ce e așa, dar e clar că acum se bucură și de o judecată privilegiată. Or pe viitor, acest drept ar trebui să dispară și să fie minimal, dacă tot avem complete specializate.
Să constatăm că multe dintre dosare vor merge spre prescripție pentru că termenele nu vor fi atât de rapide.
Ce-ar mai fi de spus este că, în această speță, s-a judecat în funcție de persoane, importanța lor, încrengătura politică, apartenența la rețeaua interlopă politică și cu spatele la hotărâri anterioare, la legalitate și consecințe. Pur și simplu a fost o bișnițăreală a căror efecte exacte nu le intuim exact.
Și încă ceva: lucrurile complicate și neclare vor lăsa întotdeauna portițe de scăpare. Faptul că nimeni nu a rezolvat legislativ sau procedural acest cuvânt, ”specializat” lăsat în aer are consecințe. Și le trăim acum.
Doamna Dăncilă a anunțat la Congresul PSD că va face o ”autostradă cap-coadă.” Și că PSD are ”tricolorul în suflet”. Și ar mai fi o listă întreagă de ”o să se facă”, listă care e cam aceeași de la instalarea la guvernare. Atât s-a putut. Spre norocul ei, doamna Dăncilă nu a comis niciuna dintre gafele care au făcut-o celebră. Și pare mult mai stăpână pe sine de când s-a eliberat, la închiderea lui Dragnea.
Totuși pentru cine are timp să-și amintească istoria acestui partid, continuatorul PCR, alegerea de sâmbătă pare de mirare. Desigur că era evidentă pentru că nu aveau alte soluții, dar de mirare. Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta aveau alt calibru. Dragnea nu avea anvergură, dar, în afara lui Iliescu, era singurul care nu venea din sfere și știa bine de tot România reală sau, mă rog, partea sa de politică interlopă.
De-a lungul anilor, dacă te uiți la lista de oameni care s-au perindat prin funcțiile PSD, nu numai că unii aveau și carte, dar aveau și o capacitate de-a înțelege politica peste nivelul de Teleorman. Și-i țineai mai curând minte prin declarațiile jignitoare, nedemocratice, absurde decât prin unele proaste.
Ce s-a întâmplat? Mai multe, cu siguranță
În primul rând, PSD a rămas același trist și mare partid comunist. Doar că sâmburele de meritocrație din anii 80 și 90 nu mai există. Înainte de 89 nu aveai unde să te duci, de aia la PCR erau băieți deștepți. Nu aveau alternative. După aia au putut merge oriunde: la alte partide, în străinătate sau se realizau fără politică. PSD a mai fost o atracție pentru oameni cu carte și inițiativă doar în primii ani după 90. Ultimul care a încercat ceva a fost Ponta cu câteva apariții decente și bune în guvernele sale.
Odată cu treaba asta, partidul și-a deschis porțile pentru tot felul de oameni. Nu a mai funcționat niciun fel de filtru al capacității profesionale. Politica anilor 90 și 2000 a dus la ceea ce se numește rețeaua. Important era să aparții cuiva. Acest sistem de tip fanariot s-a definitivat și a ajuns la apogeu în epoca lui Liviu Dragnea. Aici nu a mai contat în niciun fel știința, ci doar loialitatea față de stăpân.
Concomitent PSD și-a accentuat valențele de partid-stat și s-a autogenerat laolaltă cu birocrația. Pentru că oamenii care ajungeau aici erau lipsiți de inițiativă și capacitate de a face pentru ei sau comunitate, cu rare excepții antreprenoriale, PSD a devenit un partid care odată cu apartenența îți livra și o funcție la stat.
Accelerat, partidul a făcut tot ce i-a stat în putință să rupă legături cu societatea civilă, cu zona corporatistă, cu zona europeană sau tineri cu viziuni de stânga reală. PSD s-a transformat în partidul administrației, al unei părți dintre bugetari sau al celor care au strânse legături, în viața lor, cu statul. Adăugați un imens aparat corupător și treaba e cam gata.
Cu cât structura a devenit mai mare, mai piloasă și mai clientelară, cu atât știința, capacitatea de a înțelege lucrurile s-a subțiat. Și capacitatea de a produce lideri cu viziune și anvergură a decăzut. Pur și simplu s-a șubrezit. Atât mai poate produce. De aici politicile care doar măresc salarii și pensii pe împrumut și nimic altceva.
Și tot de aici refugiul în naționalism, izolaționism, xenofobie sau mai știu eu ce. Când nu ai nimic de oferit sau de citit, drumul către această zonă e pe cât de facil, pe atât de sigur.
În fine, dacă nu are norocul unor schimbări majore, PSD va funcționa de aceaeși manieră până când se va subția de tot sau va deveni un partid antieuropean. Este și firesc să fie așa. Totuși se află la capătul la aproape 100 de ani de funcționare din care cea mai mare parte a stat la putere. Lumea se schimbă și unei astfel de structuri îi e greu să o prindă din urmă.
Partea proastă este că o mare parte din acest partid se confundă până la identitate cu statul român.
L-am revăzut pe Horia Roman Patapievici după foarte mulți ani. Nu s-a schimbat mai deloc. Are un aer care-l menține foarte tânăr. Nici acum nu știu ce vârstă are. Pare mereu tânăr. Știu că atunci când îl citești ți se pare că scrie foarte înalt. Adevărul este că are un verb foarte direct și că îmi place mult când vorbește. Neaoș românește, răspicat și fără să se ferească de adjective.
Mi-a rămas în cap o exprimare a sa de acum mai bine de 10 ani. Vorbeam la telefon și încercam să-i obțin promisiunea unui interviu. Era cam înaintea Crăciunului, iar el mi-a spus ”să ne auzim după Sfântul Ion”. Asta, în capul meu, a făcut un pic de pauză pentru că eu vorbesc mai curând de 7 ianuarie. Nu iau repere religioase când vine vorba de calendar. Și atunci m-am simțit un pic din ”Omul recent” al lui HR Patapievici. Și poate am înțeles mai mult din carte.
Interviul de mai jos este unul care are la bază noua sa carte denumită ”Anii urii”. Și am să spun pe șleau că este o carte care îți va explica rațiunile și trăirile noastre, nu numai ale lui HR Patapievici, în epoca lui Traian Băsescu. Cumva pare ca noi să fi fost adversari de idei, pe jumătate, în vremurile acelea. Dacă ai răbdare, zece ani mai târziu, vezi că de fapt oamenii sunt animați de aceleași gânduri bune. Raportările la faptele mici și curente fac diferența, scopul e același.
Cartea lui HR Patapievici reunește articolele scrise de acesta vreme de mai mulți ani, la jumătatea anilor 2000, și care i-au atras și denumirea incorectă de ”intelectual al lui Băsescu”. O să vă lămuriți pe parcursul interviului de ce incorectă.
(Primul articol este din) 2006, decembrie. E primul. Atunci când în 18 decembrie a fost condamnat în mod oficial, de către șeful statului. Nu zic Traian Băsescu, zic șeful statului, că asta e funcția simbolică. A fost condamnat oficial ca fiind un regim ilegitim și criminal, regimul comunist din România. Primul articol pe care l-am selectat din cele pe care le scriam la vremea aceea pentru Evenimentul Zilei, săptămânal, se numește: „Văcăroiu, demisia! PRM, dezmembrarea!”. Era scris la cald, după acea istorică ședință a Parlamentului, în care șeful statului a citit actul de condamnare, în care pur și simplu dracul gol a intrat între parlamentari. Erau camerele reunite, Senatul și Camera Deputaților, și realmente am avut sentimentul că dracul e lăsat liber în acea adunare.
Momentul aproape uitat merită câteva explicații. Mie mi se pare esențial pentru ce nu se întâmplă azi.
În primul rând a fost o decizie care este politică și de stat, pe care Traian Băsescu, pe atunci Președintele României, a luat-o: de a convoca o comisie, care a lucrat sub autoritatea specialistului numărul 1 în istoria comunismului românesc și în general istoria comunismelor sovietic și est-europene, un profesor la o facultate americană, la Maryland. E vorba de Vladimir Tismăneanu. Un om care avea o ascendență într-o familie comunistă, internaționalistă din România, care plecase din România la începutul anilor ʼ80 cred și care avusese o carieră internațională, impunându-se cum se spune astăzi în jargonul universitar, ca o autoritate epistemică în chestiunea comunismului. Președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a decis să-i încredințeze lui formarea unei comisii pentru analizarea și condamnarea comunismului. Această comisie a lucrat un an. A fost prima comisie care a avut, grație ordinului expres pe care președintele l-a dat, acces la arhive care până atunci nu fuseseră accesibile, și care din acel moment au devenit accesibile pentru toți istoricii. E un lucru important care trebuie reamintit. A deschis pârtie pentru cercetarea istorică într-o mulțime de arhive care până atunci rămăseseră nedeschise. Asta s-a soldat cu un act pe care președintele l-a citit și care implica condamnarea ca regim ilegitim și criminal a regimului comunist din România.
Horia Roman Patapievici este unul dintre sutele de oameni arestați la finalul zilei de 21 de cembrie 1989, atunci când striga împotriva lui Ceaușescu. L-am întrebat dacă a fost bătut.
Nu mi-a venit rândul. Ancheta propriu-zisă a fost în dimineața zilei de 22, după ce fuseserăm puși în celulă de-a valma. Eram câte trei într-un pat și venea un subofiţer, striga un nume și omul era luat. Lipsea o vreme și când era adus, era realmente adus pe brânci. Nu ați văzut așa ceva! Ieșea un om normal și era adus pe brânci! În patul în care eu eram cu trei oameni era un student la electronică și un țăran din Ilfov, țăranul a fost cel care a fost luat. A avut ghinionul să-i fie strigat numele. Asta s-a întâmplat până aproape de ora 12, 1. Noi nu am știut de ce. După aceea, pe la 3, 4, a apărut cineva care imediat, la câteva minute a fost urmat de comandantul pușcăriei, un maior. Acesta ne-a spus: „A fugit dictatorul, băieți!”. Era brusc complice. Până atunci eram criminali și bandiți și ne omora, iar după aceea ne făcea cu ochiul spunându-ne: „Băieți, a fugit dictatorul!”. Apoi comandantul, maiorul, a venit, a spus ceva de exces, nu de abuz și a întrebat: „Sunt oameni cu răni deschise aici?”. Erau! Erau cu plagă împușcată! Era unul care avea fluierul piciorului zdrobit și ieșise afară, nimeni nu se uitase la el până atunci. Singurul caz de ajutor medical pe care l-am văzut a fost până să fim duși în celule, într-o fază pregătitoare. Am fost puși, după miezul nopții, într-o încăpere îngustă, peste 100 de oameni. Nu se putea sta jos. Stăteam în picioare. Din când în când, unii care erau în vârstă, ne dădeam într-o parte, și acela stătea pe vine o vreme, ca să-și tragă sufletul. După care se ridica iarăși și un altul se lăsa. În acest context fereastra era zăbrelită ca să nu avem suficient aer. Era un fel de sufocare lentă. Cineva a strigat: „Sunt diabetic! Am nevoie de insulină! Am nevoie de insulină!”. Aveam să aflu mai târziu că era poetul Florin Iaru. Într-adevăr s-a deschis ușa, a fost înjurat înspăimântător și îmbrâncit, dar a fost luat și i s-a dat asistență.
Ca să închid istoria, colegul nostru de pat, țăranul din Ilfov, a fost luat a plecat normal și avenit în cârje, târât. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Gemea încetișor, cu foarte multă demnitate. Ne-a povestit că era întrebat „ce ai strigat, de ce ai strigat, mă?”, „cu cine ești înhăitat?”. Și așa mai departe. Era totuși un pretext ca să fie bătut. A fost bătut la șale, a fost bătut la picioare. Ancheta consta în bătaie! Nu era în obținerea de informații.
(Am fost dus) mai întâi, la Inspectoratul General al Miliției, la IGM Eforie. Acolo am fost ținuți seara și noaptea până la 12, cred, când am fost duși cu niște dube, câte 4 încătușați pe o banchetă, și alți patru încătușați pe cealaltă banchetă. Eram încătușați unul de celălalt.
Nu mi-a fost frică! Cuvântul nu e frică. Nu cred că frica este ceea ce simte omul în situația asta. Este să dezvolte o atenție neobișnuită. Vezi totul cu o acuitate pristină, de parcă lucrurile atunci ar fi fost create. Ești foarte atent! Asta înseamnă la pândă. Atenția aș spune că este ceea ce se dezvoltă în mod extraordinar, dar și un simț foarte economic al energiei. Înveți instantaneu cum să-ți economisești puterea ca să faci față, pentru că nu știi la ce vei fi expus.
La începutul anilor 90, HR Patapievici a fost primit de societate ca un star cultural. Luna de miere avea să fie relativ scurtă.
(Răul) a început cu Politicele. Polarizarea în ce mă privește… Când am debutat, în ʼ92, am fost primit cu brațele deschise de toată lumea. Cele două cărți de debut practic, pentru că au apărut simultan: „Cerul văzut prin lentilă”, apărută ca urmare a unui premiu pe care pe vremea aceea (îl oferea) editura Nemira, condusă de Valentin Nicolau. Din păcate nu mai e printre noi. El a avut, împreună cu Dan Petrescu, consilierul literar al lui Valentin Nicoulau, un om excepţional, ideea să instituie un premiu pentru tineri. Consta în publicarea unui volum. Premiul pe care l-am luat a fost pentru eseurile pe care începusem din ʼ92 să le public, până în ʼ93 când am luat premiul. Dan Petrescu s-a prins imediat că e ceva aici atunci și mi s-a acordat acest premiu de debut al editurii Nemira, constând în formarea unui volum. „Cerul văzut prin lentilă” l-am format împreună, în discuții cu Dan Petrescu. A fost o epocă extraordinar de frumoasă. Ilustrațiile au fost făcute de Dan Perjovschi. A fost o colaborare foarte specială. Luam fiecare eseu în parte. Dan era cu carnețelul lui de notițe și eu îi spuneam care e treaba acolo. În timpul ăsta el schița. Cădea peste o chestie. Îi spuneam: „Uite, asta e grozavă!”. O lucra, o puneam deoparte și treceam la următorul. Debutul cu cele două cărți, cea de la Nemira, și „Zbor în bătaia săgeții” care prin hazard, deși era dată în editură de un an și jumătate a apărut în același an, ʼ95. Toată lumea m-a salutat. A fost o îmbrățișare. Când am publicat politicele s-a produs prima polarizare: naționaliștii au identificat în mine dușmanul poporului român pentru că eram sever, critic și aplicam vulgatei naționale o privire necruțătoare. Ea era orientată mereu și mereu și mereu și mereu, de exigența pe care o aveam față de etnitatea noastră ca popor și națiune. Criteriul meu nu era comparația cu occidentul, ci scrutarea faptelor noastre în raport cu ideea mea de demnitate. (Lucruri din istorie) direct falsificate și care foloseau de fapt ca alibi pentru ce? Pentru atitudini lașe, conformiste ori nedemne din prezent.
Al doilea mare val de antipatie și ură față de mine a fost când am publicat „Omul recent”, când progresiștii postmoderni s-au simțit atacați și aveau de ce. S-au coalizat împotriva mea, de data asta zugrăvindu-mă nu ca antiromân, cum făcuseră naționaliștii în ʼ96, ci eram acum antioccidental, antifeminist, antiminoritar, antigay, antimodernitate și așa mai departe. ”Un împuțit de conservator.”
Nu m-am implicat în politică, ci în construcția unei instituții pe care am făcut-o foarte competitivă, dovadă că am căpătat un nume în arhitectura institutelor culturale naționale de cultură din Uniunea Europeană prin intermediul reformei pe care am făcut-o. Noi, românii, am fost în structura de conducere trei ani și timp de un an am condus toate afacerile planetare ale acestei organizații care este EUNIC (European Union National Institutes for Culture). Reuneau toate institutele naționale de cultură din Uniunea Europeană: British Council, Institut français, Goethe Institut, Cervantes. Toate astea care ne stârnesc reverii au lucrat sub autoritatea noastră, a românilor, timp de un an, în 2010-2011.
Ani la rând, România l-a perceput, însă, ca un susținător al ideilor lui Traian Băsescu. El cum s-a regăsit?
O luptă în favoarea ideilor lui Traian Băsescu nu am dus niciodată, domnule Striblea. Ce am dus a fost o luptă împotriva a ceea ce eu numesc „mecanismul urii pentru agregarea corpului politic”. Cum se formează corpul politic? Corpul politic înseamnă de fapt următorul lucru: oamenii dintr-o zonă care trăiesc, fac schimburi economice, intră în raporturi formale, informale. Sunt coagulați, sunt structurați de opțiunea față de anumite idei politice. De exemplu preferăm un stat autoritar sau un stat democratic? Dacă e un stat democratic formula lui este liberală sau populistă? Astea sunt idei politice. Oamenii se angajează moral față de ele și le susțin. Corpul politic este structurat de opțiunea față de aceste idei. Ceea ce eu susțin este că de la un anumit moment, corpul politic românesc a fost deturnat din structurarea lui normală față de angajamente morale, față de idei care sunt cele pe care le găsiți în dicționarele de politică. A fost structurat de ură. De ura față de Traian Băsescu. Eu nu m-am angajat față de ideile pozitive ale lui Traian Băsescu, ci m-am angajat împotriva acestui curent de transformare a corpului politic într-un recipient pentru ura față de Traian Băsescu.
Nu, (eticheta de intelectual a lui Băsescu) a venit mai târziu. A venit după prima suspendare, pentru că urmarea condamnării comunismului a fost imediat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui, în care guvernarea a devenit parte, în mod aberant, pentru că pe vremea aceea Tăriceanu emanase ca să spun așa, din câștigul, din victoria în alegeri a Alianței Dreptate și Adevăr, deci a lui Traian Băsescu. El fusese numit premier de către Traian Băsescu. Defecțiunea lui Tăriceanu s-a văzut atunci cu claritate. A gerat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui imediat după condamnarea comunismului, prezidată de Dan Voiculescu! Această comisie a produs în Parlament o reașezare care nu era cea rezultată din alegeri a forțelor politice: așa numita coaliție a celor 322 care într-o zi istorică, fatidică, a votat suspendarea, declanșarea mecanismului de suspendare a președintelui. Din acel moment, eu împreună cu cei care au fost numiți intelectualii lui Băsescu am devenit critici deschiși ai acestei deturnări a politicii, pentru că nu mai era politică! Era altceva! Era o mobilizare a electoratului prin intermediul mass-media, prin intermediul Parlamentului, în vederea obținerii unui singur lucru: neutralizarea unui actor politic.
Care a fost mecanismul interior al relației cu Băsescu? Exista de fapt o relație?
Era zero. Nu l-am cunoscut înainte, iar după aceea, după ce m-a numit la recomandarea lui Andrei Pleșu, pe vremea aceea consilier al Președintelui, la conducerea Institutului Cultural Român, am avut o întrevedere. Am fost numit. Nici intelectualii lui Băsescu nu erau în anturajul lui personal. Nu mergeam la mese cu el. Aceasta a fost confecționată integral. Am vorbit în interviul pe care i l-am dat Ramonei Ursu, în Newsweek în 2018 pe larg despre relația mea cu Traian Băsescu. A fost o relație profesională despre care trebuie să spun, cu riscul de a fi acuzat că sunt adulatorul lui Traian Băsescu și că sunt pupincurist, cum s-a tot spus despre intelectualii lui Băsescu… Să-l acuzi pe un om precum Gabriel Liiceanu, cu statura lui, că este pupincuristul lui Băsescu arată toată dezordinea morală a chestiunii.
Toată lumea spune că intelectualii au luat ideile lui. De fapt Băsescu a luat ideile intelectualilor.
Ce se știe mai puțin despre această perioadă este abuzul fizic și psihic asupra lui HR Patapievici.
(Am avut de suferit) în momentul în care în spațiul public a fost încălcată regula civilității și a politeții. În momentul în care organe de presă au fost transformate în tunuri de desființat persoane. În momentul în care atacul la persoană a devenit conținutul unor emisiuni din mass-media. În momentul în care Antena 3 s-a specializat pe ceea ce în dreptul american se numește character assassination, adică în distrugerea personală a individului.
Nici nu pot să reproduc! Nu pot să reproduc ceea ce Mircea Badea sau Gâdea spuneau despre mine în emisiuni. De la a fi tratat „gunoi”, „infractor”, „delapidator” și „distrugător”, „antiromân”, eventual și „neromân”, lucru care într-un fel aluziv mereu a fost strecurat. Nu sunt doar „antiromân”, ci și „neromân”. Să spunem lucrurilor pe nume. Există un imaginar latent în populație cu jidanul, cu neromânul. Atunci activezi subliminal acest nivel pentru că, nu e așa, tu nu ai spus lucrul ăsta în mod explicit, dar vinovat e cine a gândit. Minciuni pure! Totul, minciuni pure!
Și desigur, trebuie despre vorbim despre primul și, probabil, cel mai mare fake news românesc: Patapievici care nu-l respectă pe Eminescu.
Și asta este o minciună! O răstălmăcire pură! Ceea ce spuneam acolo era dimpotrivă că Eminescu ține de un tip de cultură pe care l-am numit „tipul german în cultură”, care este metafizic, filosofic, religios, bazat pe profunzime, pe esență. În epoca noastră postmodernă și relativistă toate astea sunt suspecte în cel mai înalt grad. Ca atare, pentru acest tip de oameni, pentru relativiștii postmoderni, Eminescu este ca un cadavru în debara. Pentru ei. Asta a fost întoarsă împotriva mea, ca fiind o declarație care mă califică ca detractor a lui Eminescu. Ceva de necrezut!
Când spunem spațiul public ne referim la puterea de difuzare. Una este puterea de difuzare a cărții. Sunt cititorii cărților. E un public. Sociologic vorbind, este o componentă a opiniei publice informată pentru că vine dinspre citirea cărților. Un alt segment este cel care citește articole de gazetă sau de revistă literară, unde am publicat deopotrivă. Cotidiane și deopotrivă reviste literare. Cei care citesc reprezintă tot un public informat, pentru că a citit, și formează opinia publică pornind de la ce au înțeles din ce au citit. Cu totul altceva este televiziunea, pentru că scurtcircuitează raportul de înțelegere. Este moderatorul sau instigatorul mai degrabă, care prin puterea de penetrare a televiziunii implantează în mintea omului opinii gata făcute. El nu le mai elaborează. El le primește, cu autoritatea televiziunii. În momentul în care televiziunea spune „Patapievici este detractorul lui Eminescu!”, „Patapievici nu este român!”, „Patapievici este antiromân!”, „Patapievici a distrus ICR-ul, batjocorește cultura română!”, formează un tip de opinie publică care nu mai este informată, ci este victima unei propagande prin mass-media.
Este episodul care a fost foarte traumatic pentru mine. Mi-a făcut viața civilă imposibilă! În cartierul în care locuiam pe atunci toți oamenii se uitau la Antena 3. Când spun pe atunci este vorba de anii 2008, 2009, 2010, 2011. Culminează cu anul incredibil pentru români, 2012, anul care ne-a pus pe această traiectorie pe care noi evoluăm astăzi, o traiectorie complet greșită. A doua suspendare.
Te duci în piață și acolo lumea se simte îndreptățită de ce văzuse cu o seară înainte la televizor, respectiv la Antena 3, la România TV. Pe vremea aia era și Realitatea TV. Se simțea îndreptățită să mă ia la refec. Să mă tragă la răspundere: „Domnuʼ, ce ați făcut domnu la ICR acolo?”. Iei ceapă și îți spune: „Da cu Eminescu? Domnule, nu vă e rușine? Chiar în halul ăsta? Nu mai aveți rușine, domnule, voi ăștia? De unde veniți, domnule, liftele astea păgâne?”. Asta era într-o zi, a doua zi, a treia zi… Mi-a făcut viața personală imposibilă! Imposibilă! Nu mai vorbim de atacurile fizice! Atacurile fizice când se simte dator să-ți tragă un body check. Bineînțeles (am fost lovit)! Sau episodul pe care l-am evocat cu scuipatul. Justiția morală făcută în România prin scuiparea în față! Toate astea au avut efecte fizice. Toată propaganda Antenei 3, pentru că ea epitomizează după părerea mea acest tip de agresiune, de character assassination, a avut efecte fizice asupra mea și mi-au făcut viața personală imposibilă.
Și o concluzie.
Nu numai pentru asta (am numit cartea „Anii urii”). În mod obiectiv ura este sentimentul care a făcut imposibilă (..). Ura nu este un sentiment politic. Nu este o idee politică. Nu este, deci, o idee politică față de care angajamentul moral, față de ea, să conducă la efecte politice utile, constructive. Angajamentul față de ideea politică intervenție a statului în economie sau nonintervenţia statului în economie, are efecte în sfera binelui public. Ura nu! Ei bine, ura a scurtcircuitat toate ideile politice utile și a transformat toată dezbaterea politică într-o raportare sterilă, absolut sterilă, la pseudoprobleme. Traian Băsescu, intelectualii lui Băsescu. Astea nu erau problemele politice ale României. Reforma în sănătate, da! Era o problemă politică a României! Condamnarea comunismului, da, este o chestiune politică, dar raportarea nu s-a făcut la ideea politică respectivă, ci la persoana Traian Băsescu care a fost transformată în sursa întregii dezbateri politice în forma cea mai primitivă cu putință.