politica | Striblea.ro

HR Patapievici: ”Ura a scurtcircuitat toate ideile politice utile”

26 iunie 2019 Cătălin Striblea 00:34:04 3 comentarii

L-am revăzut pe Horia Roman Patapievici după foarte mulți ani. Nu s-a schimbat mai deloc. Are un aer care-l menține foarte tânăr. Nici acum nu știu ce vârstă are. Pare mereu tânăr. Știu că atunci când îl citești ți se pare că scrie foarte înalt. Adevărul este că are un verb foarte direct și că îmi place mult când vorbește. Neaoș românește, răspicat și fără să se ferească de adjective.

Mi-a rămas în cap o exprimare a sa de acum mai bine de 10 ani. Vorbeam la telefon și încercam să-i obțin promisiunea unui interviu. Era cam înaintea Crăciunului, iar el mi-a spus ”să ne auzim după Sfântul Ion”. Asta, în capul meu, a făcut un pic de pauză pentru că eu vorbesc mai curând de 7 ianuarie. Nu iau repere religioase când vine vorba de calendar. Și atunci m-am simțit un pic din ”Omul recent” al lui HR Patapievici. Și poate am înțeles mai mult din carte.

Interviul de mai jos este unul care are la bază noua sa carte denumită ”Anii urii”. Și am să spun pe șleau că este o carte care îți va explica rațiunile și trăirile noastre, nu numai ale lui HR Patapievici, în epoca lui Traian Băsescu. Cumva pare ca noi să fi fost adversari de idei, pe jumătate, în vremurile acelea. Dacă ai răbdare, zece ani mai târziu, vezi că de fapt oamenii sunt animați de aceleași gânduri bune. Raportările la faptele mici și curente fac diferența, scopul e același.

Cartea lui HR Patapievici reunește articolele scrise de acesta vreme de mai mulți ani, la jumătatea anilor 2000, și care i-au atras și denumirea incorectă de ”intelectual al lui Băsescu”. O să vă lămuriți pe parcursul interviului de ce incorectă.

(Primul articol este din) 2006, decembrie. E primul. Atunci când în 18 decembrie a fost condamnat în mod oficial, de către șeful statului. Nu zic Traian Băsescu, zic șeful statului, că asta e funcția simbolică. A fost condamnat oficial ca fiind un regim ilegitim și criminal, regimul comunist din România. Primul articol pe care l-am selectat din cele pe care le scriam la vremea aceea pentru Evenimentul Zilei, săptămânal, se numește: „Văcăroiu, demisia! PRM, dezmembrarea!”. Era scris la cald, după acea istorică ședință a Parlamentului, în care șeful statului a citit actul de condamnare, în care pur și simplu dracul gol a intrat între parlamentari. Erau camerele reunite, Senatul și Camera Deputaților, și realmente am avut sentimentul că dracul e lăsat liber în acea adunare.

Momentul aproape uitat merită câteva explicații. Mie mi se pare esențial pentru ce nu se întâmplă azi.

În primul rând a fost o decizie care este politică și de stat, pe care Traian Băsescu, pe atunci Președintele României, a luat-o: de a convoca o comisie, care a lucrat sub autoritatea specialistului numărul 1 în istoria comunismului românesc și în general istoria comunismelor sovietic și est-europene, un profesor la o facultate americană, la Maryland. E vorba de Vladimir Tismăneanu. Un om care avea o ascendență într-o familie comunistă, internaționalistă din România, care plecase din România la începutul anilor ʼ80 cred și care avusese o carieră internațională, impunându-se cum se spune astăzi în jargonul universitar, ca o autoritate epistemică în chestiunea comunismului. Președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a decis să-i încredințeze lui formarea unei comisii pentru analizarea și condamnarea comunismului. Această comisie a lucrat un an. A fost prima comisie care a avut, grație ordinului expres pe care președintele l-a dat, acces la arhive care până atunci nu fuseseră accesibile, și care din acel moment au devenit accesibile pentru toți istoricii. E un lucru important care trebuie reamintit. A deschis pârtie pentru cercetarea istorică într-o mulțime de arhive care până atunci rămăseseră nedeschise. Asta s-a soldat cu un act pe care președintele l-a citit și care implica condamnarea ca regim ilegitim și criminal a regimului comunist din România.

Horia Roman Patapievici este unul dintre sutele de oameni arestați la finalul zilei de 21 de cembrie 1989, atunci când striga împotriva lui Ceaușescu. L-am întrebat dacă a fost bătut.

Nu mi-a venit rândul. Ancheta propriu-zisă a fost în dimineața zilei de 22, după ce fuseserăm puși în celulă de-a valma. Eram câte trei într-un pat și venea un subofiţer, striga un nume și omul era luat. Lipsea o vreme și când era adus, era realmente adus pe brânci. Nu ați văzut așa ceva! Ieșea un om normal și era adus pe brânci! În patul în care eu eram cu trei oameni era un student la electronică și un țăran din Ilfov, țăranul a fost cel care a fost luat. A avut ghinionul să-i fie strigat numele. Asta s-a întâmplat până aproape de ora 12, 1. Noi nu am știut de ce. După aceea, pe la 3, 4, a apărut cineva care imediat, la câteva minute a fost urmat de comandantul pușcăriei, un maior. Acesta ne-a spus: „A fugit dictatorul, băieți!”. Era brusc complice. Până atunci eram criminali și bandiți și ne omora, iar după aceea ne făcea cu ochiul spunându-ne: „Băieți, a fugit dictatorul!”. Apoi comandantul, maiorul, a venit, a spus ceva de exces, nu de abuz și a întrebat: „Sunt oameni cu răni deschise aici?”. Erau! Erau cu plagă împușcată! Era unul care avea fluierul piciorului zdrobit și ieșise afară, nimeni nu se uitase la el până atunci. Singurul caz de ajutor medical pe care l-am văzut a fost până să fim duși în celule, într-o fază pregătitoare. Am fost puși, după miezul nopții, într-o încăpere îngustă, peste 100 de oameni. Nu se putea sta jos. Stăteam în picioare. Din când în când, unii care erau în vârstă, ne dădeam într-o parte, și acela stătea pe vine o vreme, ca să-și tragă sufletul. După care se ridica iarăși și un altul se lăsa. În acest context fereastra era zăbrelită ca să nu avem suficient aer. Era un fel de sufocare lentă. Cineva a strigat: „Sunt diabetic! Am nevoie de insulină! Am nevoie de insulină!”. Aveam să aflu mai târziu că era poetul Florin Iaru. Într-adevăr s-a deschis ușa, a fost înjurat înspăimântător și îmbrâncit, dar a fost luat și i s-a dat asistență.

Ca să închid istoria, colegul nostru de pat, țăranul din Ilfov, a fost luat a plecat normal și avenit în cârje, târât. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Gemea încetișor, cu foarte multă demnitate. Ne-a povestit că era întrebat „ce ai strigat, de ce ai strigat, mă?”, „cu cine ești înhăitat?”. Și așa mai departe. Era totuși un pretext ca să fie bătut. A fost bătut la șale, a fost bătut la picioare. Ancheta consta în bătaie! Nu era în obținerea de informații.

(Am fost dus) mai întâi, la Inspectoratul General al Miliției, la IGM Eforie. Acolo am fost ținuți seara și noaptea până la 12, cred, când am fost duși cu niște dube, câte 4 încătușați pe o banchetă, și alți patru încătușați pe cealaltă banchetă. Eram încătușați unul de celălalt.

Nu mi-a fost frică! Cuvântul nu e frică. Nu cred că frica este ceea ce simte omul în situația asta. Este să dezvolte o atenție neobișnuită. Vezi totul cu o acuitate pristină, de parcă lucrurile atunci ar fi fost create. Ești foarte atent! Asta înseamnă la pândă. Atenția aș spune că este ceea ce se dezvoltă în mod extraordinar, dar și un simț foarte economic al energiei. Înveți instantaneu cum să-ți economisești puterea ca să faci față, pentru că nu știi la ce vei fi expus.

La începutul anilor 90, HR Patapievici a fost primit de societate ca un star cultural. Luna de miere avea să fie relativ scurtă.

(Răul) a început cu Politicele. Polarizarea în ce mă privește… Când am debutat, în ʼ92, am fost primit cu brațele deschise de toată lumea. Cele două cărți de debut practic, pentru că au apărut simultan: „Cerul văzut prin lentilă”, apărută ca urmare a unui premiu pe care pe vremea aceea (îl oferea) editura Nemira, condusă de Valentin Nicolau. Din păcate nu mai e printre noi. El a avut, împreună cu Dan Petrescu, consilierul literar al lui Valentin Nicoulau, un om excepţional, ideea să instituie un premiu pentru tineri. Consta în publicarea unui volum. Premiul pe care l-am luat a fost pentru eseurile pe care începusem din ʼ92 să le public, până în ʼ93 când am luat premiul. Dan Petrescu s-a prins imediat că e ceva aici atunci și mi s-a acordat acest premiu de debut al editurii Nemira, constând în formarea unui volum. „Cerul văzut prin lentilă” l-am format împreună, în discuții cu Dan Petrescu. A fost o epocă extraordinar de frumoasă. Ilustrațiile au fost făcute de Dan Perjovschi. A fost o colaborare foarte specială. Luam fiecare eseu în parte. Dan era cu carnețelul lui de notițe și eu îi spuneam care e treaba acolo. În timpul ăsta el schița. Cădea peste o chestie. Îi spuneam: „Uite, asta e grozavă!”. O lucra, o puneam deoparte și treceam la următorul. Debutul cu cele două cărți, cea de la Nemira, și „Zbor în bătaia săgeții” care prin hazard, deși era dată în editură de un an și jumătate a apărut în același an, ʼ95. Toată lumea m-a salutat. A fost o îmbrățișare. Când am publicat politicele s-a produs prima polarizare: naționaliștii au identificat în mine dușmanul poporului român pentru că eram sever, critic și aplicam vulgatei naționale o privire necruțătoare. Ea era orientată mereu și mereu și mereu și mereu, de exigența pe care o aveam față de etnitatea noastră ca popor și națiune. Criteriul meu nu era comparația cu occidentul, ci scrutarea faptelor noastre în raport cu ideea mea de demnitate. (Lucruri din istorie) direct falsificate și care foloseau de fapt ca alibi pentru ce? Pentru atitudini lașe, conformiste ori nedemne din prezent.

Al doilea mare val de antipatie și ură față de mine a fost când am publicat „Omul recent”, când progresiștii postmoderni s-au simțit atacați și aveau de ce. S-au coalizat împotriva mea, de data asta zugrăvindu-mă nu ca antiromân, cum făcuseră naționaliștii în ʼ96, ci eram acum antioccidental, antifeminist, antiminoritar, antigay, antimodernitate și așa mai departe. ”Un împuțit de conservator.”

Nu m-am implicat în politică, ci în construcția unei instituții pe care am făcut-o foarte competitivă, dovadă că am căpătat un nume în arhitectura institutelor culturale naționale de cultură din Uniunea Europeană prin intermediul reformei pe care am făcut-o. Noi, românii, am fost în structura de conducere trei ani și timp de un an am condus toate afacerile planetare ale acestei organizații care este EUNIC (European Union National Institutes for Culture). Reuneau toate institutele naționale de cultură din Uniunea Europeană: British Council, Institut français, Goethe Institut, Cervantes. Toate astea care ne stârnesc reverii au lucrat sub autoritatea noastră, a românilor, timp de un an, în 2010-2011.

Ani la rând, România l-a perceput, însă, ca un susținător al ideilor lui Traian Băsescu. El cum s-a regăsit?

O luptă în favoarea ideilor lui Traian Băsescu nu am dus niciodată, domnule Striblea. Ce am dus a fost o luptă împotriva a ceea ce eu numesc „mecanismul urii pentru agregarea corpului politic”. Cum se formează corpul politic? Corpul politic înseamnă de fapt următorul lucru: oamenii dintr-o zonă care trăiesc, fac schimburi economice, intră în raporturi formale, informale. Sunt coagulați, sunt structurați de opțiunea față de anumite idei politice. De exemplu preferăm un stat autoritar sau un stat democratic? Dacă e un stat democratic formula lui este liberală sau populistă? Astea sunt idei politice. Oamenii se angajează moral față de ele și le susțin. Corpul politic este structurat de opțiunea față de aceste idei. Ceea ce eu susțin este că de la un anumit moment, corpul politic românesc a fost deturnat din structurarea lui normală față de angajamente morale, față de idei care sunt cele pe care le găsiți în dicționarele de politică. A fost structurat de ură. De ura față de Traian Băsescu. Eu nu m-am angajat față de ideile pozitive ale lui Traian Băsescu, ci m-am angajat împotriva acestui curent de transformare a corpului politic într-un recipient pentru ura față de Traian Băsescu.

Nu, (eticheta de intelectual a lui Băsescu) a venit mai târziu. A venit după prima suspendare, pentru că urmarea condamnării comunismului a fost imediat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui, în care guvernarea a devenit parte, în mod aberant, pentru că pe vremea aceea Tăriceanu emanase ca să spun așa, din câștigul, din victoria în alegeri a Alianței Dreptate și Adevăr, deci a lui Traian Băsescu. El fusese numit premier de către Traian Băsescu. Defecțiunea lui Tăriceanu s-a văzut atunci cu claritate. A gerat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui imediat după condamnarea comunismului, prezidată de Dan Voiculescu! Această comisie a produs în Parlament o reașezare care nu era cea rezultată din alegeri a forțelor politice: așa numita coaliție a celor 322 care într-o zi istorică, fatidică, a votat suspendarea, declanșarea mecanismului de suspendare a președintelui. Din acel moment, eu împreună cu cei care au fost numiți intelectualii lui Băsescu am devenit critici deschiși ai acestei deturnări a politicii, pentru că nu mai era politică! Era altceva! Era o mobilizare a electoratului prin intermediul mass-media, prin intermediul Parlamentului, în vederea obținerii unui singur lucru: neutralizarea unui actor politic.

Care a fost mecanismul interior al relației cu Băsescu? Exista de fapt o relație?

Era zero. Nu l-am cunoscut înainte, iar după aceea, după ce m-a numit la recomandarea lui Andrei Pleșu, pe vremea aceea consilier al Președintelui, la conducerea Institutului Cultural Român, am avut o întrevedere. Am fost numit. Nici intelectualii lui Băsescu nu erau în anturajul lui personal. Nu mergeam la mese cu el. Aceasta a fost confecționată integral. Am vorbit în interviul pe care i l-am dat Ramonei Ursu, în Newsweek în 2018 pe larg despre relația mea cu Traian Băsescu. A fost o relație profesională despre care trebuie să spun, cu riscul de a fi acuzat că sunt adulatorul lui Traian Băsescu și că sunt pupincurist, cum s-a tot spus despre intelectualii lui Băsescu… Să-l acuzi pe un om precum Gabriel Liiceanu, cu statura lui, că este pupincuristul lui Băsescu arată toată dezordinea morală a chestiunii.

Toată lumea spune că intelectualii au luat ideile lui. De fapt Băsescu a luat ideile intelectualilor.

Ce se știe mai puțin despre această perioadă este abuzul fizic și psihic asupra lui HR Patapievici.

(Am avut de suferit) în momentul în care în spațiul public a fost încălcată regula civilității și a politeții. În momentul în care organe de presă au fost transformate în tunuri de desființat persoane. În momentul în care atacul la persoană a devenit conținutul unor emisiuni din mass-media. În momentul în care Antena 3 s-a specializat pe ceea ce în dreptul american se numește character assassination, adică în distrugerea personală a individului.

Nici nu pot să reproduc! Nu pot să reproduc ceea ce Mircea Badea sau Gâdea spuneau despre mine în emisiuni. De la a fi tratat „gunoi”, „infractor”, „delapidator” și „distrugător”, „antiromân”, eventual și „neromân”, lucru care într-un fel aluziv mereu a fost strecurat. Nu sunt doar „antiromân”, ci și „neromân”. Să spunem lucrurilor pe nume. Există un imaginar latent în populație cu jidanul, cu neromânul. Atunci activezi subliminal acest nivel pentru că, nu e așa, tu nu ai spus lucrul ăsta în mod explicit, dar vinovat e cine a gândit. Minciuni pure! Totul, minciuni pure!

Și desigur, trebuie despre vorbim despre primul și, probabil, cel mai mare fake news românesc: Patapievici care nu-l respectă pe Eminescu.

Și asta este o minciună! O răstălmăcire pură! Ceea ce spuneam acolo era dimpotrivă că Eminescu ține de un tip de cultură pe care l-am numit „tipul german în cultură”, care este metafizic, filosofic, religios, bazat pe profunzime, pe esență. În epoca noastră postmodernă și relativistă toate astea sunt suspecte în cel mai înalt grad. Ca atare, pentru acest tip de oameni, pentru relativiștii postmoderni, Eminescu este ca un cadavru în debara. Pentru ei. Asta a fost întoarsă împotriva mea, ca fiind o declarație care mă califică ca detractor a lui Eminescu. Ceva de necrezut!

Când spunem spațiul public ne referim la puterea de difuzare. Una este puterea de difuzare a cărții. Sunt cititorii cărților. E un public. Sociologic vorbind, este o componentă a opiniei publice informată pentru că vine dinspre citirea cărților. Un alt segment este cel care citește articole de gazetă sau de revistă literară, unde am publicat deopotrivă. Cotidiane și deopotrivă reviste literare. Cei care citesc reprezintă tot un public informat, pentru că a citit, și formează opinia publică pornind de la ce au înțeles din ce au citit. Cu totul altceva este televiziunea, pentru că scurtcircuitează raportul de înțelegere. Este moderatorul sau instigatorul mai degrabă, care prin puterea de penetrare a televiziunii implantează în mintea omului opinii gata făcute. El nu le mai elaborează. El le primește, cu autoritatea televiziunii. În momentul în care televiziunea spune „Patapievici este detractorul lui Eminescu!”, „Patapievici nu este român!”, „Patapievici este antiromân!”, „Patapievici a distrus ICR-ul, batjocorește cultura română!”, formează un tip de opinie publică care nu mai este informată, ci este victima unei propagande prin mass-media.

Este episodul care a fost foarte traumatic pentru mine. Mi-a făcut viața civilă imposibilă! În cartierul în care locuiam pe atunci toți oamenii se uitau la Antena 3. Când spun pe atunci este vorba de anii 2008, 2009, 2010, 2011. Culminează cu anul incredibil pentru români, 2012, anul care ne-a pus pe această traiectorie pe care noi evoluăm astăzi, o traiectorie complet greșită. A doua suspendare.

Te duci în piață și acolo lumea se simte îndreptățită de ce văzuse cu o seară înainte la televizor, respectiv la Antena 3, la România TV. Pe vremea aia era și Realitatea TV. Se simțea îndreptățită să mă ia la refec. Să mă tragă la răspundere: „Domnuʼ, ce ați făcut domnu la ICR acolo?”. Iei ceapă și îți spune: „Da cu Eminescu? Domnule, nu vă e rușine? Chiar în halul ăsta? Nu mai aveți rușine, domnule, voi ăștia? De unde veniți, domnule, liftele astea păgâne?”. Asta era într-o zi, a doua zi, a treia zi… Mi-a făcut viața personală imposibilă! Imposibilă! Nu mai vorbim de atacurile fizice! Atacurile fizice când se simte dator să-ți tragă un body check. Bineînțeles (am fost lovit)! Sau episodul pe care l-am evocat cu scuipatul. Justiția morală făcută în România prin scuiparea în față! Toate astea au avut efecte fizice. Toată propaganda Antenei 3, pentru că ea epitomizează după părerea mea acest tip de agresiune, de character assassination, a avut efecte fizice asupra mea și mi-au făcut viața personală imposibilă.

Și o concluzie.

Nu numai pentru asta (am numit cartea „Anii urii”). În mod obiectiv ura este sentimentul care a făcut imposibilă (..). Ura nu este un sentiment politic. Nu este o idee politică. Nu este, deci, o idee politică față de care angajamentul moral, față de ea, să conducă la efecte politice utile, constructive. Angajamentul față de ideea politică intervenție a statului în economie sau nonintervenţia statului în economie, are efecte în sfera binelui public. Ura nu! Ei bine, ura a scurtcircuitat toate ideile politice utile și a transformat toată dezbaterea politică într-o raportare sterilă, absolut sterilă, la pseudoprobleme. Traian Băsescu, intelectualii lui Băsescu. Astea nu erau problemele politice ale României. Reforma în sănătate, da! Era o problemă politică a României! Condamnarea comunismului, da, este o chestiune politică, dar raportarea nu s-a făcut la ideea politică respectivă, ci la persoana Traian Băsescu care a fost transformată în sursa întregii dezbateri politice în forma cea mai primitivă cu putință.

La frizerie sau la guvernare?

19 iunie 2019 Cătălin Striblea 1 comentariu

Trebuie să recunoașteți că frizerul domnului Barna e un pic ghinionist. Una e să-l tundă pe un parlamentar obișnuit, fie el și lider al opoziției, alta e să tunzi un prim-ministru sau un prezidențiabil. Domnului Barna trebuie să-i fi fost, însă, mai plăcută această variantă. Până la urmă nici nu avea mari opțiuni. PSD nu putea fi înlocuit de la guvernare, decât dacă ar fi vrut. În ce mă privește, cred că situația de la frizeria domnului Barna este preferabilă.

Nu reușesc deloc să mă înscriu în retorica și agitația acestor zile care ar spune că e musai ca PNL plus USR să ajungă la guvernare acum și în orice condiții. Oi fi îmbătrânit și am devenit mai cinic. Sigur că politica presupune un idealism și un purism desăvârșite. Sigur că binele societății primează și că un partid trebuie să facă orice ca să ajungă la putere. Totuși, a te arunca cu capul înainte, fără un calcul, este o exagerare.

Un alt motiv pentru care nu mă agit foart tare este pentru c-am mai văzut acest spectacol. Țin minte condițiile în care s-a născut cu scrâșnete Convenția Democrată. Cât de mari au fost tulburările care să reunească PNȚCD, PNL. PD, UFD și ce alte ferătanii au mai fost pe acolo. Un guvern de coaliție este un lucru complicat. Mai aproape și mai bine văzută este Alianța Dreptate și Adevăr. În primăvara lui 2003, inițiativa a fost întâmpinată cu zâmbete, neîncredere și neputință. PD chiar avea în statut că nu poate face alianțe cu alte partide politice..

Întrebările, insinuările, piedicile au fost la fel de mari precum acum. Ba, acum mi se pare mult mai greu pentru că în urmă cu 15 sau 25 de ani nu exista Facebook, unde toată lumea să-și dea democratic cu presupusul. Sunt însă foarte liniștit. CDR, DA și ce fac acum PNL și USR au o trăsătură comună, adică un dușman comun PSD. Câtă vreme acesta va exista, alianțele împotriva sa sunt naturale. De asta și aceasta va exista.

Pe de altă parte, ea nu poate funcționa, însă, acum. Nu poți guverna minoritar, nu le poți da miniștri lui Victor Ponta și lui Traian Băsescu și nici nu poți negocia la nesfârșit cu 30 de oameni din PSD și ALDE dispuși să trădeze. Asta nu este politică în interes public, ci doar o ciolăneală care va compromite pe toată lumea. În acest moment guvernul Dăncilă este răul cel mai mic pentru că poate fi controlat parlamentar și instituțional. El va dispărea imediat după alegerile prezidențiale și va lăsa o guvernare nouă.

Dincolo de asta, cred că e momentul să depășim logica ”trebuie să face orice ca PSD să nu mai existe”. Au trecut 30 de ani și fostul partid comunist se îndreaptă spre irelevanță. Cred că de aici încolo se poate guverna de altă manieră. Cu proiecte și idei și cu răbdare. De asta trebuie să avem răbdare pentru o guvernare ”pe curat.”

Soția unui polițist: ”Vreți să știți cum e cu adevărat?”

11 iunie 2019 Cătălin Striblea 00:04:29 1 comentariu

Este de ajuns să citești doar un pic forumurile sau comentariile de pe FB la sinuciderea criminalului care a ucis un polițist. Este un val de neîncredere la adresa Poliției și puțini sunt cei care nu cred că omul a fost omorât în pușcărie.

Contribuie la asta valul de mesaje emoționale venite dinspre Poliție. Începând de la cel al lui Marian Godină care spunea că ”din păcate, nu s-a opus” și continuând cu alte editoriale. Prezentarea criminalului ca trofeu adaugă la povestea asta. Și apoi lumea și-a adus aminte că și asasinul din 2017 al unui polițist din Suceava s-a sinucis în pușcărie. Tot singur în celulă.

Oamenii pun întrebări. Și e firesc să fie așa. Când limitele discursului exced spațiul legalității, când mesajul din întreaga poliție este revanșard, lumea se va îndoi. Suspiciunea este, de altfel, o constantă a spațiului nostru și astfel de atitudini nu fac decât să o alimenteze. Nu ar mira pe nimeni să afle că există comandouri de justițiari care fac dreptate. S-ar găsi destui care să-i și apere.

Evident aceasta este o supoziție, o deducție care vine direct din logica frântă a celor care au promovat discursul la care mă refeream. Cu ocazia asta ei au aruncat o suspiciune asupra întregului corp profesional și au ratat ținta pe care ar trebui să o urmărească. Și anume corupția, delăsarea, incompetența și politizarea Poliției.

Cristi, polițistul omorât la Timișoara, a fost trimis la moarte într-o acțiune prost croită, neechipat, nepregătit pentru acest gen de operațiuni. Rolul său în societate era altul. Moartea sa este capătul unui lanț la care se adună zeci de compromisuri și influențe greșite. Moartea sa nu mai poate fi întoarsă. Ar fi putut fi, însă, semnalul unui reașezări în Poliție. Ținta a fost alta.

Iar ca să vedeți care este situația reală, ascultați-o mai jos pe Cristina! Soția unui polițist, care este omologul lui Cristian, stă cu inima strânsă de fiecare dată când pleacă el de acasă. Ea este și femeie de serviciu și psiholog pentru postul soțului său. Iar el știe când pleacă, dar nu când vine. Și nici măcar când dă pistolul la curățat nu se întâmplă asta. O unitate de apărare publică, lăsată de izbeliște. Întrebarea este dacă mergem mai departe.

Pe scurt: de la fotografia infractorului, la dosarul lui Băsescu

7 iunie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

S-au adunat câteva lucruri în ultima vreme despre care nu am apucat să scriu. Și vreau ca voi, cititorii mei, să știți unde mă situez în fiecare chestiune. Mi se pare corect, ca să înțelegeți pozițiile mele publice.

1. Fotografia cu infractorul care a omorât un polițist. Procedura este incorectă, Poliția e mai bună de atât. Îi înțeleg emoțional, înțeleg mesajul, nu înseamnă că e corect. Aștept să repete figura și când e vorba de cetățeni obișnuiți. Felicitări celor care l-au prins repede. Știu că Poliția se mobilizează rapid când sunt mize mari în joc. Nu pot fi de acord cu sugestia lui Marian Godină că l-ar fi dorit împușcat pe infractor. Cred că printre responsabili sunt și șefii din Poliție care au trupe nepregătite, nedotate și neinstruite pe care le trimit în luptă.

2. Pactul lui Iohannis. Președintele e dator să mențină presiunea asupra guvernului PSD. Scopul moral al referendumului nu poate fi deturnat sau uitat. De fapt, aceast este miza în perioada următoare. Altfel, sforțarea de acum câteva săptămâni a fost inutilă.

3. Tăriceanu când spune că parcursul european al României nu a fost pus în discuție. Ba a fost din greu și grețos pus în discuție în toate dezbaterile europarlamentare și televizate la care a luat parte partidul său. Au înjurat la greu tot ce înseamnă Europa și acum se dau neprihăniți. O minciună sfruntată, doar pe măsura suficienței cu care și-au permis să terfelească mai tot ce înseamnă instituție europeană.

4. Incidentele de la Valea Uzului arată ce poate face o clasă politică axată doar pe haleală. Fiecare parte pune foc și vrea să încaseze ceva de acolo. Nimeni nu are credibilitate ca să rezolve problema. dacă nu e stinsă repede, ce se întâmplă acolo va degenera rapid. Atenție la declarația lui Ponta de la Mîndruță: ”incidentul a fost programat de PSD în campania electorală și scăpat de sub control.

5. Băsescu CNSAS. Consilul a depus la Curtea de Apel documente care arată că Traian Băsescu a fost informator. Nu e prima dată când aflăm, ci e prima dată când sunt documente. Mugur Ciuvică este cel care a vorbit primul despre asta în 2004 și apoi a pierdut un proces cu fostul președinte. ”Niciodată nu am fost informator” a spus la un moment dat Traian Băsescu. Cel mai ignorat subiect al săptămânii, ar trebui să fie cel mai dezbătut. El încheie în dezonoare o epocă. Una care arată că Traian Băsescu a avut parte de protecție informatică, mediatică și că o grămadă de oameni s-au pus în slujba sa. Acest evenimnt prăbușește mai multe repere și arată că funcționarea statului român este secvențială, momentană și ține de persoană.

Papa Francisc, între o mare de iubire și coada ipocriților

3 iunie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

La finalul slujbei din Catedrala Națională, în fața Papei Francisc și a Patriarhului Daniel se făcuse o coadă din notabilitățile zilei, în primul rând politicieni, care stăteau să primească o binecuvântare și o Evanghelie din mâna celor doi. Sigur, momentul dorit de toată lumea era vindecătoarea atingere papală. Și, desigur, acesta este unul dintre momentele care te intrigă cel mai tare.

Vreme de o oră, Francisc și Daniel au dat un exemplu de europenism. După episoadele stânjenitoare din Bulgaria, Papa a fost primit într-o biserică ortodooxă, s-au rostit rugăciuni comune, cei doi au construit. Chiar dacă Daniel a rostit un discurs mai curând axat pe realizările sale, el a mulțumit Bisericii Catolice pentru sprijinul și pentru lăcașurile date ortodocșilor imigranți. Cei doi au alcătuit o punte pe care pot discuta și construi împreună.

Și chiar dacă e o cale dificilă, încercarea lor mi s-a părut sinceră. Și firească pentru un spațiu comun. Daniel este un european față de conservatorismul din Biserica Ortodoxă. Mi s-a părut o întâlnire care spune clar că România e parte din Europa și nu altfel.

Doar că la coada respectivă, în fața Papei, erau multe personaje care și-au arătat dezinteresul, disprețul, chiar oroarea față de Europa. Regulile nu le plac, nici cultura, nici comerțul european. Zeci de zile de campanie ei au predicat unicitatea noastră în fața Europei, după care s-au aruncat în brațele Papei ca să sugă un pic din valul popular de bucurie.

Și dacă vor vrea să vă prostească, să vă spună că e altfel, trebue să priviți un pic la ce-a vorbit Papa Francisc în aceste zile.

Câți dintre politicienii români vorbesc cu drag și dor de cei plecați de acasă? Câți sunt interesați de soarta lor în realitate? Dar a copiilor lor rămași acasă? Le-au luat până și dreptul de vot.

Familia este o altă temă la care Papa a reflectat îndelung. În România politică, familie înseamnă doar alocație și un referendum fără sens. Probleme precum violența, sărăcia copiilor, abandonul școlar nu intră în zona de interes.

Despre recuperarea memoriei celor care au suferit în comunism am aflat atunci când liderii noștri și-au comparat suferințele de la DNA cu cele ale lui Iuliu Hossu.

Să-și ceară scuze în fața rromilor pentru anii de sclavie? Asta este realmente imposibil.

Cât despre unitate și iubire, asta este ceva ce demult am pierdut aici. Toată campania a fost dedicată urii și asta se simte.

Mi se pare fantastică ușurința cu care Papa Francisc a reușit în 72 de ore să abordeze câteva teme atât de importante pentru societatea noastră. Și cum a reușit să separe, ca apa de ulei, ipocrizia și prostia de responsabilitate și credință.

Iar lumea care a venit cu sutele de mii, a știut asta. Și apropo, cetățenilor politicieni! Papa v-a iertat și binecuvântat. Să știți că restul lumii o va fi făcut când, nesilită și de bunăvoie, va veni în fața voastră, cu zecile de mii, să vă privească cu bucurie.

Foto: Inquam Foto

Cele două moșteniri ale lui Liviu Dragnea

28 mai 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Două mesaje de la două fete. Prima e în Spania. A intrat ultima în secția de votare, zâmbindu-i cerberului de la ușă ca s-o primească peste rând. ”Am votat pentru prima oară la 35 de ani. Sunt plecată de la 19. Ce s-a întâmplat în ultimii ani în România mi s-a părut absurd și de neiertat. Am votat cu tot sufletul și acum aproape plâng.”

De dimineață, la radio Digi FM, Valentina din Ialomița, a plâns în direct. ”Mi-e rușine să o spun, dar este pentru prima oară în viața mea când votez. Am venit acum trei ani din Italia, am făcut o afacere și aici totul este atât de greu. Votez ca fata mea să se întoarcă și ea în țară.” Tăcerea noastră a fost un mare semn de admirație.

Nemernicia multiplicată a actulei clase politice, în special PSD, a adunat la un loc toată lumea onestă, muncitoare și corectă a României. Noi toți ne dorim o țară normală, pașnică și în care să nu fim insultați perpetuu. Această mișcare civică se datorează în mare măsură agresiunii nemăsurate a lui Liviu Dragnea și a găștii lui. Fără ca ei să ne fi călcat pe cap nu am fi reușit. Dar, ca toate națiile, avem resursele noastre de bine.

Asta e prima moștenire a lui Liviu Dragnea. Și acum a doua.

Liviu Dragnea a reformat PSD de o manieră sătească. Adică, de la pământ, fără anvergură și fără o viziune care să ne ducă mai departe într-o lume civilizată. A folosit toate miturile greșite, a încurajat naționalismul neonest, a aglutinat fricile, bârfele, minciunile,, A dus partidul într-o zonă de mahala plină de derbedei. A făcut din cel mai mare partid al României o speluncă.

Nu a încurajat învățătura de carte, i-a dat afară pe oamenii de calitate care îl puteau concura, a alungat orice voce critică. Pentru că voia să conducă perpetuu a adus în funcții oamenii cei mai de jos care niciodată nu ar fi trecut pragul partidului. Metoda lui a fost să coboare nivelul și cu cât mardeiaș, cu atât mai bun. Cu cât mai obraznic, cu atât mai sus. Cu cât mai analfabet, cu atât mai cu funcție. Niciodată, în nicio structură politică românească nu a fost o așa adunare de prostie profesională înveninată. La vârful partidului, despre asta vorbesc. Oamenii corecți și muncitori au fost marginalizați.

Liviu Dragnea a crezut că oamenii lui vorbesc pe limba poporului, dar a ignorat că poprul are regulile lui și că sunt lucruri peste care nu poate trece. Liviu Dragnea le-a cerut să povestească o ficțiune tenebroasă, cu statul paralel, neputând însă să livreze și lucrurile concrete de care o țară are nevoie.

Și scuipați, și amăgiți, mulți români s-au răzbunat. În urma sa, PSD este o fantoșă, o formă fără fond și fără a avea capacitatea intelectuală de a se regrupa. Nu mai spun de a recupla la valorile și la lumea globală. Dați afară din toate cabinetele europene, marginalizați în țară, izolați de lumea modernă, incapabili să livreze, cei adunați în jurul lui Dăncilă caută acum omul providențial. Dar acesta nu poate fi decât un chior în țara orbilor.

Soarta lor mă intereasează mai puțin. Dragnea lasă însă un sistem administrativ clientelar croit după propria-i măsura. Toată lumea este îndatorată cuiva, competența și cartea nu mai contează, ci doar al cui ești. De asta, o perioadă, vom mai pierde și ale proiecte și alte oportunități. Cel puțin până la viitoarele alegeri.

Adevăratul ”mă piș pe el de vot”

27 mai 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Mii de oameni și-au sfârșit ziua de ieri strigând în fața unor ambasade ale României în străinătate că vor să voteze. Un exercițiu crâncen pentru o țară care știe ce este umilința cozilor. După anii în care am stat la coadă pentru o urmă de lapte sau pâine, azi s-a stat la coadă pentru o idee și pentru dreptul de a merge demn mai departe. Umilința a fost organizată de același partid, fiți fără grijă. PSD de azi este urmașul partidului comunist, ba chiar se aseamănă cel mai bine în apucături cu el, dintre toate formele pe care le-a căpătat în ultimii 30 de ani.

Strigătul acesta al oamenilor umiliți cred că s-a auzit în toată Europa. După ce ani buni, partidul nu le-a dat voie să mănânce, să aibă căldură, să meargă în străinătate, acum i-a aplicat forma supremă a umilinței. Le-a spus că nu au voie nici să voteze. E ultima redută a fricii cu care PSD-PCR s-a înconjurat în ultimii ani. Teama de vot este ultimul gard cu care s-a apărat inutil. Prăbușirea sa a început.

Cu câțiva ani în urmă, am fost singurul jurnalist care a stat de vorbă cu Alina Dumitriu, fata care a spus ”mă piș pe el de vot.” Alina mi-a explicat atunci, argumentat, de ce a refuzat să meargă la vot. Era modul ei de-a protesta la răspunsul unei clase politice care nu a putut rezolva nimic în privința domeniului de care se ocupa, protecția celor defavorizați și mai bolnavi dintre români. Nu știu dacă azi Alina a găsit ceea ce căuta, dar știu sigur că în ultimii ani ea a făcut în meseria ei de asistent social, ceea ce niciun politician și niciunul dintre noi nu a făcut vreodată.

Stau să mă gândesc acum că Alinei i s-a făcut o nedreptate. Adevăratul mă piș pe vot nu este al ei, ci al unei clase politice care a făcut cu jet peste români. După ce a ignorat rezultatul voturilor și dorințele românilor ani la rând, răstălmăcind democrația, promovând lichelismul cu panaș, ca merit politic, azi, a doua oară la rând, s-a pișat pe dreptul esențial al cetățenilor săi. Astăzi știm că împiedicarea votului nu este o întâmplare, ci o dorință politică masivă și mârșavă.

Și încă ceva. Am sentimentul că azi se împlinesc anii aceia de care vorbea Brucan. Nu au fost 20, a fost nevoie de 30. Rădăcinile comunismului s-au dovedit a fi adânci și puternice. Plecarea de acasă a românilor le-a făcut și mai dure. Cred, sper și simt că epoca imposturii, a nelegiurii, a prostiei, a clientelismului se apropie de un sfârșit. După o aventură dureroasă și o malformare a agendei publice reale, România se poate apuca de treabă.

Normalitatea se va instaura treptat și nu deodată. Vor mai fi și alte hopuri. Important este însă că semnalul a fost dat. Și nu neapărat prin votul de la alegerile europene, ci prin cel de la referendum. Majoritatea tăcută a arătat că sunt linii ale democrației care nu pot fi încălcate.

”Privatizarea sângelui.” Stază sau hemoragie?

23 mai 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Înarmați-vă cu răbdare și sânge rece. Acest articol este complicat, lung și rezultatul unei munci complexe. O să aflați ce cred eu că este în spatele uneia dintre cele mai mari probleme din sistemul național de sănătate, cu efect asupra vieții a milioane de români. Și în spatele uneia dintre cele mai mari afaceri medicale din România ultimelor ani. Unde ne poate duce, ce poate rezolva și ce dezbatere ar trebui să purtăm. Până atunci, rețineți un cuvânt care are valoare de aur: plasmă. Plasmă înseamnă aur. Iar bătălia pe care o veți vedea în săptămânile următoare nu e pe sânge, ci pe plasmă, respectiv pe câteva sute de milioane de euro. Respectiv 180 de milioane. Dar poate este o bătălie pentru viitor și pentru o întrebare: ar funcționa mai bine sănătatea românească dacă ar avea componente private masive?

Hemoragia perpetuuă

În urmă cu aproximativ o lună, rețelele de socializare din România se umpleau de mesajele unor vedete care le cereau fanilor lor donarea de sânge pentru un tânăr care se numea Alexandru. Bărbatul era internat într-un spital din București și era supranumit ”milionarul vedetelor.” Alex Faur devenise cunoscut și prin implicarea într-o tranzacție misterioasă cu Elena Udrea căreia îi preluase un credit de trei milioane de euro.

Așadar un om bogat și bine relaționat, ajuns în situația unui muritor de rând. Când e vorba de sânge, în România, nu ai șanse mari să-l obții, dacă tu ai nevoie de el într-un moment în care țara trece printr-o criză. Nu știu dacă această campanie de strângere a sângelui pentru omul de afaceri a reușit, dar ceva mai târziu, el avea să moară.

Când am văzut anunțurile, mi-am adus aminte de un telefon pe care l-am primit cu ceva vreme în urmă. Un amic îmi spunea să-i fac o relație la un centru de transfuzii pentru că el vine cu o fabrică întreagă, 300 de bărbați, care vor dona sânge ca să salveze un coleg. Sângele era de negăsit la spital la acea dată.

Iar dacă o să deschideți Google o să vedeți că, aparent, trăim o criză a sângelui și că e o situație de nerezolvat până acum.

De altfel, un raport european, realizat în februarie 2018 de guvernul Olandei, referitor la sistemele de funcționare ale transfuziilor în toată Europa, se încheie cu o notă interesantă în ce ne privește. ”Țara este deseori lovită de crize ale sângelui.” Fraza nu mai apare și în dreptul altor țări. Asta deși România este cam la jumătatea clasamentului în ce privește donarea de sânge și colectarea lui. Unde apare problema?

Răspunsul cel mai probabil este ”în administrare”. România are 40 de centre județene de transfuzii care funcționează inegal și sincopat. Într-un fel se donează la București, altfel la Vaslui. Într-un fel se consumă la Galați și altfel la Iași. Adică, unii ar putea să aibă sânge, în timp ce alții rămân fără el repede. De aici și frecventele apeluri. Dar nici măcar aceasta nu este adevărata problemă. Statul poate gestiona diverse situații de criză, aducând sânge dintr-o parte într-alta.

Marele adevăr trebuie căutat, de fapt, în sărăcie. România nu a reușit până astăzi să ajungă la nivelul unor țări vestice. Un oficial din industria farmaceutică mi-a povestit recent cum funcționează, de fapt, sistemul de transfuzii din România. ”De cele mai multe ori, un bolnav nu are nevoie de tot sângele. Are nevoie doar de anumite componente ale sângelui. Unii au nevoie doar de plasmă. Alții, bolnavi de cancer, au nevoie doar de componente precum cele rezultate din plasmă, imunoglobulină sau altele. În schimb, în România, dacă ai nevoie de ceva ți se dă un flacon de sânge. E ca și cum tu ai face pană la mașină și ți se dă o mașină nouă.” Aici se scrie de fapt marea diferență între noi și alții, în modul în care gândim și administrăm acest sistem.

Cea mai mare afacere din medicina românească și cea mai mare dramă

Și aici ne întâlnim cu una dintre cele mai mari afaceri de care am putut auzi până acum. E vorba de un parteneriat între statul român și o companie privată pentru colectare și transfuzii de sânge în România. Un parteneriat public-privat. Colegii de la Newsweek au scris primii. O să încerc să sintetizez ce-au spus ei în articol.

La sfârșitul lunii februarie, Comisia de prognoză a publicat pe propriul site un proiect de hotărâre de guvern, o notă de fundamentare privind o bancă națională de sânge, plasmă umană și celule stem.

Este un parteneriat public privat cu o valoare care va ajunge la 180 de milioane de euro. Din acești bani, statul trebuie să acopere un sfert, iar partenerul privat va da 75 la sută. Banii vor fi folosiți pentru crearea unui centru de transfuzii, realizarea unei fabrici care să recolteze plasma și alte componente și stabilirea unei rețele de funcționare.

Critica adusă proiectului este aceea că statul va obține doar un sfert din veniturile pe care le-ar avea dacă ar deține toată afacerea. Mai mult, spun specialiștii consultați de Newsweek, cu o investiție similară, statul ar pune la punct tot sistemul de transfuzii și ar putea vinde plasma la export, luând tot profitul.

Sunt menționate și alte puncte slabe ale proiectului, cum ar fi diversele garanții pe care le primesc privații, dar cel mai greu lucru cu putință este faptul că proiectul îi este atribuit lui Darius Vâlcov, ca om aflat în spatele său.

În acest moment, partenerul privat al proiectului este necunoscut. Și nici nu ar putea fi altfel, pentru că se va face o licitație de intrare în acest proiect. Astfel, lupta va fi deschisă pentru toate marile companii românești și străine care vor să intre în domeniu. Datele mele arată că acestea sunt cel puțin trei în acest moment. Și, da, fiecare face lobby pentru acest proiect. Pe unde apucă și cum apucă.

Astfel, în iunie 2018, la ministerul sănătății avenit o delegație a Asociației producătorilor de Produse Terapeutice din Plasmă. Ei au propus o schimbare a legislației pentru a rezolva criza de imunoglobulină și au accentuat pe ideea ca plasma să nu mai fie aruncată.

O întâlnire separată a avut loc cu trei dintre marii producători mondiali., CSL Behring, Octapharma și Kedrion au vorbit despre nevoia unui parteneriat public-privat.

Ca să înțelegem ce se întâmplă trebuie să ne uităm un pic mai în urmă. Primele încercări ca privații să intre în această lume se întâmplau cu aproape 10 ani în urmă. Nu a existat nici un moment în care lucrurile să se împlinească, măcar un pic.

În Ungaria, de exemplu, statul a decis să privatizeze sistemul de recoltare și transfuzii. Acum sunt 36 de centre operate privat sub un control strict al autorităților. Acestea trebuie să asigure necesarul de sânge și de plasmă din țară, iar în momentul în care se trece prin faze critice, exporturile sunt blocate și toate resursele îndreptate spre țară. La fel funcționează sistemul în Cehia.

Statul maghiar le-a dat voie producătorilor care recoltează sânge să vândă plasma către terți. De asemenea, a îmbunătățit sistemul de răsplată al celor care donează și l-a făcut mai atractiv. Iar acolo există deja o fabrică de procesare a plasmei deținută de Kedrion. În continuare există sistemul de stat care funcționează în paralel cu cel privat.

Jucătorii care urmăresc această piață în România sunt aceeași pe care i-am cunoscut în criza imunoglobulinei din ultimii ani. Prin blocajul pe care l-au instituit la data respectivă, ei au forțat autoritățile române să le scoată temporar taxa claw-back. Astăzi, ei sunt investigați de Consiliul Concurenței, cu excepția a două companii, una românească și una străină, care au adus cantități limitate.

Sânge, plasmă, aur

Plasma și imunoglobulina merg mână în mână. Pentru că toată planeta suferă de lipsă de plasmă, toate companiile vor să extindă piața de recoltare. De aici și situația de azi din România. Pentru că cererea depășește producția, banii pe care-i pot face toți cei implicați sunt senzaționali.

Deocamdată, însă, în România, nimeni nu face bani. Nici statul nici, nici privații. Și, mai mult, nu avem nici sânge sau plasmă. Chiar ministrul sănătății spune în Newsweek că lunar se aruncă mii de kilograme de plasmă. Un oficial îmi spunea că motivul este legat de stocare. Cu cât plasma mai veche, cu atât ea se scoate din frigider când apare una nouă. Toată lumea pierde. Tehnic, azi România își permite să arunce ceva ce costă greutatea ei în aur. În același timp, pacienților le lipsesc medicamente care le pot salva viața și care se obțin din plasmă.

Un comunicat al Asociației Române a Pacienților cu Imunodeficiențe, trimis acum câteva zile cere direct statului român să aprobe o modalitate privată de recoltare a plasmei. ”Nu avem încredere în modul în care statul colectează plasma prin centrele de transfuzii. Această neîncredere vine tocmai din faptul că timp de 30 de ani statul român nu a reușit să reformeze sistemul de transfuzii, astfel că nici până azi aceste centre nu respectă legislația europeană. ”

Pacienții se referă și la raportul privind centrele de transfuzii și care are concluzii grave pentru partea română.

În 2017, România a fost subiectul unui raport cerut de Comisia Europeană. Puteți găsi referiri la acest raport într-un răspuns pe care MS l-a trimis senatorului USR Cristian Ghica. Raportul este realizat de doi experți independenți, dar el nu reflectă automat poziția comisiei. Ce spun cei doi?

Printre altele că ”personalul dovedește o cunoaștere și o înțelegere scăzută a principiilor privind managementul, asigurarea calității, managementul riscului în sistemul de transfuzii.” Apoi mai există un lucru. ”Sistemul de asigurare a trasabilității sângelui reprezintă o amenințare serioasă la sănătatea publică, permițând posibilitatea multor erori fatale.” Este, de fapt tipul de concluzie care apare în legătură cu sănătatea din România. De aici, plângerile pacienților. În încheierea comunicatului reprezentanții pacienților fac apel dramatic către partide să păstreze dezbaterea despre acest proiect departe de politicianism și populism. ”Altfel, ne condamnați pe toți la moarte”, spun pacienții în finalul comunicatului. Este poate cel mai clar mesaj care arată că nu se mai poate continua ca până acum, că e nevoie de o schimbare majoră, una care să le asigure dreptul la viață al acestor oameni și al tuturor celor care au nevoie de sânge, plasmă și derivatele acesteia.

Contractul cu statul este în copci

Nu știu care dintre marile companii a deblocat drumurile la guvern. Nu este clar acest lucru. Cert este că statul român a decis că vrea să urmeze calea unui parteneriat public-privat. Nu e foarte clar care sunt resorturile intime ale deciziei. Un motiv, îmi spune un oficial, ar putea fi faptul că statul nu are competența necesară de a juca de unul singur într-o industrie enorm de complicată. E un amestec de politică, de diplomație și de tehnologie această afacere, încât este peste puterile noastre de gestionare. De asta s-a refuzat și varianta privatizării pentru că statul pur și simplu nu știe cât și cum ar putea controla ulterior. Într-un parteneriat are un cuvânt de spus.

De altfel, așa cum îl văd marile companii farmaceutice, parteneriatul ar fi câștigător. Sunt mai multe argumente.

Pentru că vor profit, privații vor recolta sânge mai repede și mai bine și vor fi obligați să asigure cantitățile de sânge. Investiția va fi de peste 115 milioane de euro și va fi făcută de cele mai mari companii în domeniu din lume. Nici un operator român nu poate face asta în afara unui consorțiu.

Știu că vă întrebați cum s-ar putea face asta, deși sângele este o activitate non-profit. Nu e chiar așa. Sângele e gratuit pentru pacienți, dar costurile de operare sunt plătite. Asta înseamnă că plasma rezultată după prelucrarea sângelui merge doar ca profit pentru companii.

De ce nu face statul aceste investiții? De ce nu ia bani europeni? Pentru că știți deja răspunsul. Nu poate, nu știe, nu vrea. E bătaie de cap. Dar mai e ceva. Ca să faci fabrică de plasmă îți trebuie patente de lucru care aparțin altora. Cine vrea să mai pună un concurent pe piață? Or, marile companii nu au nici un interes să vândă patentele unor terți. Deci, tot la parteneriate cu privații ajungi dacă vrei ca într-un final să rezolvi chestiunea plasmei și a imunoglobulinei. Tehnic, un astfel de acord bine întocmit te-ar feri de o criză a imunoglobulinei pentru că i-ar obliga pe privați să livreze în România.

Cum se împart banii din sânge

În chestiunea profitului, discuția va fi nesfârșită. Statul renunță la trei pătrimi din profit, proporțional cu investiția pe care o face. În acest moment, profitul este zero, iar statul nu primește nimic. Nu e clar dacă poate obține mai mult și de ce nu a negociat un profit mai bun.

Un aspect important al proiectului este modul în care partenerii își împart riscurile. Parteneriatul prezentat public arată o structură de costuri și cheltuieli care minimizează riscurile partenerului privat. Astfel, compania câștigătoare va trebui să livreze în România plasmă de 55 de milioane de euro la debut și de 140 de milioane de euro la finalul afacerii. Banii vor fi plătiți din contribuțiile sociale.

Compania nu are însă voie să mărească prețul stabilit de la bun început dincolo de rata inflației. De asemenea, va trebui mereu să impulsioneze sistemul de colectare pentru a ajunge la cotele care-i pot asigura un profit. Un punct cheie este însă acoperirea riscului la finalul contractului. Dacă la predarea fabricii, partenerul privat nu și-a atins ținta financiară, parteneriatul poate fi prelungit până la atingerea acesteia. Partea la care statul s-a angajat mult este însă ”plata de disponibilitate”. Adică acoperirea unor eventuale pierderi.

Chestiunile comerciale ale contractului sunt însă teribil de complexe. Iar reprezentanții statului trebuie să explice mult publicului o serie de propuneri importante. Una dintre ele spune că România va achiziționa 70 la sută din produsele derivate de la acest producător, la prețul stabilit prin licitație. Nu este clar de ce această cifră și cum va mai putea statul să privească alte oferte existente în piață.

Privatizarea și monopolul privaților

Dar va mai exista cineva în piață? Aparent, parteneriatul ar putea însemna monopol sau poziție dominantă. Dar nu este instituită nicăieri o obligație care să interzică statului să aibă și alte centre de transfuzii, așa cum este în Ungaria. Dacă vrea să-și facă concurență sau dacă vrea să completeze sistemul, statul o poate face. Tehnic, statul va controla sângele, dar va investi doar un sfert din cât ar trebui să o facă.

Dincolo de sânge, înțelegerea din acest caz urmărește, însă, după părerea mea, altceva. E vorba de plasmă și produse derivate din plasmă. Aici este cheia. Iar un privat îi propune statului să rezolve această afacere și să nu mai irosească un bun pe care-l are.

În mod evident, înțelegerea nu este perfectă. Nici pentru stat, nici pentru privați. Trebuie văzut însă cine are prioritate: pacienții care au nevoie de plasmă sau publicul larg?

Vampirul Vâlcov și adevărata nenorocire a guvernului PSD

Hopul major este însă în altă parte. Newsweek spune că aceasta afacere este a lui Darius Vâlcov. Informația este pe surse, eu nu am putut-o verifica. Știu însă că acest proiect este deja pus pe diverse mese din România de ani buni. Un oficial din industria farmaceutică mi-a spus: ”este proiectul lui Vâlcov, așa cum a fost proiectul lui Grindeanu sau al lui Tudose. Doar că de fiecare dată când se ajunge la o soluție oficialul e schimbat sau arestat”

Sunt aproape 10 ani de când marile companii încearcă să găsească o soluție în zonă. Aici vorbim fie de privatizare, fie de parteneriat public-privat. Prima întâlnire a unei delegații românești cu parteneri străini a avut loc în 2010, când secretarul general al ministerului și directorul INHT de la data respectivă au mers în Germania la una dintre companiile majore în domeniu. S-a discutat pentru prima dată posibilitatea colectării private a plasmei. Guvernul era PDL-UDMR, iar ministrul de la UDMR.

Întâlnirile au continuat sub același guvern în 2011, urmărindu-se accesul privaților la plasmă, dar modificarea legislației nu are loc.

Convorbirile continuă în 2015 sub guvernul PSD, când partenerii privați s-au oferit să plătească acreditarea europeană a cinci centre de transfuzii în schimbul colectării plasmei. Deja știți de întâlnirile din 2018. E un proces lung, constant și fără o finalitate, în ciuda diverselor crize medicale.

Mai multe informații arată că în sediul guvernului a existat o întrunire la care a participat și Darius Vâlcov care știe de proiect și i-a dat un acord formal. Ce a urmat mai departe, nu știu.

Aici, însă, voi face o paranteză importantă și care mie îmi dă cea mai mare relevanță asupra acestui caz și a altor investiții publice.

Marea dramă a acestor zile este faptul că guvernul României a devenit nefrecventabil, imoral și dăunător. Banii nu fac politică, iar interesele de bani, afaceri sau altă natură, și aici mă refer la cele oneste, trebuie să ajungă în sediul guvernului. Din păcate, în acest moment, Guvernul nu poate genera susținere pentru nimic, iar acest lucru este rău pentru toată lumea, inclusiv pentru oamenii de afaceri. Indiferent că interesele lor sunt legitime sau că afacerea este bună în spațiul public. Acțiunile PSD din ultima vreme fac ca tot pe ce pun mâna să se transforme într-un scandal, seamănă neîncredere și derută. Totul a devenit chestionabil. Aceasta este, de fapt, criza majoră care împiedică România să se dezvolte. Societatea și interesele sale oneste sunt puse în dialog cu o mână de oameni care nu au credibilitate.

Facem măcar o stază?

La finalul acestui articol complicat, mai am o concluzie. Nu e clar dacă acest parteneriat va merge mai departe. Și acum este imposibil de știut cine va face o mare afacere cu sânge și bani, pentru că e necesară o licitație. Cert este însă că sistemul de azi este prost, ineficient și un dezastru economic și uman.

Avem trei soluții. Prima este privatizarea. E soluția care cred c-ar funcționa cel mai bine, dacă ai un stat puternic și funcționar onești. A doua este parteneriatul care mereu va stârni neîncrederea părților, dar e mai bun decât nimic. Și a treia este să nu facem nimic. Lucrul la care oricum l-am făcut în ultimii 30 de ani. Și să așteptăm următoare criză în care statul și companiile se vor șantaja reciproc până la hemoragia tuturor.

P.S.: Deocamdată, în materie de sânge, fiecare se descurcă cum poate. Compania în care lucrez, Digi, a lansat o campanie de donare a sângelui. Este, astăzi, singura metodă care îi poate ajuta pe cei în nevoie. Astfel, dacă aveți posibilitatea să ajutați, poate o faceți. E vital.

Comuniștii noi, cu față de pesedist

20 mai 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Mi-e din ce în ce mai clar că România se întoarce în comunism, după ce a avut câțiva ani de libertate, respirație și liberalism. Am numărat noi și noi exemple care îți dau gândul acesta în ultimele ore. Și realizez că cei 50 de ani de comunism sunt cea mai mare nenorocire care ni s-a întâmplat. Una care a venit și nici nu mai pleacă vreodată. Luați exemple de aici.

Managerul spitalului din Târgoviște le-a cerut medicilor din instituție să meargă la mitingul PSD din oraș. „Având în vedere creșterile salariale care s-au întâmplat în ultimul an, deci pe guvernarea actuală, dar fără să politizez lucrul acesta, creșteri care anii trecuți păreau științifico-fantastice, și faptul că s-a făcut o reparație morală privind retribuția doctorilor, aș considera prezența unui medic la un astfel de miting absolut normală.”

Întrebat de Libertatea despre inițiativa de a sprijini PSD, managerul răspunde: ”Eu nu am spus că sprijin, ci că părerea mea este că ar trebui să și mulțumim. (…) Să mulțumim și pentru normalitate! Ani de zile, aproape 30 de ani, am fost obișnuiți cu anormalitatea”.

Claudiu Dumitrescu este un om tânăr. Dar mi-aduce aminte de zilele în care maică-mea era chemată la ședințele de partid ca toată lumea să mulțumească tovarășilor. La un moment dat erau scoși la lopată, cât de ingineri erau, ca să sape fundația viitorului sediu în care vor lucra. Și Partidul le mai dădea un pic la salariu. Și asta era normalitatea. Și pentru asta trebuiau să mulțumească. Că Partidul le dă și are grijă de ei.

Nici atunci și nici acum, nimeni nu-și punea problema că oamenii aceia de asta au funcții sau sunt aleși: să găsească metode și soluții ca să rezolve probleme. Ei trăiesc în sloganuri și între oameni providențiali și pică în fund când fac ceva. Meșteșugul acesta de prostie vine de 50 de ani încoace.

Dar nu e tot. Dacă nu-ți convine cum acționează partidul, vrei să protestezi sau să le arăți liderilor vreo nemulțumire, atunci statul se va organiza și te va face dispărut. Este cazul de la Topoloveni unde zece protestatari au fost ridicați și duși la Jandarmerie, nelegal, doar că să nu fie văzuți de mărimile zilei, respectiv Liviu Dragnea. Doar în comunism te mai ridica Miliția de pe stradă.

Și tot acolo nu aveai voie să călătorești liber, cum s-a întâmplat duminică la Târgoviște. Epoch Times relatează dintr-o zonă de conflict, parcă. Echipaje de Poliție stau la intrarea în oraș și-i întreabă pe cetățeni ce treabă au, unde merg, iar pe străini nu-i lasă. Asta ca liderii Partidului să poată minți în pace.

O altă tehnică de sorginte comunistă este discreditarea adversarului. Una dintre variante spunea că cineva care se opune regimului este nebun. Tehnica a sosit în România odată cu tancurile sovietice. În perioada lui Ceaușescu internările erau folosite des și azi sunt cunoscute cele ale lui Vasile Paraschiv sau Haralambie Ionescu. Patalamaua de nebun era folosită pentru totți cei care ieșeau din matcă.

Azi e mai greu să faci asta, dar nu imposibil să spui despre cineva că e nebun. Iată-l pe Călin Popescu Tăriceanu despre Laura Codruța Kovesi: „Problemele psihice ale acestei doamne care a fost procuror şef la DNA şi procuror general al României… Când bagi oameni, îi anchetezi şi arestezi pentru că ai frustrări personale înseamnă că ai nişte probleme psihice, nu ai echilibru necesar pentru o judecată echilibrată, judecată corectă.” Cum o fi ajuns la această concluzie, numai el știe. Dar în mod clar, cei care-l iubesc au o temă de gândire.

Adăugați modul în care celebra secție de procurori, care anchetează magistrați, a făcut un dosar netemeinic, nelegal și neprobat despre aceeași LCK. Instanța judecătorească arată și că secția a adăugat la lege. Numai nu a spus că dosarul seamănă cu cele făcute liderilor politici din anii 50.

Și luați și imaginea mare. Pe deasupra tuturor, Liviu Dragnea vorbește despre dușmanul din afară și unicitatea românilor. Toți sunt dușmanii unei nații minunate care este cea mai importantă din Europa. Atât de puternice sunt filoanele comunismului în România încât acest discurs găunos a putut fi resuscitat.

Singura diferență de comunism este că avem mașini și televizoare. Și că e o pătură semnificativă de oameni care își păstrează capacitatea de a vorbi liberi. Fiți convinși că gruparea de aparatcici lucrează la discreditarea lor. A, și ar mai fi ceva. De data asta nu o să fie atât de proști să renunțe la afacerile lor. Dar doar ale lor. Și musai cu statul.

Povești de radio. Cum să faci un leu în fiecare zi

8 mai 2019 Cătălin Striblea 2 comentarii

Zilele trecute unul dintre colegii mei s-a războit cu un aparat care vinde junk-food. Și-a luat o apă plată la doi lei și aparatul nu i-a mi dat rest la bancnota de zece. Omul i-a aplicat două palme, l-a zguduit, l-a răsturnat un pic, dar restul tot acolo a rămas. Mai mult, aparatul nici nu a vrut să-i mai dea credit pentru alte produse. Adică i-a luat zece lei pe o apă.

Omul nostru a venit în redacție, a tipărit un afiș mare pe care a scris ”Aparatul nu dă rest” și l-a aplicat acolo ca să se prindă toată lumea de fază. Am pus în discuție tărășenia, la radio, ca să ne spună lumea ce trebuie făcut în astfel de situații.

Doar că discuția ne-a dus pe alte căi. E adevărat că aparatele nu dau rest, dar la fel de adevărat este că și o grămadă de lume le dă câte o țeapă. Fiți atenți povești de pe șantierele României! Când s-a construit Cluj Arena, muncitorii de acolo și-au cumpărat zile la rând cafeaua cu șaibe de la șuruburi. Au descoperit că șaibele au mărimea unei fise de 50 de bani și i-au dat bătăi. La finalul lunii, proprietarul s-a trezit cu un coș plin de fier și cu cafeaua băută.

La Timișoara, oamenii au fost și mai inventivi. Au scos fisele de la locul lor cu ajutorul unei rulete care avea cap magnetic. Așa că, la fiecare cafea, o parte din muncitori luau banii existenți în pușculiță. La finalul lunii, proprietarul aparatului a rămas cu jumătate din bani.

Problema este că noi nu putem pretinde respect de la nimeni atâta vreme cât nu-l dăm. Chiar dacă acolo este un aparat lăsat de unul singur nu înseamnă că nu e proprietatea cuiva. Asta este una dintre moștenirele lăsate de comunism. Lipsa de respect față de proprietate, față de muncă. Și ea este răspândită de la muncitor la patron. Lipsa de respect față de leul acela pe care îl muncește cineva.

Dacă nu ne respectăm între noi, nici statului sau reprezentanților săi nu le putem cere mare lucru. Lasă, mă, că toată lumea fură nu e un lucru valabil. Pe el se bazează și PSD și alte partide vechi. Pe această masă gelatinoasă, năclăită în rău și care nu respectă nimic. Când ne vom schimba noi, atunci lucrurile vor fi mai bune.