istorie

Acasă la armâni cu Elena Gheorghe

De ceva vreme îmi tot apăreau pe FB și Instagram imagini cu un dans sincron, în grup, de pe la nunțile din România. Muzica era pe jumătate de înțeles, pe jumătate nu, dar în mod clar că era ceva de aici, de la noi. E un amestec de Balcani și folclor, o notă care vine de ici și una de colo, de pe unde neamul ăsta își trage rădăcinile. 

E vorba de cântecele Elenei Gheorghe, frumoasa și roșcata cântăreață, care își reconstituie muzical originile în ultima vreme. Îmi spune la interviu că știe cu siguranță c-am înțeles tot ce cântă. De când a lansat Lună Albă și Ela îi tot scrie lumea. Și nu-mi scriu doar armânii, ci și românii. Citesc cu mare interes comentariile pentru că îți dai seama că voiam o părere clară a oamenilor despre piesa asta. Oamenii spuneau „Nu înțeleg nimic, dar de fapt înțeleg tot”. Asta e muzica!

Elena Gheorghe este pe jumătate armâncă. Și nu machidoancă. Insistă: ”E mai corect așa, armân decât machidon. Trebuie să se vadă că suntem și români. ”  Pe jumătate pentru că mama este româncă. Și acolo este o încălcare a tradiției. Toată lumea știa că armânii se căsătoresc între ei. ”Da, a fost destul de complicată situația asta în sensul în care părinții mei, tatăl este armân, iar mama este ardeleancă. Ei s-au iubit foarte mult. Foarte mult. Atât de mult încât au rupt oarecum tradiția prin această mare iubire, dar tot din această mare iubire au construit acasă la noi un fel de mix în aceste tradiții. Adică să fie și tradiție armânească și să fie și tradiția românească. Atunci noi am fost niște norocoși, fiindcă am luat și de colo și de colo și ne-am bucurat de ambele culturi.”

Mama a trebuit să învețe tradițile și limba atunci când a intrat în familia preotului Gheorghe. La toate astea a vegheat strict Dada, care era stâlpul familiei, adică mama tatălui. ”Chiar a fost un interviu pe care l-am citit zilele trecute, dat de către un doctor, care era armân și care spunea că dacă ar fi doar după comunitatea armânească, oamenii nu ar avea nevoie de azile. La noi, cel puțin în comunitatea noastră de armâni, bunicii, străbunicii sunt puși pe un piedestal. Sunt foarte, foarte importanți. Sunt respectați pentru că ei sunt stâlpii până când se duc în lumea cealaltă. Sunt tot felul de tradiții și tot felul de lucruri care conectează generația mare cu noua generație. În fiecare casă a românilor bunica sau străbunica sau străbunicul îi învață câte ceva pe cei mici. Părinții au înțeles lucrurile astea de foarte mult timp și atunci mi-a plăcut să aud chestia asta. ”

Dada a și pregătit-o direct pentru măritișul cu un bărbat din comunitate. 

”Dada care a suferit oarecum din pricina asta la începutul relației părinților… clar a fost afectată pentru că își dorea ca fiul ei să se căsătorească cu o armâncă, să ducă tradiția mai departe. De mică eu am crescut foarte mult timp la ei și îmi spunea: „Dadă tu trebuie să iei armân, trebuie să duci tradiția mai departe.” Așa am fost crescută. Când m-am făcut puțin mai mare avea tot felul de discuții cu comunitatea și „Uite”, îmi spunea, „uite, vezi că e un tip armân și așa mai departe. Vine dintr-o familie bună și este foarte inteligent. Face cursuri și specializare în…” și-mi prezenta.”

Eu eram îndrăgostită de Cornel deja de ceva timp. În primă fază oricum o lăsam pe ea să vorbească și să spună treaba asta. Atunci când i-am dat vestea că m-am îndrăgostit și că am un prieten îți dai seama că prima întrebare a fost dacă e armân. I-am spus că nu e armân, că e român și că nu poți să-i comanzi inimii tale să iubească pe cine trebuie să iubească. Nu te pui cu inima. Ea a fost destul de tristă când a auzit povestea și după ce l-a cunoscut pe Cornel mi-a spus că nici o sută de machedoni nu fac cât el. A fost atât de impresionată de cum se comporta, cum vorbea. Faptul că a văzut că mă iubește atât de tare i-a schimbat total percepția, iar eu am fost foarte șocată să aud asta pentru că îți dai seama, până la 17 ani îmi spunea în continuu că ea vrea să mă căsătoresc cu un armân.”

Nu-i vorbă că și proaspătul mire a trebuit să învețe tradițiile și limba armânească, odată intrat în casă. Oamenii te primesc, dar îți și cer să dai înapoi. Am întrebat-o ce face atât despecială această comunitate. Și i-am spus că noi din afară, vedem încăpățânarea dar și succesul pe care îl au Hagi, Halep și Becali. 

În primul și în primul rând comunitatea este foarte unită. Pentru că sunt foarte uniți fac foarte multe lucruri. Eu cred că de aici pleacă baza comunității armâne. Ei se ajută foarte tare între ei. Dacă cineva are nevoie de ceva deschide oricând ușa și e primit cu căldură și cu dragoste. Pe bune e făcută chestia asta. Familia este pe primul loc. Ambiția vine oarecum și din familie pentru că se transmite din generație în generație. Ei muncesc foarte, foarte mult. Nu vor să depindă oarecum de nimeni. Sunt oarecum independenți. Să fie lucrul lor și să nu se bazeze pe altceva. Au ambiția asta. Probabil de asta sunt și bine înstăriţi.”

Pe 23 mai, la Sala Palatului, Elena Gheorghe le va da înapoi ceva celor pe care-i consideră acasă. E vorba de un concert de muzică armânească cu piesele sale interpretate și reinterpretate de artiști cunoscuți ai comunității. 

”Este un concert pe care mi l-am dorit de foarte mult timp. Mi l-am dorit de când era Dada în viață. Nu am reușit atunci să-l fac, însă acest eveniment este în primul rând un omagiu pentru ea. E un eveniment unde am ținut neapărat să vină artiști importanți din comunitatea armenească pentru că vreau ca toate generațiile să se regăsească în acest eveniment. Vreau să nu fie nici limitat la comunitatea armenească. Vreau să se bucure și românii, să se bucure și armânii pentru că eu consider că muzica este un limbaj universal și nu trebuie să înțelegi neapărat toate versurile. Trebuie efectiv să simți. Am văzut foarte multe comentarii la „Luna albă” și am ales ca acest spectacol să se numească „Luna albă” tocmai pentru că a avut un succes pe care nu l-am gândit, nu l-am așteptat. Nici măcar nu am sperat efectiv să îl atingă.”

Nu vă zic mai mult. Trebuie să vedeți piesele și să ascultați interviul cu Elena Gheorghe. Și, da, o să aflați și ce gândește un tată preot despre odrasla sa, care s-a apucat de muzică latino și a pus pe ea cele mai sexy ținute cu putință. 

”Când am plecat de acasă, la 15 ani, dacă vreți să o spunem așa, tatăl meu mi-a pus în ghiozdan o responsabilitate colosală. Mi-a spus: „Tati, eu am încredere în tine. Ai grijă ce faci că eu am încredere în tine.” Pentru mine a fost cât 15 reguli. Trebuia să-mi impun eu limitele de bun simț și tot, pentru că el a spus că are încredere în mine și că trebuie să am grijă.”

Dar și cum a scăpat de denumirea de la Elena de la Mandinga. ”Mă striga lumea pe stradă Mandinga. M-am despărțit de ei cu bagajul ăsta care m-a dus la -20 în viață. Dar cu o experiență uriașă de scenă.” Cum a reușit?

Foto: Facebook Elena Gheorghe

 

”Oare o să se nemțească lucrurile pe aici?”

Pe domnul Velburg, România îl întâmpină cu o gaură plină de noroi. În fața garnizoanei din Craiova, trupa sa ”stă în noroi până la glezne, credeți-mă nu exagerez cu nimic.” De altfel, toate drumurile ”au un pavaj de mai mare mila, dar toate droștile au roți de cuciuc. De, semn de noblețe!” Este începutul  unei istorii care amestecă noroaie, iubiri, cea mai bună mâncare din Europa, dar și fapte administrative de neînțeles atunci când vii dintr-o țară civilizată.   

Gerhard Velburg este un rezervist german pe care primul război îl împinge în România ocupată până după Buzău. Velburg este, de fapt, pseudonimul literar pentru acest jurnal numit ”Marele război, așa cum l-am văzut eu”. Numele său real este Bogislav Tilka, jurist de profesie, trăitor în Jena. Laolaltă cu alți intelectuali, Tilka face parte din armata de ocupație pe care Germania a trimis-o în România. Sarcina lui este implementarea, cum s-ar spune azi, administrației germane în România. 

Cartea mi-a pus-o în mână Gabriela Maaz de la Humanitas căci, altfel, poate n-aș fi observat-o. ”Marele război, așa cum l-am văzut eu” e tradusă și îngrijită de Ștefan Colceriu și cred că el a descoperit o minune. Eu spun că e cea mai bună fotografie pe care o avem asupra României de acum 100 de ani cu toate bunele și relele. 

Cartea e scrisă cu acribie, dar și cu pasiune. Ba, pe alocuri și cu dragoste față de românii cu care Velburg trăiește. Pentru că vine dintr-o lume mai civilizată decât a noastră, germanul are uimiri și neînțelegeri sincere, fără a emite mari judecăți de valoare. El este impresionat de frumusețile României, de gătitul nostru, de fetele de aici, dar și de traiul pe care-l găsește mai bun ca în Germania. 

Încet-încet, pune, însă, mâna pe câteva lucruri pe care le găsim nerezolvate și astăzi. Și care îți dau o dimensiune despre natura și adâncimea problemelor noastre. 

”Aruncăm o privire mai atentă asupra orașului. La fel de mare precum contrastul dintre bărbații și femeile mai bine îmbrăcați și cei în zdrențe este contrastul dintre palatele negustorilor de cereale și colibele jalnice ale proletarilor. Palatul de Justiție este o clădire uriașă; când te uiți la el, zici că în România sunt infractori la tot pasul și că pentru avocați acesta este un pământ binecuvântat.”

”E uimitor câți oameni vorbesc nemțește aici.” Probabil o moștenire a scurtei ocupații austriece. Aici era, însă, bine. Velburg trebuie să meargă mai departe. Va fi încartiruit în Bărăgan în casele unor familii cu care se va înțelege bine și cu respect.

Ca să ajungă acolo, Velburg are de făcut marșuri lungi prin drumuri desfundate sau rupte. Nu e soldat de profesie, nici el, nici alții din trupă. ”E o chestiune specifică României ca gările să fie departe de localități.” Cu toate astea Bucureștiul îi întâmpină bine. 

”Calea Victoriei nu arată nici a victorie, nici a război, ci – dacă ne-am lua după numărul mare de uniforme ale aliaților noștri-arată a pace deplină. Cine are imaginație își poate închpui cu ușurință că la Colțul cu bulevardul Elisabeta se află, de fapt, la colțul cu cafeneaua Kranzler de la Berlin. Circulația oamenilor, a tramvaielor și a automobilelor nu este cu nimic mai prejos decât acolo. ”

Bucureștiul îi pare lui Velburg un spațiu perfect al distracțiilor, ieftin și în care fiecare soldat este însoțit de o ”damă” O notă mare dă și Școlii militare ale cărei dotări ”sunt dintre cele mai bune.” Este uimit de distrugerile făcute acolo de colegii săi și pe care nu le găsește nicicum justificate, pentru că Bucureștiul s-a predat fără luptă. 

Despărțit de București și trimis în Bărăgan, Velburg ia cunoștință cu adevărata Românie. O primă lecție de agricultură, de la ”un fermier mărunțel din Eichsfeld.” ”Ăștia lasă drumul să se lărgească până la 100 de metri și peste tot găsești ogoare nelucrate. De ce or lăsa gunoiul de grajd să zacă ani de zile pe islaz, fără să  îngrașe arăturile cum se cuvine? Ieri am văzut un țăran care arunca gunoiul în Dunăre. Iar la noi acasă e pământ așa puțin și gunoi de grajd nu avem niciodată suficient. Oare o să se nemțească lucrurile pe aici?”

Ce ar mai fi de rezolvat? Păi să îngroape caii și câinii morți după război, ”lucru de care nimeni nu s-a sinchisit.” Cei șase țărani desemnați la treaba asta vor să arunce trupurile în Dunăre, în loc să sape o groapă. Deși satul nu are fântâni și ia apă din Dunăre. ”Asta este inacceptabil și le trag un perdaf.”

Să trecem la lucrurile grele. Doi negustori care vorbesc nemțește se îndreaptă spre Constanța. În așteptarea lungă a bacului de la Fetești au timp să închege o discuție despre administrația românească: ”Vedeți dvs, la București s-a interzis a se da bacșiș. Păi, cum, nu mai dai bacșiș la frizer? Nu la sta ne referim. Dacă mergeai înainte la tribunal să consulți cartea funciară sau ca să soliciți un extras din registrul comerțului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcționar public și nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau zece franci, îți spunea: <Nu vedeți muntele ăsta de acte? Nicicum nu o să isprăvesc astăzi. Veniți mâine sau poimâine!> A, vreți să spuneți mită” Da, da! Ei, bine, chestia asta au interzis-o strașnic nemții”

Corupția este un numitor comun al locului în care trăiesc. De la traducători, la oficialii români, toată lumea face câte ceva în sensul ăsta. Chiar și soldații nemți învață rapid obiceiul. Velburg și camarzii săi derulează o afacere cu ”bilete” prin care pot ”aranja” orice. Ei pot ”aranja” lemne, vizite la doctor, rechiziționarea sau nu a unor alimente. Traducătorii pot ridica sau coborî pe agendă diverse doleanțe ale localnicilor. În schimb, ei primesc în curte toate cele necesare traiului zilnic, unul care ajunge mai bun ca în Germania. Niciodată, însă, germanii nu vor pune mâna pe daruri. Afacerea este lăsată în seama interpușilor români. 

”Când i se înmânează darurile, Franta îi îndrumă pe oameni la mine, cu gesturi pline de demnitate. Eu însă nu pricep de ce trebuie să primesc imediat brânza și găinile și-i îndrum la Ștefana care își face veacul pe lângă ușă. Cei care vin ulterior sunt deja avertizați să nu lase nimic nici la ”primarul german” nici la mine, ci numai la Ștefana. Abia apoi luăm în considerare cererile.” 

Principala treabă a militarului german este să facă recensământul populației bărbătești. Germanii vor să știe exact câți bărbați sunt în sat, ce vârstă au, ce stare au, în caz că este nevoie să-i recruteze. Sarcina asta este un coșmar logistic pentru că în administrația românească nimic nu se potrivește cu nimic. În 1916, țăranii nu au nume de familie.

”Când un țăran este întrebat cum îl cheamă, el răspunde cu prenumele. Dacă îl întrebi care e numele de familie, adaugă prenumele tatălui său. Dacă pe el îl cheamă Radu și pe taică-său Ion, îl va chema Radu Ion, dar în registrele armatei va figura cu numele Ion Radu. Dacă pe fiul său îl va chema Nicolae, atunci el se va numi Radu Nicolae.”

Drept urmare, în comunitate, oamenii sunt numiți altfel decât în registre, iar de multe ori frații au nume diferite. Adăugați că țiganii nu sunt înregistrați deloc. Situația descrisă de mai sus îi va scoate din minți pe nemți care nu înțeleg cum poate o țară funcționa cu o astfel de harababură. Este cea mai grea muncă pe care o au și care se termină cu strigăte. 

Și încă ceva.  Velburg nu se poate abține să nu constate că nu e nicio rânduială când se stă la coadă pentru documente. Bogații vor merge înaintea săracilor, domnii nu stau niciodată la coadă, iar popii vor fi primii întotdeauna ”pentru că nu au timp.” Și asta se va petrece în mârâielile tuturor. Speța se repetă și atunci când se va ajunge la București, unde șpăgile, favorurile și neorânduiala vor fi forme de presiune, dar și de câștig pentru administrația germană. 

Mă opresc aici pentru că v-ați făcut o idee. Fix acum 100 de ani, România are aceleași tare ca și acum. Nu are drumuri, e mânată de o inegalitate teribilă, construiește inutil, suferă de un snobism egalat doar de sărăcie, dar nici nu-și face prea multe griji. Administrația sa este vraiște, corupția, favorurile și favoritismele sunt legea atunci când pui mâna pe o ștampilă. Moravurile nu-s dintre cele mai controlate, dar pe ansamblu se trăiește mai bine și mai ieftin, dacă ai o poziție socială cât de cât. 

Ăștia suntem și nu ne-au ajuns o sută de ani să ne schimbăm. De aceea, veți înțelege voi care este dimensiunea bătăliei de se duce astăzi. Și care e e greutatea ei. Pentru că ai de ales între a trăi bine și inegal ca acum 100 de ani, dar doar pentru unii sau a accepta că o societate onestă poate aduce mai multe câștiguri pentru toată lumea. 

P.S. Dacă vreți să înțelegeți  mai mult despre viața de zi cu zi de acum 100 de ani, despre iubirile dintre germani și românce, despre colaboraționism, încercați să găsiți cartea.  

 

Povestea unei fotografii: eroinele de acum 100 de ani

De ceva vreme difuzăm la Digi FM o scurtă serie despre marea Unire de la 1918. Seria este realizată de ”profu’ de centenar,” după cum îi spunem noi, Radu Jugureanu. Nu e profesor de istorie cum ați crede, ci de matematică. Pasionat de profesia sa, a coordonat loturile de olimpici ai României, a pregătit mii de elevi și a coordonat programele educaționale ale unor companii informatice. Bonus, în tinerețe s-a lipit de un domiciliu forțat în Vrancea, la țară. E parte din istoria familiei, bunicul și tatăl trecând prin anchetele și temnițele comuniste. 

Pasiunea l-a împins pe Radu Jugureanu să construiască o aplicație despre și pentru Centenar. ”Trăiesc cu impresia că nu suntem la înălțimea momentului. Nu văd emoția și pasiunea care ar putea fi generate de un asemenea moment. Mi se pare că nu lăsăm nimic în urmă.” Aplicația România 1918 este gândită ca cea mai ușoară formă de a accesa istoria. Text, multe imagini și jocuri pentru copii. Aplicația e disponibilă și pe Android și iOS. 

Și nu e istoria ceea gomoasă din cărți. E istoria oamenilor simpli, a suferințelor și bucuriilor lor, dacă vor fi existat. Afli de aici povestea primului soldat mort în război, a privațiunilor prin care au trecut cei rămași sub ocupație, dar și istoria discursurilor care au înflăcărat națiunea. Mi-a rămas în cap o fotografie. Cea a unui soldat-țăran luând ultima masă pe frontul de la Dealul Porcului. ”Sunt adunate acolo toate grijile Pământului. Că nu o să-și mai vadă familia, că nu o să-și mai vadă copilul”, îmi spune Radu Jugureanu. 

Ascultați fragmentul de interviu de mai jos. E important.

Enciclopedia lui Radu Jugureanu are un capitol special dedicat femeilor eroine din România. Știu că România le are trecute în cărțile de istorie pe Ecaterina Teodoroiu și Măriuca. Dar nu sunt singurele. Eroinele nu sunt doar pe front. În spatele lui, Aurelia Șipoș este prima femeie care a avut grijă de orfani. A luat mai mulți copii de pe stradă și i-a adus acasă unde le-a dat școală și mâncare. Activitatea ei a fost relatată de ziarele vremii și apoi preluată de mai multe familii

Două fete tinere din Argeș au fost călăuze pentru armata care trebuia să treacă zone muntoase. O fetiță de zece ani a condus o patrulă germană drept în brațele românilor. Mii de femei și-au însoțit soții, frații și tații pe front. Ele erau o întreagă armată de susținere care îi ajuta pe răniți, gătea sau spăla rufele militarilor. Una dintre fotografiile din Enciclopedie arată un șir nesfârșit de femei care cară mâncare pentru soldați. ”Un arc de cerc care unește două laturi ale frontului. Și un șir de femei care aduc ultima masă unor soldați.”

Pas cu pas. Enciclopedia lui Jugureanu descrie un amplu mecanism social născut în urmă cu 100 de ani și fără de care, astăzi, am fi fost o nație diferită. Sau cel puțin o țară diferită. Ascultația acest fragment de interviu.

 

Cum m-am băgat în ciorba lui Tatulici. La propriu

Dați timpul cu mai bine de 100 de ani înapoi. Și imaginați-vă că în orașul Corabia, cel uitat de lume azi, sunt 12 cazinouri. 12. Nici mai mult, nici mai puțin. Trenul care oprea în gară lăsa zilnic două lăzi de caviar și două cutii cu reviste din străinătățuri. Bogăția cădea pe oraș, iar la marginea sa înflorea o mahala în care 1000 de docheri își aranjau viața.

Prosperitatea asta avea un singur motiv. Imediat după Independență, boierii olteni nu mai plătesc bir la turci. Le rămâne tot grâul, iar averea li se urcă la cer. Îi cer Regelui să le facă port, iar grânele plecau toate în vestul Europei. Așa bogăție nu văzuse România niciodată.

Mai mult

Ion Caramitru, cuceritor despre întâlnirea cu George Călinescu

De mule ori când ajung mari invitați la noi, la DigiFM, văd că sunt istorii care se pierd. Se duc. Sunt de fapt momente de istorie care se pierd. Și-mi pare rău că nu o să le mai aud, că le aude prea puțină lume față de cât ar merita. Și atunci, le salvez.

Îl pun deoparte  azi pe Ion Caramitru. Actor uriaș, regizor, director de teatru, vedetă de-a dreptul, Ion Caramitru spune că vine rar la radio sau la tv. ”Sunt eu sătul că apar mereu aceleași fețe, la noi, la televizor”

Mai mult

Câteva fotografii care să te pună pe gânduri

Întotdeauna mi-au plăcut fotografiile. Mult mai mult decât tablourile sau filmele. Pentru că te pun să gândești, să construiești povestea și să vezi dincolo de ele. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă opresc în fața uneia și să nu mă gândesc la visele, speranțele și viețile celor de acolo. Ce s-o fi ales de ele?

Agerpres a deschis publicului arhiva de fotografie istorică. M-am plimbat prin ea, printre cele expuse la Parlament și am tot stat pe gânduri de atunci. O să vă arăt câteva, pe care le-am fotografia la rându-mi dintre cele prezentate.

Mai mult

Istoria României în cinci minute

Ne așezăm amândoi pe câte un scăunel. Aici au scăunele colorate. Al meu e verde, el stă pe unul portocaliu. Doamna care ne-a adus aici a fost foarte insistentă. ”Trebuie să stați așa cu mâna întinsă vreme de 5 minute. Altfel o să se învinețească.”

Și ca să fie mai convingătoare, ne-a luat hainele chiar ea și ni le-a pus în cuier. A mea, o scurtă albastră, a lui, un pardesiu bej, elegant. ”Stați cuminți aici și după cinci minute puteți pleca. Asta e procedură la toate analizele” Așa că acum stăm cuminți, față în față,  ca într-o oglindă. Eu mă țin cu mâna dreaptă de mâna stângă, iar el apasă tare cu stânga pe dreapta.  El, alb cu totul, eu doar cărunt, el subțire, eu plin, eu cu ochelari, el fără. Mai mult

Interviu-document, obligatoriu pentru orele de istorie

Știu că ieri s-a vorbit de unitate, de scopuri regăsite, de istoria noastră și de alte lucruri care să ne definească. Povestea de mai jos ar trebui predată la orele de istorie. Și evocată de fiecare dată când vrem să fim o nație. Elena Arnăuțoiu a scris istorie alături de frații ei. Luați-vă un sfert de oră și uitați-vă la film alături de copiii voștri. Și dacă cineva din Ministerul Educației îl vrea, i-l punem la dispoziție să-l vadă fiecare elev din România.

Mai mult