interviu | Striblea.ro

Mirabela: ”Eram mică neagră și urâtă! Nu mă primeau nicăieri.”

15 februarie 2019 Cătălin Striblea 00:37:39 0 comentarii

Mirabela a venit la studio cu o sticlă de apă de nu am văzut niciodată. Nu mai știu cum îi spune, dar mi-a spus că bea numai din asta. E unul dintre viciile ei. Nu bea, însă, niciodată cafea. Și mai are o grămadă de reguli care au devenit tabieturi. Niciodată nu a fost altfel. Doar inimă, vorbă multă și suflet pe măsură. Îmi șoptește apoi că ea așa a fost mereu vorbăreață, doar pentru că are emoții. Se miră dacă-i spui că e vedetă și nu se vede niciodată așa. De câte ori zici că e cineva important, te corectează. Și nu-i e clar care a fost succesul ei. Spune că e doar o fată care a vrut să cânte. O fată care a făcut un pic de istorie.

Am fost două săptămâni în Germania. Eu cu Maria Dragomiroiu. Mergem amândouă de mânuță. Și e o țară tare civilizată. Nu pot să spun că m-am distrat, poate cu shoppingul. Dacă am mii de pantofi? Exagerezi! Poate am avut, dar acum nu mai am. Eu le dăruiesc pe toate. Nu mă leg de lucruri, de boarfe. Dacă aș putea, mi-aș da toți pantofii, doar că nu am mărimea potrivită. De abia acum am o mărime civilizată. Acum am 36, dar am purtat 34 și 35. Cine a avut norocul de mărime mică, i-a purtat. Nu mă atașez nici de bijuterii, nici de blănuri. Dacă nu le mai folosesc, le fac cadou.

Las Vegasul e viața mea, Cătăline! Îmi place să joc, așa, pe sume mici. Nu cheltuiesc sume mai mari de 200 de dolari. De asta mă duc. Să știi că joc până pierd toți banii. Anul ăsta a fost prima dată când am plecat. Era un frig acolo de nu am mai putut sta. Dar tot am cheltuit banii. Știi cum e acolo: unde te învârți, dai de păcănele. Pentru mine e o bucurie și o joacă pe bune. Dar trebuie să te oprești când e bucurie. Îmi place de americani, râd, se bucură.

Odată am câștigat și eu ceva mai mulți bani, 1200 de dolari. Și era acolo prietenul meu Raul, cu care cânt. Măi, ce să vezi, ăsta și cu gașca lui au stat pe capul meu până am pierdut toți banii. Nici măcar o băutură nu le-am dat. Așa m-am enervat.

Singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodată cu adevărat a fost să cânt. Și nu puteam că nu mă primeau nicăieri. Eram mică, neagră și urâtă. Dar mă dădeau afară pe ușă și intram pe geam. Talentul nu conta. Așa cum nu contează nici acum. O doamnă chiar mi-a spus odată: <Nu vezi domnișoară că ești sâsâită și peltică, mai bine te faci manichiuristă!>

Să știi că pentru mine, treaba asta cu cântatul nu a fost mare sfârâială. Chiar dacă sunt un om cumpătat. Am fost mereu un om fără datorii și care și-a plătit tot timpul dările. Eu nu am visat vreodată să fiu bogată, dar am visat să cânt. Nu am vrut palate sau comori sau mașini pe care să le arate lumea pe stradă.

De când mă știu, eu am cântat. Bunicul meu a cântat. Mama a cântat. Îmi povestea că ea cânta ca să-l ademenească pe tata: ”Unde ești fericirea mea…?” Mama a fost răsfățată, a stat acasă să ne crească pe amândouă. Tata era cel care lucra. Amândoi dansau superb. Îi admiram. De bine ce dansa, de tata spuneam că era balerin.

Nimeni nu mi-a spus vreodată c-ar trebui să cânt. Mă ascundeam, când cântam, acasă în ultima cameră. Și nu m-a îndemnat nimeni să cânt. Și nici când m-am dus la școala Populară de Artă, la Florica Orăscu. Tata nu vorbea niciodată despre faptul că sunt artistă. Doar mama a venit o dată la un concert la Sala Palatului. Și a prezentat-o Octavian Ursulescu publicului. Și s-a ridicat în picioare, o buburuză mică, tare frumoasă! Tata, probabil că se mândrea în sufletul lui, dar să o recunoască? Niciodată!

Eu am avut niște părinți minunați. Nu ne-au impus nimic. Singurul lucru pe care mi l-a impus vreodată a fost să nu stăm seara la chefuri. Și de aia m-am și măritat prima dată. Noi am fost acasă la ei și-l țin minte pe domnul Dauer care spunea: „hai, să căsătorim pisicile astea două.” Am sărit pârleazul și m-a și trimis de acasă la soră-mea. Cică să mă duc la doctor. Singura lui cerință a fost să fim cuminți.

El era student la Construcții și eu m-am angajat la Cooperativa „Instalahoțu”, așa îi ziceam. Eram dispecer, plasam instalatorii pe la bloc. Și în 1968, m-am hotărât că nu mai stau. Am plecat în Iugoslavia. Am stat acolo și am cântat cu trupe sârbești. Patru ani am stat acolo. Și am fost îndrăgostită de muzica lor, de oamenii lor. Când m-am întors nu mai știam românește. Nu-ți povestesc de bani că habar n-am. Nu-mi doream nimic, nu puneam preț pe bani. Să știi că între timp am divorțat. Am divorțat unde ne-am căsătorit. Am ieșit de la Tribunal și ne-am oprit la o bere la un restaurant care nu mai există, Unirea.

Evoluția mea a fost tare lentă. Nu-mi mai aduc aminte când am început să am succes. La radio eram de mică. Poate să zic că primul cântec a fost unul compus de Semnal M. Și poate să fi avut succes când m-a chemat Alexandru Bocăneț în televiziune. Acolo am avut noroc pentru că am dat de oameni extraordinari.

Tot timpul am avut emoții. După fiecare spectacol, am o stare de amețeală și nu sunt în apele mele. Să știi că la fiecare spectacol slăbesc trei kilograme. Am emoții. Și când vorbesc acum am emoții. La unele spectacole am puls 180. Mai încurc și versurile, dar acesta este marele meu talent, să le potrivesc la loc într-un mod minunat.

Vă las pe voi să descoperiți ce mai spune Mirabela despre fumat, marile sale prietenii, dar și despre iubire.

”La 14 ani eram în gară la București, fără să știu pe nimeni”

7 februarie 2019 Cătălin Striblea 00:22:56 2 comentarii

Acum ceva ani, într-o întâlnire cu Ștefan Bănică, acesta îmi spune la un moment dat: ”Îl respect foarte mult pe Fuego. E printre puținii artiști care cântă pe bilete. Umple sălile, își vede publicul, știe ce are de făcut.” Poate azi par mai puțin importante spusele lui. Dar acum zece ani, doar o mână de artiști aveau curajul, puterea și încăpățânarea de a băga bani și apoi a face o afacere din cântat.

În timp ce o parte din lume gusta meme-uri cu brazi și Crăciun, Fuego construia. Umplea săli în țară sau în Moldova, își alegea publicul și căuta un drum care din multe motive e foarte aproape de ce simt o mulție dintre români. De aici și succesul. Plus felul lui de a fi și de a povesti. Eu nu știu ca el să fi spus nu vreodată. De asta mi-am dorit să fac un interviu cu el. Oamenii care construiesc sunt puțini la noi și de aceea și mai importanți.

Îți place sau nu, Fuego impune respect. Pentru că respectă. Și mai e ceva. Omul acesta s-a construit singur, din ambiția sa și a unei mame care și-a proiectat visul asupra lui. Câți dintre voi au venit la București la 14 ani pentru a merge din ușă în ușă la câțiva oameni care nu au auzit de tine? Ambiția asta trebuia să aibă un rezultat. Și are. Pentru că Paul este iubit. Sincer iubit!

E foarte greu să scoți omul din casă ca să plătească bilet la spectacol, cu atâtea televiziuni. La fiecare apariție trebuie să te reinventezi. Să faci mai bine de la decor, la vestimentație sau la repertoriu, pe care trebuie să ți-l alegi cu grijă. În plus eu nu am un trust de televiziune în spate care să mă sprijine. Sau să-mi aducă ecrane în spate, o tehnologie care costă enorm.

Tocmai de la Alba Iulia vin la interviu acesta. Am aprins bradul…(și râde). Știi cum am ajuns, toată lumea îmi cere cântecul acesta. Dacă ajung la un spectacol și nu cânt ”Împodobește, mamă, bradul” nu mă lasă lumea să plec din sală. Chiar de e vară. Cântecul se numește de fapt Seară de Ajun.

Eu nu visez muzică, eu respir muzică. Ambii părinți au vrut ca băiatul lor să facă muzică. Mama era talentată și a a câștigat câteva concursuri la cântarea României împreună cu fratele ei. Și a rămas cu visul ăsta. Dacă o să aibă vreodată un copil, atunci acesta va trebui să facă muzică. Mama era lucrătoare la fabrica de sticlă, iar tata lucra la combinatul metalurgic. De mic am studiat chitara, m-au dus la Școala Populară de muzică. Și apoi am făcut facultatea la music-hall.

Acum mi se spune Paul, dar acasă eram Cipi. George Grigoriu este cel care m-a format. Vreau să-ți spun că nu este artist bun care să nu fi trecut prin școala sa. Dar la el am ajuns cu ajutorul lui Zsolt Kerestely. Dar știi cum am dat de domnul Kerestely? Mama s-a suit cu mine în tren, am venit la București unde nu cunoaștem pe nimeni și ne-am oprit drept la Poștă. Acolo, din cartea de telefon l-am căutat pe Kerestely. Ne-am zis noi că nu pot fi mulți în București. Erau doi. Primul la care am sunat a fost el. Și ne-am dus la el acasă. Mama era bătăioiasă. Ne-am pornit la București fără să cunoaștem pe nimeni. Sunt o doamnă din Ardeal, a spus mama. Eu cred că băiatul meu știe să cânte, trebuie să-l ascultați.

Pictez. Lucrez doar în acrilic. Și mi-e drag de ele. Am un site artbyfuego.ro. Când voiam să stau doar eu cu mine, pictam. Și am spus că dacă după mine rămân niște picturi, atunci sunt mulțumit. Am făcut 13 expoziții în țară. Am posibilitatea să ajut. Sunt tineri care trebuie promovați, e un proict caritabil. Am sprijinit peste 200 de artiști români și basarabeni. Mai dăm bani către marii artiști care sunt bolnavi. Pe 23 august, când am împlinit 42 de ani, am trimis cărți poștale fanilor. Până la zece ani am trăit cu senzația că de ziua mea mă sărbătorește toată țara.

Marea mea bucurie este să fiu pe scenă. Sunt un om împlinit. Și dacă mama e fericită și eu sunt fericit. Fac cu pasiune tot ce fac. În fiecare sală, există un ochi al cortinei. Eu tot timpul mă uit la spectatori să-i văd. Am emoții. Oare cum va fi? Reacția o vezi după primul cântec sau când se ridică cortina. La Satu Mare nu fusesem de doi ani și când s-a ridicat cortina și m-au apludat zece minute. Am dat plâns. Iau ceva din energia oamenilor, dar cel mai mult dau.

Cântecul cu bradul este scris pentru părinții mei, dar videoclipul este filmat aici în București. E vorba de o familie care nu-și văzuse de foarte mulți ani copilul plecat în străinătate. Să știi că nu au mai apucat să-l vadă. E un cântec care i-a adus și pe tineri. Sunt mulți care vin să ne vadă datorită acestui cântec. Gust glumele care s-au făcut de aici. Uneori m-au mai durut, dar succesul vine și cu bune și cu rele.

Revolta lui Vizante

12 decembrie 2018 Cătălin Striblea 00:15:34 0 comentarii

Nu-i așa că Vizante vă face să râdeți? Și că asta așteptați? Fie că-l vedeți pe scenă, fie că apare la televizor, destinul lui Marius Florea Vizante este să vă facă să râdeți. Mai nou face asta și pe Facebook, unde seria sa cu #mariartriști are mare succes.

Nu știți ce este #mariartriști ? Păi, e seria aia de calambururi unde spune că Liviu Pop s-ar numi ”Tâmpitagora”. Sau că Viorica Dăncilă este ”Înceata lui Pițigoi.” Nici colegul George Ivașcu nu a scăpat. L-a numit ”Alain Deloc, ministrul Breloc.” Pe Codrin Ștefănescu îl cheamă ”Trai Lai Lama.” Ciorbea este ”Mr Bean, Recicle Bean,” iar Adrian Năstase este ”Tâlharry Belafonte.”

Nu ai cum să contești talentul de umorist al lui Vizante. În definitiv, joacă la Teatrul de Comedie. Dar dacă nu e așa? Dacă umorul este o formă de revoltă a unui mare artist, a unui bărbat ajuns la 46 de ani și care crede că țara lui nu se așază tocmai bine.

Și dacă nici măcar nu-l cheamă Vizante? Da, nu-l cheamă. Acesta este un nume de scenă pentru Marius Florea, așa cum umorul este fața unui artist profund, care nu mai suportă prin ce trecem. Am stat de vorbă cu el îndelung la Oameni de Colecție, la Digi FM.

”Da, am ieșit la proteste. Și pot să mă laud c-am și scos oameni la proteste. Am scris un text care s-a viralizat și care a scos oamenii în stradă după Colectiv.”

”În ultima prioadă, îmi fac un exercițiu din a nu mai tăcea. Lipsa de atitudine ne-a adus unde ne-a adus. Mă uit acum pe stradă și nouă din zece oameni sunt nemulțumiți.”

”Pe zi ce trece suntem mai săraci, mai slab organizați și împinși în hăul acesta de niște oameni de teapa celor pe care îi ironizez eu acum.”

”Cineva a îngăduit să se întâmple toate astea. Cineva a îngăduit să moară oameni la Revoluție sau la mineriade. Cineva a îngăduit ca aceste dosare să se amâne la nesfârșit și completele să fie desființate pe tot felul de cauze.”

”Mama s-a prăpădit în niște condiții de care nu vreau să vorbesc. Nu-i acuz pe medici care fac ce pot, dar nu au cu ce. E ca românul. Când nu mai are curea de distribuție, pune un ciorap de damă. Când nu-i merge robinetul, pune o sârmă. Dar nu merge și la oameni! ”

Ascultați oameni buni, ascultați!

Costel: ”Minciuna vine gestantă”

5 decembrie 2018 Cătălin Striblea 00:15:10 0 comentarii

V-am povestit că mi-a plăcut mult Costel. Costel Bojog, cum care? Și vouă v-a plăcut pentru c-a fost cel mai ascultat din toată seria podcasturilor, la concurență cu Smiley. Faptul că e un mare povestitor nu mă surprinde, dar are o latură la care nu m-am gândit niciodată.

L-am întrebat cum se pregătește într-o zi de spectacol. Sunt curios cum trăiește un artist momentul întâlnirii cu mii de oameni. Ce se adună în mintea sa. Care gând îl urmărește? Are emoții? Și mi-a răspuns simplu: ”întâi mă conectez la divinitate. Fac o meditație, stau cu mine însumi.” Îl întreb dacă e credincios. ”Nu în sensul religios, dar de când eram copil aveam momentele mele. Stăteam singur pe balcon și mă uitam la cer printr-un ochean făcut cu mâinile. Și acolo îi spuneam dorințele mele.” Costel care ar putea râde din orice, Costel, acest Ion Creangă pe nou, are momente în care se reculege. Asta îmi place la interviurile cu oameni de colecție: deschiderea de care dau dovadă invitații, chiar dacă ar putea fi judecați.

Și apropo de asta. Mi-a povestit Costel un moment colosal din viața sa. Cea mai mare minciună pe care a spus-o vreodată. Cea mai importantă. Pentru c-a spus-o părinților săi. Pentru că era un moment crucial în viața sa și a altora. Cumva, a ales să mintă despre cum și-a terminat facultatea. Consecințele au fost groaznice și s-au așezat pe viață în mintea lui. De la minciuna aceea totul s-a schimbat. ”Minciuna vine gestantă,” spune Costel. Ascutați-i povestea care i-a schimbat viața.

Fericirea și grijile lui Smiley

23 noiembrie 2018 Cătălin Striblea 00:21:06 0 comentarii

Mi-a fost greu să fac interviul cu Smiley. Pentru că e mereu alături de tine și se pare că-l știi dintotdeauna. Nu vi se pare că e baiatul acela de treabă căruia i-ai încredința mașina ta o lună-două și ești sigur-sigur că o aduce înapoi? Nu vi se pare că e ginerele perfect, că dă bună ziua la toată lumea? Sunt sigur că atunci când merge la iubita lui acasă se duce cu flori pentru mama ei.

Și apropo de iubită, cred c-ar trebui să-l întreb de iubită. Cine este ea? Este? De ce o ascunde? Doar că n-am să fac asta. Nu mi-e clar de ce. Sau poate știu. Cred că îi place intimitatea lui. Cred că ne arată atât cât ar trebui să știm despre el. De fapt, atât cât trebuie să stabilești o relație normală cu cei din jurul tău.

De asta am vrut să știu unde fuge omul acesta când apucă să fugă. Ce vede el de pe scenă atunci când se uită în ochii voștri? Cum arată fericirea, doar că el îmi spune că are griji. Chiar așa ce griji ar putea să aibă Smiley pe lumea asta?

Și m-am apucat de interviu. El s-a dat parțial la radio și e și pe Facebook. Am vrut să-l editez pentru blog, să vă arăt părțile care mie mi-au plăcut cel mai tare. Știu părțile cele mai bune pentru că mă uit în ochii și la mâinile invitaților atunci când vorbesc. Și ele îți povestesc totul.

Nu am reușit să-l tai, însă. E firesc. Se leagă totul. E rotund, e complet. Dacă-l tai îi pierzi mesajul și adevărul. Așa că azi o să dau doar o parte. Ce-o să auziți?

”Nu fac lucrurile doar ca să fie. Pun mare preț pe ce-mi place mie. Fiecare piesă are ceva real și multă muncă. Absolut tot ce-am construit eu în cariera mea e pe bune.”

”Eu nu mi-am dorit să fiu un model. Nu mi-am dorit să fiu cineva. Eu mi-am dorit să fac muzică. ”

”Când cineva zice ceva de tine rău, alea îți rămân în cap. Când eram mai mic mă afectau foarte tare. Cred că cel mai important pentru mine este să fac ce simt eu.”

”Eu oricum sunt privit ca un dansator. Păi ce, ăla cântă? Nici nu pretind c-am cea mai strălucitoare voce din România, dar nici nu mi-am dorit asta”

”E foarte interesant cât de mult ne pasă de părerea unor oameni pentru care nu însemnăm nimic și care nu înseamnă nimic pentru noi.”

”Am perioade din zi în care vreau să stau eu singur cu mine. Am perioade din an în care nu vreau să stau cu mulți oameni. Atunci lucrez.”

”Cea mai grea poveste este să nu stai în calea inspirației. De obicei, ea vine în stare nealterată și tu o strici cu stiluri, cu ce se cere și asta e greșit.”

O să vedeți și serialele lui preferate, dar și cine campion la FIFA în HaHaHa Production, dar și ce-a însemnat asta pentru studio. Enjoy!

Mărgineanu: ”Băi, dar niciodată nu e vina noastră?”

18 octombrie 2018 Cătălin Striblea 3 comentarii

Mihai Mărgineanu a venit la interviu la Digi FM după ce filmase de la 6.30 în Las Fierbinți. Asta include și peste 100 de kilometri de condus. După interviu, Mihai era așteptat la Tuzla unde avea câteva ore de zbor. Un om care trăiește tot timpul în viteză. ”Trebuie să fii mincinos să spui că nu se fac bani din muzică. Sau depinde la ce te gândești când spui bani.”

Mărgineanu e un om care a construit și reconstruit. E constructor de profesie. Vorbește cu pasiune de meseria sa și nu de ”ocupația” sa. A făcut rosturi speciale. ”Trebuie să fii bun să știi unde să tai casa.” Dar cel mai mult s-a reconstruit pe el. A făcut carieră în muzică târziu și pentru că și-a dorit foarte tare. Nu a vrut să renunțe la vise. De asta crede că totul stă în puterea noastră. ”Noi avem o greșeală de la imn, de când spunem că ne adânciră barbarii de tirani. Păi, ce? Niciodată nu e vina noastră?” Dacă aveți opt minute, vor fi bine folosite. Mai mult

Ce mi-a povestit Ovidiu Popescu despre viața copiilor săi

24 aprilie 2017 Cătălin Striblea 6 comentarii

Dor Geta Popescu a apărut în studio, în martie anul trecut, la câteva zile după ce se urcase pe Aconcagua. Puțin muritori urcaseră acolo, iar ea era cel mai tânăr dintre ei. Era obișnuită cu studiourile, așa cum era și cu munții. Era parte din profesia ei, căci putem vorbi de asta, dar și parte din copilăria ei dacă putem vorbi de asta.

Dialogul se înfiripă greu, așa cum se poate între adulți și un copil de clasa a șasea. Râde și povestește cu tot sufletul unui copil de 12 ani cum a pornit la minus 35 de grade spre unul din vârfurile lumii. Și cum îi pică bine că e luni dimineață și că a sărit peste o zi de școală.

Mai mult

Bucur și Papadopol: ”dacă nu râdeți la Două Lozuri, primiți banii înapoi”

27 septembrie 2016 Cătălin Striblea 0 comentarii

Luni dimineață au fost la Prima Ediție, Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol. Am stârnit o grămadă de suspine pe culoare, ce să mai. Până și domnișoara de la protocol le-a turnat câțiva stropi de cafea în poală, de emoție.

Papadopol și Bucur sunt printre starurile cinematografiei actuale în România. Au atins cel mai de sus nivel. Îi iubește lumea, joacă în super-producții, apar la televizor. Și mai ales apar în ”detestatele” filme de festival din România. Că așa este discuția acum.

Mai mult

Ce face Traian Băsescu cu o armă?

7 aprilie 2015 Cătălin Striblea 2 comentarii

Știu că lumea are o mie de teme de gândire care mai de care mai importante după interviul pe care l-a dat ieri Traian Băsescu lui Sabin Orcan și Ion Cristoiu. Și cele mai multe sunt întemeiate. Eu am însă două mici mirări.

1. Președintele a spus că avea nevoie de o prelungire a permisului de port-armă. Eu stau și mă mir, ce Dumnezeu face Traian Băsescu cu o armă? La ce-i trebuie? Mai mult

Iohannis intră la putere

20 februarie 2015 Cătălin Striblea 2 comentarii

Am tot spus în ultimele săptămâni că în România se conturează un vid de putere. E prima dată când îl văd pe Președinte mai țeapăn și dispus să-și exercite mandatul. În interviul de la Digi, Klaus Iohannis a reușit să comunice mai mult decât a făcut-o în tot mandatul său. Tot în stilul său concis, voi trage câteva concluzii:

1. Numirea lui Hellvig e o surpriză pentru că nu a respectat ceea cea promis în campanie: schimbarea algoritmului de funcționare a clasei politice și a instituțiilor. Hellvig e un politician necunoscut, din anturajul său, bun susținător al USL la momentul cu pricina. Acordarea funcției unuia din anturaj, după ce Băsescu inversase trendul e un minus. Hellvig e unul dintre stâlpii actualei clase politice. Dacă nu se ridică deasupra vremurilor sale, mandatul de la SRI va fi controversat. Altminteri, în sfârșit mesaje corecte privind activitatea SRI. Era nevoie.

Mai mult