copii | Striblea.ro

Copilul meu stă mult pe telefon. Ce fac?

17 septembrie 2019 Cătălin Striblea 6 comentarii

Când scriu aceste rânduri, din camera lui fiu-meu se aude muzica tare. Ca din camera oricărui adolescent. Apoi cu o comandă vocală, melodia se schimbă. În fapt, comanda vocală e parte din relația lui cu telefonul. Așa ne sună pe noi, așa deschide aplicațiile, pune muzică și caută lucruri pe internet.

De altfel, telefonul pare cel mai important obiect din viața sa. Stă tot timpul lipit de mâna sa sau în buzunar. Are de răspuns la un mesaj, de văzut o memă, de accesat o aplicație. Chiar și masa se ia în jurul telefonului. Cu o mână duce lingura la gură, cu cealaltă stă pe telefon. Pe măsură ce-și mănâncă cerealele, ochii înghit tone de informații.

Și apoi vine să-ți împărtășească. Uită-te la imaginea asta, vezi ce-a făcut ăsta. Facebook nu există, dar Instagram e baza. Și mici știri de pe diverse siteuri. Contractul nostru prevede ca în fiecare zi să-mi spună o știre pe care să o discutăm împreună.

Tot de acolo își face lecțiile de chitară, tot de acolo citește cărțile care-l interesează, tot acolo se uită la documentare. Copilul meu nu consumă televizor. Televizorul lui este în telefon.

Momentul în care mă scoate din minți este la teme, însă. Între un exercițiu și o analiză la română, mai are timp de o muzică, să răspundă la un mesaj sau să râdă la ceva. Îi iau telefonul, deseori, tocmai în aceste momente. Așa că trebuie să scrie fără el. Îl verifică, însă, la oră.

Argumentul este că aceasta este metoda lui de comunicare. Și așa e. Nu de puține ori îl găsesc în videoconferință cu alți copii. Chiar și atunci când se joacă. Pentru generația lui, ”afară”este în acel telefon. Iar noi suntem prima generație de părinți care se confruntă cu povestea asta.

Iar întrebarea pe care mi-o pun este dacă am un copil dependent de telefon.

Întâi am vorbit cu Laurențiu Gânj. El este consultant în dezvoltarea relațiilor umane, validat de Institutul ESPERE din Paris și trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda. În ultimii ani face ateliere care au drept scop folosirea descoperirilor de la Universitatea Stanford în creșterea gradului de motivare în procesul de învațare al elevilor.

Culmea e că Laurențiu a lucrat întâi cu noi, părinții Ne-a testat, ne-a pus întrebări, a vrut să vadă relația noastră cu copilul. Relația cu telefonul. Știe exact ce butoane să apese în relația dintre adolescenți și părinți. Și chiar funcționează, pot să vă spun.

Am stat de vorbă și despre aplicațiile pe care le putem folosi ca să vedem ce face copilul. Există mai multe tipuri, dar Iphone are dezvoltată propria tehnologie. Când m-am uitat prima dată la sumarul de consum al lui Vladimir am rămas perplex. Stătuse pe telefon mai mult decât îmi închipuiam. Doar că eu stătusem patru ore. Diferența este că eu mai și muncesc pe telefon. Între timp, am stabilit un program și reguli de care ne ținem.

Ce nu știu eu astăzi este ce fel de om va crește copilul meu având la dispoziție acest obiect. Care sunt efectele sociale, asupra vieții sale, asupra comportamentului său. Sănătatea sa ce are de spus din punctul ăsta de vedere? Va fi un adult funcțional după standardele noastre sau va deveni un inadaptat?

Deocamdată nu am cum să răspund la aceste întrebări. Este un proces lung și în care am nevoie de asistență specializată. Nu e o dramă. Sunt convins că toată generația copilului meu are fundamentele necesare ca să reușească și să facă lucruri bune. Ce vreau eu acum este să-l învăț echilibrul.

De asta pe 12 octombrie voi fi la conferința The Cyber Effect, realizată de English Kids Academy, International House și Editura Niculescu. Invitata principală este Mary Aiken, pionierul analizei în relația copil-electronice. Mary Aiken este primul psiholog care a realizat un doctorat pe această temă. Și unul dintre cei mai mari specialiști ai planetei în domeniu. Cunoașterea sa este folosită de FBI, Interpol, Casa Albă, și prestigioase universități din lume. Despre cartea sa The Cyber Effect, The Times spune că trebuie citită de fiecare părinte. De altfel, presa britanică a numit cartea sa drept cartea anului și spune că e un semnal de alarmă pentru întreaga societate.

Pe lângă Mary Aiken și Laurenți Gânj, la cea mai mare conferință din lume pe tema efectelor tehnologiilor asupra copiilor vor veni medici și psihologi. Oameni care îți pot da o mână de ajutor.

Bănuiesc că nu sunt singur în fața acestei probleme. Sunt convins că sunteți măcar o parte dintre voi acolo. Am o invitație pentru unul dintre voi care îmi va lăsa un mesaj pe blog cu ce se confruntă. Voi asculta poveștile voastre și poate împreună cu Laurențiu găsim o soluție. Dacă se adună mai multe mesaje, o să trag la sorți unul dintre ele. O să mai am două invitații de dat zilele următoare pe FB și Instagram. Pentru cei interesați, un bilet este, în aceste zile, 75 de lei. Cred că e o sumă bine investită.

Cred că e ceva de muncă până la o soluție bună, dar aici puteți găsi un bun început.

Câteva rânduri pentru cei care tremură în fața școlii

18 iunie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Țin minte când mama stătea în fața liceului la Vaslui, în timpul examenului de admitere. Era de fapt un stol de părinți. Poate să fi fost vreo două sute. Împărțiți în mici grupuri stăteau sub castanii cei vechi care atunci mai existau pe strada liceului. Se vorbea în șoaptă, aproape șuierat, și se încerca să se afle tot ce mișcă în clasele în care se dădea admiterea. Evident că știau tot, de la subiecte la supraveghetori, la ce-a zis cutare.

Staționarea lor acolo avea un mare defect și anume că te băga în discuții cu ceilalți părinți atunci când ieșeai. Verificarea aceea putea să fie destul de dureroasă. Ce-ai făcut la subiectul cutare? Ți-a dat rezultatul cutare? În afara faptului că sublinia importanța momentului, este evident că pentru mine era o încurcătură teribilă. Și cred că toți am fost la fel.

Ce nu știam la data respectivă este că nu vreo idee constructivă o aducea pe maică-mea acolo, ci o emoție de nestăvilit. Una pe care încep să o simt și eu, mai ales că mai am un an până la evaluarea națională. Ați remarcat că spun că mai am, mai avem, de parcă fiu-meu ar merge cu mine de mână și de asta ar depinde viitorul familiei. Într-o oarecare măsură e adevărat, dar să sperăm că lumea e destul de bună ca să nu fie întrutotul.

Așadar, las aici niște vorbe pe care să mi le zică și mie cineva, la anul.

Dimineața asta nu schimbă mare lucru. Dacă ești emoționat, o să-i dai și copilului emoții. Nu te agita mai tare decât de obicei. Dacă a învățat, o să facă, dacă nu a învățat, nu există miracole. Examenul de azi nu o să arate, însă, cine este el cu adevărat. Cel mult va arăta că se poate conforma unui sistem și că poate intra convenabil în niște cutiuțe.

Tu știi deja care sunt calitățile copilului tău, fără acest examen. Și să-ți spun ceva: încă e mic și are toate șansele să învețe și să se schimbe.

Nu trăi tu visele tale prin intermediul lui. Visele sunt ale lui. El nu e aici ca tu să trăiești prin el ce-ți place, ce nu ai apucat sau nu ai putut să faci. Nici măcar nu trebuie să te mulțumească. El trebuie să fie fericit cu el însuși.

Știi foarte bine că o să-i fii alături și la bine și la greu. Și mai știi că oricum nu o să te asculte decât atunci când va da cu capul de prag. Și tu ai făcut-o. Lasă-l să-și trăiască pragurile! Spune-i și învață-l lucrurile corecte, restul vine de la sine.

Ai încredere în el, indiferent dacă greșește! Drumul e lung și de cele mai multe ori e spectaculos. Nu ești îngrijorat pentru fericirea lui, asta oricum nu ține de tine, ci de bunăstarea lui. Și aici încă îl poți ajuta.

În fine, vorba lui taică-meu: ”Las că are și el locul lui în lume.”

P.S: Nu arăți ca un fraier în fața școlii. Gândește-te cum ar fi să nu fii. Trebuie să fii acolo și el o să știe toată viața că i-ai fost alături.

Noi i-am părăsit a doua oară

17 iunie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Nu cred ca în ultimii ani să fi auzit ceva mai șocant și mai ignorat decât dezvăluirile de mai jos. La sfârșitul a doi de anchetă parlamentară, un senator USR, Vlad Alexandrescu, de unul singur, a strâns într-un raport parlamentar câteva zeci de dezvăluiri care arată un eșec major al nostru, ca societate.

Sunt 30 de ani de când România și lumea au aflat de lagărele morții din perioada ceaușistă. De orfelinatele morții. La data respectivă, imaginile cu copiii legați în lanțuri, cu copiii bolnavi izolați și puși pe pastile au șocat planeta. Imaginile au făcut înconjurul lumii. S-a născut un val de compătimire și unul de ură la adresa celor care au făcut asta.

Vreme de câțiva ani lucrurile s-au mișcat. S-a mai construit ceva, orfelinatele sunt mai noi, s-a inventat sistemul de plasament familial și noi, cei care oricum nu vedem lucrurile astea, am crezut că s-a rezolvat. Sau că, mă rog, e ceva mai bine.

Primul meu semn că este ceva în neregulă a fost atunci când am văzut pe FB că Vlad Alexandrescu nici măcar nu era primit într-o astfel de instituție. M-au fascinat postările sale pe Facebook în care un singur om părea că se luptă cu un sistem întreg. Și m-a îngrozit această carte pe care mi-a trimis-o Editura Humanitas.

Raportul este devastator. Sunt 53 de mii de copii în acest sistem. Potrivit raportului, sistemul suferă de o cangrenă generalizată, iar o parte din copii sunt abuzați fizic și psihic, sunt bătuți, supuși unor forme de sclavie, trafic de persoane sau li s-a pierdut urma.

Dacă greșești, ești izolat, uneori până la trei săptămâni: „Izolatorul e o odaie în fiecare centru de plasament. În cazul în care se declanșează o boală contagioasă, copilul e ținut acolo până ajunge la spital. În zilele noastre, izolatorul se folosește că mijloc de pedeapsă. În carte, aveți mărturii de la copii care au stat 2-3 săptămâni la izolator, fără să iasă nici măcar ca să mănânce. E ca un fel de detenție”.

Multor dintre copii le sunt administate neuroleptice până adorm pe ei, pentru a nu face probleme. Dacă protestezi, ești îndepărtat din centrul respectiv și ți se iau drepturile. Este cazul unui tânăr care nu a mai avut voie să cânte la vioară după ce și-a căutat dreptatea. Un altul, copil fiind, a fost băgat de învățători într-n geamantan și lăsat acolo ore bune.

„Copiii spun că e ca și cum ai face 18 ani de pușcărie. Multe dintre centre sunt folosite pentru trafic de copii și de carne vie. Am avut un caz, la un centru de plasament din Cisnădie, unde copiii dispăreau cu lunile. Dacă întrebai unde sunt, ni se zicea că sunt la stână. Culmea e că la acea stână era o anchetă din cauza unor acuzații de proxenetism. Dar directorul centrului nu era deranjat și nici îngrijorat că lipsesc copiii”.

Impresionante și mesajele pe care ulterior apariției interviului, senatorul Alexandrescu le-a primit.

”Doar 2 din pedepsele aplicate : 1) cea mai criminală era să te pună legat într-un jgheab de ciment și alături îți atașau niste cuburi mari de gheață. După câteva ore, ieșeai vânăt ca un mort și frigul îl simțeai multe zile chiar dacă afară erau 35 de grade (am avut și eu parte de 2 ori) 2) te aruncau în beci fără lumină unde erau aruncate tot felul de lucruri vechi, mizerie, șobolani (am avut parte de 4 ori de această pedeapsă).

CRED CĂ AVEAM ÎN JUR DE 12 ANI CÂND M-AM REBELAT ȘI AM SĂRIT LA BĂTAIE LA O EDUCATOARE. I-am rupt părul din cap și am mușcat-o până la sânge… DE ATUNCI NU M-AU MAI CHINUIT. Când se apropiau de mine mă transformam într-o fiară. Îmi era frică și știam că trebuie să mă apăr. ARUNCAM CU SCAUNE, CU ORICE NIMEREAM DUPĂ EI, parcă nu eram eu… Nu au reușit să mă transforme într-o legumă după bunul lor plac. Eram rea și mereu gata să mă apar… Nu știu de unde găseam acea putere și voință de supraviețuire… Aveam și momente când vroiam să mă las învinsă dar erau doar momente pentru că imediat parcă o cheiță se răsucea în mine și reveneam din nou la starea DE VEGHE”

Deși se află la mai multe ministere, raportul este ignorat complet. Nu există nicio reacție sau un plan care să rezolve situația. Întreg sistemul beneficiază de 1% din PIB și pare să fi devenit una dintre marile afaceri ale momentului. Pentru că nimeni nu vrea să-și bage nasul acolo, statul român are sub pulpană un sistem mafiot de drenare a banului public și în care sunt nenorocite viețile oamenilor. Nici măcar nu vorbim de incompetență. Vorbim de o stare căutată sub mai toate guvernările. O mașină sordidă de făcut profit. De la actuala guvernare nici nu mă aștept să priceapă despre ce vorbim, poate câte ceva în materie de drenat fonduri.

Adevărul este că în 30 de ani nu a mreușit să fim mai buni decât comuniștii. Poate mai răi pentru c-am avut destule din cele trebuincioase. Doar că nu ne-a păsat.

Oameni de colecție: Vlad Alexandrescu

Fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu este invitatul lui Cătălin Striblea la Oameni de colecție

Publicată de Digi FM pe Vineri, 14 iunie 2019

De ziua lui Vladimir

29 mai 2019 Cătălin Striblea 1 comentariu

E ziua lui Vladimir. 13 ani de când ne-am cunoscut. Asta înseamnă 13 ani în care ai tot timpul să te înșeli asupra copilului tău și să confunzi dorințele tale cu noua persoană, cu noul om care se naște. Cumva noi credem că ei trebuie să ne urmeze în tot ce gândim, că trebuie să se supună, ba mai mult, că trebuie să ne urmeze visele.

Știți că vorbesc deseori aici despre noi. Cu bune și cu rele. Vladimir mi-a spus în ultima noastră discuție contradictorie că preferă ca eu să fiu cât se poate de sincer la radio. Să spun că nu suntem familia perfectă, că eu îl calc pe el pe nervi și că el reușește să facă același lucru cu noi deseori. Prietenii noștri spun că aceasta este vârsta critică, că așa începe. Azi, eu stau să mă gândesc că dimpotrivă. Aceasta este vârsta la care noul om începe să aibă ceva de spus. Așa, că acceptă-mi azi, dragul meu, în văzul lumii, să-ți spun câteva lucruri pe care le-am văzut în cei 30 de ani de viață în plus.

E momentul la care începi să te desparți de copilărie. Încep să se vadă semnele unui bărbat. O să vii din ce în ce mai rar dimineața, la mama să o îmbrățișezi. E în regulă.

Trebuie să știi că în fața ta vin cei mai frumoși ani. Sunt anii libertății, ai zâmbetelor și ai lipsei de griji. O să cunoști primele iubiri și primele săruturi. O să faci lucruri de care o să-ți amintești toată viața. Acum o să cunoști oamenii care te vor însoți până la maturitate.

Bucură-te de fiecare minut. Caută să cunoști cât mai mulți oameni. Îmbrățișează-i, cunoaște-le experiențele și încearcă să le vezi părțile bune.

Învață despre orice, citește tot ce-ți pică în mână. Vezi filme care îți plac, ascultă muzica ta. Și nu uita, adevăratele povești sunt în oameni, nu în telefoane!

Ascultă înainte de a vorbi. Nu te grăbi să rostești cuvinte grele. Respiră înainte de fiecare propoziție. Învață să trăiești în comun. Fii bun, respectuos și corect. Nu numai acum, ci toată viața.

Urmează-ți visul. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu poți să faci ceva.

O să ai eșecuri. E firesc. Viața nu e un succes perpetuu. Nu te amărî. Când o să vrei ceva cu adevărat, o să reușești. Lumea o să te dezamăgească, dar nu uita că imediat o să primești ceva bun în schimb de la viață.

Ai grijă de tine. Cât ești sănătos, totul se rezolvă.

Și încă un lucru. O să vină ani în care o să te depărtezi de părinții tăi și apoi o să te apropii iar de ei. Relația cu ei o să fie ca un val, cu urcușuri și coborâșuri. E ok. Tot ce trebuie să știi e că, indiferent unde te va duce viața, ei sunt singurii oameni care te vor iubi necondiționat.

La mulți ani!

O carte pentru tata: Maja Lunde, ”Istoria albinelor.”

3 mai 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Prin a doua zi de Paște, tata a scos câteva rame și un colac mare de sârmă, o pungă de cuie și o cutie în care se aflau felii mari de ceară, luminoase, cu mii de faguri pe ele. Cerul era albastru perfect, bătea un vânticel și era mai curând răcoare. Când a pus mâna pe clește, mama a început să-l bodogănească încet că e sărbătoare.

Tata spune însă că albinele nu așteaptă. Că sunt treburi de făcut la timpul lor, că toți apicultorii fac ramele chiar azi și că el nu poate sta. Adevărul este că apicultorii profesioniști își fac ramele de cu iarnă, dar tata este amator și mai are și alte treburi. Că stă după albine, asta se știe în fiecare primăvară. Acum vreo două săptămâni se plângea că din cauza ploii nu poate să pună mâncare la albine. Coșul plin cu pungi de sirop stătea deoparte și el de abia aștepta să le dea albinelor impulsul de care aveau nevoie.

Prin spatele lui, eu chiar citeam Istoria albinelor de Maja Lunde, cartea momentului. Denisa Comănescu mi-a dat cartea și mi-a spus că e musai să o citesc căci ”e despre albine, dar e despre noi”. În timp ce citesc, o albină cu saci mari de polen portocaliu se așează pe cartea galbenă. O confundă cu o floare mare, nu are de unde să știe că acolo e doar istoria speciei sale. Și viitorul? Foarte posibil.

În curte, la Vaslui, sunt înfloriți toți merii și albinele muncesc să polenizeze înaintea unei vijelii. De la Maja Lunde aflu că polenizarea corectă, de succes, se face cu 2-3 albine pe metrul pătrat. Maja mă învață tot despre albine. De la cum se reproduc, la distanța dintre rame. Unul dintre eroii săi, Thomas avea să afle că distanța corectă dintre rame este de 9 milimetri, nici mai mult, nici mai puțin. Tata îmi spune că apicultorii de la Vaslui măsoară mai simplu: o cutie de chibrituri pusă pe muchie.

Din punctul de vedere al cărții, tata seamănă cu George, apicultorul îndărătnic care face totul singur pentru binele său și al albinelor. Nu trage de ele, nu le asuprește prin muncă, le lasă ce-i al lor și le dă ajutor. Și-ar fi dorit să-i continue cineva pasiunea dar nu a avut cine. Eu semăn mai curând cu Tom, băiatul lui George care și-a dorit tare mult să se facă ziarist. Albinele nu i-au spus mare lucru deși asta era îndeletnicirea familiei.

E greu de spus ce cântărește mai tare în scrierea Majei Lunde: relația dintre părinți și copii sau relația noastră cu albinele? Cartea studiază în trei timpuri diferite și în trei zone diferite iubirea dintre părinți și copii. Cartea are personaje la jumătatea anilor 1800, în 2007, atunci când se declanșează marea criză a albinelor, dar și într-un viitor de peste 100 de ani în care abinele au dispărut, iar omenirea trece printr-o criză ecologică, una alimentară și una morală.

Toți cei trei subiecți ai cărții, Thomas, George și Tao, cea din urmă, femeie, își pierd copiii. Fiecare în alt mod și din altă cauză. Îi caută, încearcă să refacă legăturile cu ei, dar nu reușesc întrutotul sau nu de tot. Pentru că destinul copiilor nu este să trăiască visele părinților, ci propriul lor drum. În același timp, toți trei se ocupă de albine, ajunse și ele în alt stadiu al existenței lor ca specie. Thomas ne învață apicultura modernă și ne o lasă nouă, deși el știe că a eșuat. George este clasa mijlocie, cel care în plină dezvoltare înțelege că lumea stă să se năruie, la fel ca și viața și familia sa. Iar Tao reînvață relația complicată pe care omul o are cu insectele.

Fiecare are o poveste și o spune cu durere, bucurie și mai ales apăsare. Asta pentru că speranța este ultimul lucru de care se bucură fiecare. Cartea în sine trebuie să te pună pe gânduri. Cine s-ar gândi că micii noștri companioni sunt cei de care ne leagă cea mai profundă istorie. Rar te gândești că omenirea este în simbioză cu albinele și că depindem unii de alții.

O să aflați de aici și că decăderea lentă și a albinelor și a noastră a început deja. Un fenomen misterios face albinele să dispară și aici nu este imaginația Majei Lunde. Asta chiar se întâmplă și noi nu știm de ce. Să fie schimbările climatice, să fie pesticidele din pământ, să fie ploile dese în perioade nepotrivite? Omenirea nu are o soluție și nici preocupare pentru asta. De ce te-ai gândi la soarta unei mici insecte?

Între timp, tata îmi spune că nu mai vrea să țină stupii. E prea mult acum pentru el, la 70 de ani. În ultimii 30 de ani, el a cărat peste tot și la oricine un borcan cu miere. A fost pasiunea lui și noi am considerat că e un dat să primim un borcan de miere. Mierea a fost mereu în casă, așa cum n-au lipsit apa sau aerul. E așa mare obișnuință că nici acum nu prea îmi vine a crede că s-ar putea opri la un moment dat. Doar că obișnuința asta a binelui pare că are un sfârșit. Maja o să-ți povestească mai bine.

Andra, superstarul obișnuit: ”Îmi place să spăl vase”

24 aprilie 2019 Cătălin Striblea 00:35:34 0 comentarii

Când să înceapă interviul, Andra își cânta încetișor, ca pentru sine, Hallelujah. Așa faci mereu, o întreb. Știu deja că ea cântă tot timpul, că e natura ei. Știu că se exprimă ușor prin cântec și că așa-i vine bine să-și transmită sentimentele. Mi-e mai ușor uneori să cânt, decât să vorbesc!

Sunt melodii care îmi dau o anumită liniște înainte de un interviu. Da, (e ceva asemănător cu o rugăciune). Uite, când urc în avion sau când intru într-un concert, acum în cadrul turneului sau oriunde concertez, spun un Tatăl nostru, fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă îmi știu treaba, știu ce trebuie să cânt, am experiență de scenă de atâția ani… De fiecare dată cânți pentru alt public, iar emoția este pentru a nu dezamăgi. Zic: Doamne ajută-mă să fiu așa cum își doresc oamenii ăștia, să fiu la înălțimea așteptărilor. Îmi spun doar mie.

Andra e credincioasă. Își caută nădejdea și puterea cu ochii la Dumnezeu.

Poate datorită lui Cătălin sunt și mai credincioasă. El este mai credincios decât mine. Merge mai des la biserică. El îmi spune: Hai să mergem la un părinte care ne e foarte drag să vorbim. Părintele Cristian care ne-a și botezat copiii de altfel, este duhovnicul nostru. Mergem acolo și ne dă liniștea de care avem nevoie. Ne spune chestii generale, pe care le spune tuturor, despre cum să-ți găsești liniștea și pacea într-o lume atât de nebună, într-o lume ca a noastră, de exemplu. O lume în care suntem mai toată ziua pe drumuri, cu tot felul de proiecte, cu oameni diferiți, unde întâlnești, așa cum mai zice el și ispite. Îți dă o liniște. Când plecăm de acolo amândoi suntem bucuroși că am putut să ajungem să vorbim cu el.

Dincolo de voce, îmi dau seama pe parcursul interviului, că succesul Andrei constă în faptul că e foarte pământeană. Ea este mereu strălucitoare când o vezi la televizor sau pe scenă, dar în rest e un om obișnuit. Vedeta rămâne acolo pe scenă. Și la mall mă duc fără probleme. Pun blugii pe mine și o șapcă și nu mă gândesc că mă recunoaște lumea. Dar imaginea pe care mi-o pune în minte este Andra cea de acasă. Acolo unde gătește, spală vase și-i pune masa lui Cătălin. Dar voi doi, oameni așa bogați și celebri, nu aveți pe nimeni să facă asta?

„Dacă ar fi o cameră să fiu live pe Facebook tot timpul și să vedeți câte vase spăl… Avem mașină de spălat vase, dar nu știu dacă am folosit-o de trei ori. Mi se pare ireal. E mai veche ce e drept, dar spală în trei ore. Păi eu în trei ore spăl toată casa. Îmi și place să spăl vase. Mă duc undeva în vacanță, la o cabană cu niște prieteni și facem noi acolo mâncarea. Ceilalți gătesc, iar eu spăl vasele, deși îmi place să și gătesc. E bătaie pe vase. Vin niște finuțe de-ale mele: Nășică, mie nu-mi place să spăl vase și le spun: Lasă-mă pe mine să le spăl că mă simt prost. Eu fac de drag”

„Foarte mult (mă relaxează). Și pe Cătălin la fel. Mergem undeva în vizită și suntem la niște prieteni unde ne permitem, să zic așa. Îl vezi pe Cătălin cum strânge. E foarte ordonat. Uite, apropo de asta. E și credincios, e și ordonat. E perfect. E omul care mă ajută și mă face să-mi doresc să fiu mai bună.”

Plăceri vinovate ai Andra? „Mănânc dulce, în schimb. Aș mânca toată ziua. Sunt dependentă. Vreau să scap cumva de dulcele ăsta și nu știu cum. Cumva când mănânc sunt atât de fericită, jur! Sunt fericită! Apropo, vin fanii pe unde merg la concerte, la radio și nu îmi mai aduc flori. Îmi aduc ciocolată. Am cutii, cutii, cutii de ciocolată. E plină casa de ciocolată. Serios! Pot să-mi deschid un magazin.”

În egală măsură, însă, Andra e bucătăreasă.

După 3 zile de stat la (Sala) Palatului am venit acasă. N-am dormit în alea trei zile acasă. Trebuia să fac pauză vocală. Acasă e foarte greu să fac asta cu copiii. Nu pot să le vorbesc prin semne. Vineri a fost primul concert. Luni dimineață am venit acasă, dar primul lucru, deși am fost foarte obosită, a fost să fac tot ce le plăcea copiilor sau tot ce voiam. Mama m-a întrebat: Iubita lui mami, dar nu ești obosită? Gătesc eu.” Și i-am zis: Nu, nu, vreau să recuperez cu copiii, să le fac ceva ce le place lor. Să mă ierte cumva că am lipsit astea trei zile. Fac brioșe, fac paste, fac un pește foarte bun cu creveți, cu unt, cu pesto, cu vin alb. Pun și ceapă verde și usturoi. Sincer nu am văzut rețeta asta pe undeva. Folosesc somon cu creveți sau pește alb, pentru că ăsta e peștele pe care îl mănâncă copiii. Depinde ce am prin casă, dar de obicei am somon. Am auzit că acum nu prea mai e ok și atunci am trecut pe doradă sau file, file de șalău. Pregătesc creveții, le pun un pic de sare, un pic de piper atât pe ei cât și pe pește. Îi pun la prăjit în ulei de măsline, foarte puțin, după care pun foarte mult unt. Depinde ce cantitate de creveți am. Nu au gust bun dacă nu pui unt. Adaug ceapa, usturoiul, pesto, chiar dacă îl faci tu sau dacă îl găsești gata făcut. Adaug și vin alb și smântână de gătit. Asta pe un pat de orez. Fierb orez. Am o oală electrică și nu se prinde pe fund. Fierbător de orez. Pun orezul și pun apoi sosul deasupra. Fosta noastră bonă, Rona, gătea această rețetă, dar punea foarte mult ghimbir. Eu, pentru că am limbă geografică nu prea pot să mănânc iute.

Andra e strâns legată de familia ei. Succesul l-au construit împreună. Acasă i-au spus: ”copilul de aur”, găina de aur” pentru că le-a îndeplinit toate visele. Familia Andrei nu a fost dintre cele cu dare de mână.

Mama a avut o copilărie mai modestă, ca tot omul. Nu a avut un vis anume. Au plecat amândoi, și mama și tata. Țin minte că-mi spunea: Am avut un apartament în chirie cu o dormeză și o masă. Așa fericiți am fost! Uite, ușor, ușor, am muncit și am realizat asta și mai apoi împreună cu voi, am muncit toți. Ne-au învățat de mici să facem economie, să strângem, să evoluăm. Avea vise ca orice femeie când era tânără… Țin minte că îmi zicea că era cu bunica ei și s-a dus în Turda, la vreo 8 km. Nu vreau să mă gândesc prea mult că e sensibil subiectul. Avea bani doar de întoarcere. A trecut pe lângă o cofetărie și a văzut o prăjitură din spumă, cu căpșuni și a zis că mănâncă prăjitura asta, dar trebuie să meargă pe jos acasă. S-a dus 8 km pe jos. Tot felul de sacrificii din astea. Eu am zis că dacă pot, în viața asta, o să fac totul ca părinții mei, sau mama cel puțin, să nu mai aibă vreodată grija asta. Dacă ea vrea să-și cumpere o pereche de pantofi, eu îi fac pofta asta. E mama mea, este icoana mea. E omul care m-a învățat să fiu bună și să fiu la rândul meu o mamă așa cum a fost ea. Da. E o legătură foarte puternică. Nu mă face să plâng! Pentru mine e foarte sensibil subiectul ăsta, legat de mama, pentru că o iubesc foarte mult. E omul care ne-a ținut legați pe toţi, ne-a învățat să ne iubim, la rândul nostru să avem grijă de familiile noastre.”

„Sunt foarte apropiată și de tatăl meu cu care semăn foarte mult ca atitudine, personalitate. Sunt foarte puternică, la fel ca el. Cumva însă, sensibilitatea am luat-o de la mama, deși mama nu a fost ca tata. Tata a fost zi de zi cu mine. Mergeam cu trenul, ne-am chinuit ceva la începutul carierei mele. Duceam bani de acasă. Nu câștigam mare lucru. Aveam turneu cu trupa Andre, cu trupa Angels. Eram extrem de fericiți că facem și noi parte dintr-un turneu cu vedetele momentului. Erau în vogă Andre. Săreau copiii pe ele. Erau atât de iubite, de apreciate. Primul meu concert a fost la Timișoara în cadrul turneului. Eram atât de fericiți! Mă uitam la tata care era undeva la mașină și îi spuneam cumva din priviri: Tată, uite cum mă prind copiii ăștia și mă iubesc. Mă recunosc! Îmi rămân așa în cap imaginile fețelor lor văzându-mă fericită.”

Vă las pe voi să descoperiți mai departe cum își cresc Andra și Cătălin copiii. Și ce cred aceștia despre părinții lor celebri. Dar și mai mult despre cum se construiește un succes care acum ține de aproape 20 de ani. Și mai ales cum îi pun plumb în picioare sesiunile de autografe ”pentru că eu vreau să stau până la ultimul om.”

Reformați, reformați, poate rămâne ceva!

2 aprilie 2019 Cătălin Striblea 1 comentariu

Doamna Andronescu a pornit o nouă reformă a educației. O mică revoluție care, mie, ca părinte, îmi dă fiori reci. Mi-e neclar mecanismul care duce la noile reforme. Încerc să-mi închipui că doamna Andronescu are dosare neștiute de noi, că trebuie să facă câte ceva, că trebuie să răspundă la cererile părinților. Pare, însă, că o face dintr-o perspectivă complet diferită de a noastră. Așa că trebuie să încep cu o mărturisire.

Mie matematica de liceu mi-a stat pe creier. Nu eram prost, am luat și premii până pe la liceu, am intrat la cel mai bun liceu din oraș. Dar undeva am pierdut ceva și am început să-mi pun câteva întrebări. Până unde o să mă ajute integralele? Dar toate teoremele cu sinus și cosinus? Ce mă așteaptă în viață și de ce cu lucrurile astea?

La fizică am stat și mai rău, iar la chimie un profesor absurd m-a ținut în doi și trei pentru că nu nimeream catenele din chimia organică. Aveam tablouri întregi cu hexagoane pe caiet, dar îmi lipsea legătura dintre ele. Văd acest chin și pe fiul meu. Văd cum îl trec apele la diverse obiecte și apoi mă întreabă cu ce corespunde din lumea lui digitală. Pentru ce se pregătește el de fapt?

Și m-am uitat pe reforma doamnei Andronescu și nu am văzut această întrebare. Am văzut, însă, lucruri asupra cărora merită să zăbovești.

Vom avea Bac diferențiat, în funcție de profile: științe, uman, vocațional și profesional. De acord. Poate copiii știu că trebuie să meargă pe un drum. Ce faci însă cu un grafician care va trebui să lucreze cu un computer și să facă artă cu formule matematice? O să avem un Bac diferențiat, dar cât de mari sunt diferențele dintre meseriile computerizate ale viitorului? Pe copiii care o să lucreze în social media îi trimiți la uman sau la real? La întrebarea asta nu-mi răspunde Bac-ul diferențiat.

Clasa pregătitoare devine clasa I. Nu mi-e clar deloc de ce această propunere. Și de ce doamna Andronescu spune că e necesară pentru că ”denumirea de clasă zero nu e bună”. Am trăit cu impresia că această clasă chiar a fost o reușită. Unde e raportul care spune c-a fost un eșec? Ce concluzii avem după câțiva ani de funcționare?

Chiar doamna Andronescu spunea că este utilă în 2012 „Oricum, clasa pregătitoare, indiferent unde va fi poziţionată, rămâne prima clasă a învăţământului obligatoriu”. Mai mult, ea este cea care avusese ideea în anul 2002, în timpul guvernului Năstase.

Adevărul: ”Ministerul Educaţiei, reprezentat de Ecaterina Andronescu, a propus introducerea clasei pregătioare, prin ordonanţă de urgenţă, plecând întâi cu un proiect pilot în 12 judeţe, în anul şcolar 2002-2003. Andronescu a explicat atunci membrilor Comisiei că ”numai în România se mai găseşte învăţământ obligatoriu de 8 clase şi trebuie să se facă alinierea la 9 clase”, iar ”tendinţa, şi în celelalte ţări, este de deplasare a învăţământului spre vârste mai mici, de la 7 la 6 ani”. Andronescu în 2002: ”Varianta cu şcoala care începe la 6 ani este foarte bună” Ca atare, susţinea ministrul în 28 august 2002, ”varianta cu şcoala care începe la 6 ani este foarte bună şi nu vrea să se strice ceea ce este bun”, explicând că, ”dintre toate variantele analizate în materialul documentar înaintat, orientarea la prelungirea cu o clasă în zona preprimară are cele mai mici dezavantaje”.

Evaluările sau testele naționale care se vor da în clasa a treia, a patra și a șasea. Cred că e o idee foarte bună. Eu, ca părinte, vreau să știu exact și periodic în ce loc se află copilul meu. Cred că evaluarea sa devine subiectivă de-a lungul anilor, că profesorul se uită nu numai la lucrarea copilului, ci la toate aspectele sale școlare, inclusiv părinți. Așa că evaluările astea sunt chiar utile.

O să avem consiliere de orientare începând de la clasa a șaptea. Asta mi se pare o chestiune bună. Nu-ți va da un rezultat exact, dar cu siguranță vom avea o idee încotro se îndreaptă copilul, la ce e mai bun, ce îi face plăcere.

În final, nu înțeleg, pentru că sunt insuficient explicate, toate mutările dintre clase. De ce gimnaziul e până în clasa a șasea, unde începe liceul și ce mai rămâne din el. Nu cred că aici e problema, ci mai ales în lucrurile cu care acești copii ies din școală. Nu văd pe nicăieri că ei ar trebui să știe Word, Excel, PPT, editare audio și video la nivel de profesioniști începători. Nu văd unde învață comunitatea și atitudinea civică. Nici sportul, nici arta. Nici să muncească, nici să gătească. Dar sunt convins că vor ști niște integrale la final de liceu pe care nimeni nu le va cere la muncă.

Prințesa Urbană: ”La școală mă dădeau cu capul de tablă. Acasă luam palme.”

21 martie 2019 Cătălin Striblea 00:41:14 0 comentarii

Prințesa Urbană are o meserie foarte nasoală, una dintre cele mai nasoale. Nu e ușor să trăiești dintr-un blog, fără să ai o organizație în spate. Să dobândești succesul de unul singur este cel mai complicat drum pe care îl poți alege. Lumea de azi îți oferă această șansă, dar te scurge de toate energiile. Aici nu ai voie să te oprești, să respiri sau să greșești. Nu e nimeni care să te acopere.

Și mai e ceva. Prințesa Urbană e mamă non-stop și asta chiar trebuie să fie cea mai grea meserie din lume. Pentru că aici greșești mult, nu vine nimeni cu manuale de instrucțiuni. Deși, paradoxal, succesul ei de aici apare . Lumea vede în ce scrie ea un manual despre cum să ai grijă de copii. ”Deși ce fac eu este să-mi relatez experiențele și a le explica altora prin ce trec. Și să citesc foarte mult despre ce mi se întâmplă.”

Așadar, nu e psiholog, nu e trainer, nu e părinte model. Este o mamă cu doi copii, venită de la Piatra Neamț ca să cucerească lumea părinților.

A, și o cheamă Ioana. Ioana Chicet Macoveiciuc.

Mă cheamă Ioana Chicet. Și Macoveiciuc după ce m-am măritat. În acte mă cheamă doar Macoveiciuc, dar eu am vrut să păstrez pe cărți și numele meu de acasă. Sunt ultimul Chicet din familia noastră și am vrut numele în amintirea tatălui și a bunicului meu care și ei au scris. Dacă mă gândesc bine și mama a scris povești de dragoste. Țin minte că m-am băgat în sertarul ei și am găsit acolo câteva lucruri scrise frumos. Nu o să povestesc acum pentru că și așa sunt rușinată de gestul meu de copil.

De fapt, dacă mă gândesc bine, puțină lume îmi spune Ioana. Acasă sunt ”mami, mami, mami, ” sau ”auzi” pentru soțul meu. Pentru lumea de pe internet sunt Prințesa, Prințeso, doamna Prințesă sau chiar doamna Urbană. Mi-a spus cineva de la televizor: ”Dar ce nume interesant aveți. Așa e și în buletin?”

Prințesa îmi povestește, ca într-un film, că meseria ei începe de la prima oră. Diminețile sunt foarte complicate pentru oricine. Mai ales pentru cine nu e matinal. Cu atât mai mult pentru copii care au un timp și un univers al lor. Noi am căutat tot felul de trucuri care să-i scoată de acolo și să minimizeze conflictele dintre noi. Și s-a întâmplat să ieșim cu ei urlând pe casa scării, s-a întâmplat să întârziem sau să-i ducem la grădiniță în pijamale pentru că nu am reușit să-i convingem. Între timp lucrurile s-au mai schimbat.

Am învățat să ne trezim mai devreme. Fetița chiar are nevoie să se joace. Și totul durează foarte mult. Dar le dau timp și eu pregătesc tot ce trebuie. E frustrant că întârziem mai mereu și vorbim doar de câteva minute. Cel mai mult ajută să nu ne certăm noi adulții. Dacă ne înjunghiem între noi, lucrurile devin și mai complicate. Copiii imedat simt tensiunea și vin să mai bage bățul prin gard.

Trebuie să știți că Ioana mănâncă Nutella pe ascuns de copii ei. Este pusă într-o cămară pe raftul de sus, acolo unde ei nu ajung. ”Ce e mai sus de înălțimea lor e o lume care nu-i interesează, nu există.” Dar cum să mănânci pe ascuns? ”Noi nu le dăm dulciuri procesate. Sigur că vor avea acces la ele în viitor, dar nu acum. Încercăm să ne descurcăm cu dulciuri făcute în casă, cu fructe. Nu le dăm sucuri și lucruri din astea.”

Prințesa Urbană vorbește mereu vesel. Dar registrul se schimbă atunci când vorbește de copilăria sa. Și o aduc înapoi acolo cu ajutorul unei amintiri legate de o banală banănă. ”Prima mea banană am văzut-o în wc-ul școlii. Acolo ne-a chemat o prietenă care avea mama lucrătoare la magazin să împartă cu noi, la patru, un fruct cum nu mai văzusem. Și așa uimită eram și așa gust bun avea, încât am scuipat, am pus în batistă și m-am gândit la mama, să-i duc ei. Vă dați seama că până când a venit seara acasă era praf. Și cu groază nici nu a putut mânca pasta din batistă.”

Pot să spun c-am avut o copilărie fericită. Mie mi-era deajuns că eram cu mama și cu tata. Dar ce mă marchează cel mai mult era că faptul că trăiam într-o lume violentă. Mi-am dat seama de curând, de când am copii, că bătaia și lovirea erau obișnuite. Pe mine învățătoarea mă dădea cu capul de tablă, deși nu eram un elev rău. Dimpotrivă. Mă loveau și acasă. Chiar îmi spunea că are pretenții mari de la mine. Aveam părul prins într-o coadă de cal și mă prindea de el și mă dădea cu capul de tablă. Toată lumea făcea asta, toți copiii pățeau asta. Târziu le-am spus acasă. S-a dus tata și a rezolvat. Dar palme și rigle la mână erau mereu. Era o onoare între băieți să ia bătaie cu furtunul și lanțul.

Acasă mi-am luat palme. Principalul conflict era că deschid gura. Asta îmi reproșa mama. Nu prea am vorbit despre asta nici la maturitate. Tata a plecat când aveam 12 ani, ne-am regăsit când aveam eu 30 și eram înstrăinați. Cu mama încerc să repar.

Dar tu cum ești, Ioana? ”Am avut momente când am ridicat mâna asupra copiilor și m-am îngrozit. Cum să dau în cea mai dragă persoană pe care o am pe lume? Apoi am citit că furia durează 90 de secunde și am încercat tot felul de tehnici ca să rezist acelor 90 de secunde. Și am reușit treptat. Și sun la cineva ca să-mi vărs amarul. Apoi, le-am spus că nu plec de lângă ei până nu rezolv problema”

Ioana este un autodidact în meseria sa. Cea de mamă și de persoană care se oferă lumii cu experiențele sale. A citit mult, a mers la psiholog, a făcut terapie, a încercat să înțelegă elementele care ne fac să fim ceea ce suntem. Și să le pună în mișcare. Asta nu a scăpat-o de depresie despre care vorbește deschis. ”Refuzam să ies de sub pat pentru că era singurul loc în care mă simțeam în siguranță. Am fost la terapie, dar prima dată nu m-a ajutat. Am reluat după ce-am născut și acolo am abordat și fricile pe care le am despre sau pentru copii.”

Mai puțin vorbește însă despre fluturele tatuat pe mână, un simbol atât de personal, dar despre care nu are a spun nimic. Poate data viitoare.

Foto: Facebook-ul Prințesei 🙂

Elita lui opt și jumătate

4 februarie 2019 Cătălin Striblea 00:08:03 0 comentarii

Ați aflat la sfârșitul săptămânii trecute că există măcar trei licee din România care le impun copiilor de gimnaziu nota 8,50 pentru a rămâne în școală. Spun doar trei pentru că informația este din presă și nu a stat nimeni să verifice ce lucruri apar în alte orașe. Știți deja că vorbim de cele mai bune licee din Brașov, Colegiul Național Dr. Ioan Meșotă, Colegiul Național Andrei Șaguna și Colegiul Național de Informatică Grigore Moisil.

Între timp, ministrul Andronescu a anunțat că prevederea este ilegală și că ea nu poate trece peste lege. Spune că le va cere ca aceasta să fie înlăturată. Știți deja punctul meu de vedere: nu numai că e ilegală, dar e dincolo de rostul unei școli publice care trebuie să ofere învățământ mediu de calitate. În plus, este înlăturată total responsabilitatea profesorilor. Or școala este despre elevi, iar profesorii trebuie să-i ajute.

Dar…

Dar am văzut reacțiile multor cetățeni pe Facebook și mă întreb dacă nu cumva e timpul să avem o dezbatere adevărată despre treaba asta care să consfințească un fapt adevărat: școlile nu sunt egale. Întâi reacțiile.

Adrian Lixandru: Sunt doua aspecte complet diferite : sunt profesori complet “ depasiti “ , DAR “sa nu lasi niciun copil in urma “ ? Unora nu ai ce le face si nu aveau ce cauta acolo . Tot datorita sistemului au ajuns nejustificat acolo!

Mirela Popescu: Cine merge la Colegiile de elită știe ce îl așteaptă. Copiii care intră la liceele de elită obțin cu ușurință media 8.50. Probleme au cei care intră pe locurile speciale, nu fac față nivelului de pregătire. Profesorii sunt obișnuiți să lucreze cu elevi foarte buni, nimeni nu stă să lucreze cu câte un elev care nu se ridică la nivelul clasei respective. Elevii de la aceste licee sunt foarte mult susținuți de părinți, de aceea excelează.

Olimpiu Galani: Nu mi se pare deplasat. Din contra mi se pare normal și firesc. Cumva chiar capitalist. Dacă era vorba despre o alta instituție publică, cum ar fi ANAF, unde ii ține pe toți indiferent de „note” altă ar fi fost opinia majorității….

Alexandru Diaconescu: Se practica si în București, unde până si invatatoarele „vedeta” isi aleg elevii din clasa. Nici un cadru didactic nu-si bate capul cu elevii slabi sau din medii defavorizate. E mai ofertant sa lucrezi cu elevi „de elita”. Dar pana la urmă salariul recent marit e din bani publici, nu?

Carmen Tofan: Se practica, ma tem, peste tot in lume. La școala copilului, la sfârșit de an se dau examene de evaluare. Daca la cel de sfârșitul clasei a 12-a nu iei A (9-10), îți cauți alt colegiu pentru ultimul an (clasa a 13-a), echivalentul ultimului an de liceu la noi. Anul trecut au dat niște părinți școala in judecată si au câștigat dreptul copilului de a rămâne in școala in care era din clasa a 7 a. Ma tem ca asa își mențin locul in league tables… O porcărie!

Bogdan Ionuț: In SUA nu este la fel, in scolile de elita? Si acolo din cate stiu eu, esti nevoit sa ai o medie minima, altfel pleci sau iti pierzi bursa (ori platesti).

Sunt convins că este o grămadă de lume care gândește la fel. Este uman, este natural. Oamenii nu sunt egali între ei, nici nu pleacă în cursa școlii de pe aceleași poziții și nici în viață. În mod evident, România are deja o pătură care poate oferi copiilor ceva mai bun și mai bine. Și asta înseamnă de la dotări, profesori, meditații, vizite la școală și de ce nu, intervenții la limita corupției. Să nu ne amăgim. Peste tot în lume accesul al învățământ de calitate este dat și de un statut social.

Și în România e la fel. Tot ce ai de făcut ca să-ți bagi copilul într-o astfel de școală este să-ți faci o mutație în zona cu pricina. Te ajută și lumea de la școală dacă e necesar. Să recunoaștem: școlile din România deja s-au împărțit între școli bune și mai puțin bune, între școli centrale și periferice, între școli bogate și sărace. De ce să nu consfințim inegalitatea dacă ea există, ar spune multă lume.

Ați putea să fiți de acord cu un astfel de program care să ne spună din start: copiii nu au drepturi egale în viață? Și să fie făcut pe bani publici? Și într-un sistem care scârție de corupție? Mi-e teamă că nu avem resursele să facem asta.

Dar ar fi o soluție. Și una pe care fiecare ne-o putem asuma. Lăsați banii statului, din impozitele noastre să meargă și către școlile private. Lăsați ca banii să urmărească elevul. Încurajați primăriile să finanțeze și școlile private că tot din comunitate fac parte. Și apoi părinții plătesc și taxa la școală, iar școlile vor fi obligate să ofere calitate. Fiind un sistem mixt vei putea cere și standarde legate de note.

Până atunci, însă, dacă admiterile în aceste școli menționate au fost corecte, domnii profesori trebuie să-și asume că învățarea este un proces colectiv în care cineva predă și altcineva învață. Iar dacă copiii care au intrat în clasă sunt slabi sau sunt piloși, să o spună de la bun început cu voce tare. Și să oprească nemernicia.

Vă las, la final și opinia lui Radu Paraschivescu despre același subiect.

Să vezi dictatura cu ochi de copil

31 ianuarie 2019 Cătălin Striblea 0 comentarii

Ce înțeles să mai caute un adult la o carte care se numește Friedrich, marele detectiv? Și care sigur este o carte de copii. Sigur, la vremea potrivită, am citit Micul detectiv al lui Iosif Vișin, aventurile scrise de Mircea Sântimbreanu, dar și Cireșarii. Povestea e necesară, intriga la fel, stimularea imaginației, nu mai zic. Dar azi după atâtea cărți, cum să te mai întorci la 13 ani?

Și cum se explică atunci de ce nu am lăsat-o din mână, o zi cât a fost nevoie să o citesc. Ce are special această carte care te ține, te cheamă înapoi și te împinge să treci de povestea unui mic detectiv. Poate o frază, la final care îți spune că ”nu trebuie să lași pe nimeni niciodată să gândească pentru tine.” Poate un final pe care-l intuiești greșit și te lasă apoi fără răsuflare, cu amărăciune și doar cu speranță.

Sau poate incursiunea zilnică în viața unor oameni peste care venea răul cel mai mare, iar ei puteau doar să-l bănuiască. Îl simțeau, îl palpau, dar nu aveau arme să-l oprească.

Trebuie să știți că Friedrich este un băiețel din Berlinul începutului de ani 30. Marea sa pasiune este munca de detectiv în care e angrenat cu prietenii săi gemeni, Victoria și Albert. Muncă de puștani, evident: găsesc obiecte pierdute pe care le dau la poliție, se uită după locuințe nepăzite sau după hoți și-și fac speranțe și iluzii că atunci când vor fi mari chiar asta vor face. Tatăl lui Friedrich este jurnalist și este prieten cu un autor celebru al vremii Erich Karstner. Personajul e real și a scris o carte de copii Emil și detectivii, celebră decenii bune.

De aici cartea amestecă ficțiunea cu realitatea brută. De fapt acesta este scopul. Toate întâmplările ficționale ale muncii de detectiv se împletesc cu cele adevărate ale începutului și creșterii nazismului în Germania. Friedrich are ocazia să vadă cum toți oamenii buni din jurul său sunt îndepărtați. Cum lumea află că nu e vorba de politică aici, ci de viață și moarte. Vecinii evrei fug în alte țări. Grupul de intelectuali ai prietenului Karstner este urmărit și hăituit de Gestapo. Unii fug din țară, alții se ascund, iar unul este ucis.

Friedrich e martor la discuțiile din casă, acolo unde doi oameni normali se uită cu neliniște la ridicarea anormalului. Și la modul în care își pierd unul dintre fii, fratele lui Friedrich, care devine nazist. Dialogurile dintre tată și fiu zugrăvesc absurditățile pe care le veți întâlni și astăzi. Naționalismul, xenofobia, populismul, minciunile politice se împletesc pentru a dărâma societatea celor pașnici. Afirmarea unei nații superioare, a unui dușman permanent în alte țări și promovarea unui lider autoritar începând de la copii până la cei mari sunt descrise cu acuratețe de Phillip Kerr.

Ești martor nu musai la aventurile lui Friedrich, dar mai ales la modul în care pe povestea sa se țese povestea mai puternică a celei mai mari greșeli a umanității. Și apoi te uiți în jur și vezi semnele zilei de azi. Și te întrebi dacă nu cumva stăm în aceeași expectativă și dacă oamenii buni nu pot face mai mult.

Și aici mă opresc pentru că nu mai e o carte de copii. E o carte despre copiii noștri care azi sunt de vârsta lui Friedrich. Nu cumva vedeți niște nori la orizont? Poate nu întâmplător citesc această cartea în ziua în care 30 de intelectuali europeni semnează o scrisoare în care atrag atenția că Europa trăiește din nou zorii anilor 30. Valorile corecte ale omenirii sunt îndepărate pas cu pas și odată cu ele și iluziile despre pacea copiilor noștri. Ar trebui să citiți această carte împreună. Să vă regăsiți copilul și copiii din voi. Și să vedeți cum puteți înfrunta norul.

Friedrich ajunsese la o concluzie: ”dacă eu voi fi bun mereu, ceilalți nu pot să învingă.” E un bun început!