Mishteaux

Nicolai Tand: ”Eu gătesc mâncare pentru sufletul meu”

Suntem pe holul Paddock Clubului de la Monza, la circuitul de Formula1, Marele Premiu Heineken. E capătul unui culoar lung, tapetat cu verde. De o parte și de alta sunt trofee, fotografii și mașini din istoria cursei de la Monza. Mai la intrare, chiar în fața porților electronice, se află două standuri de tricouri, șepci și altet lucruri pe care le vrei de la o cursă. 

Mai în spate sunt două baruri. Pe unul dintre ele stau întinse platouri cu toată brânza bună și carne italiană preparată tradițional. Aici e o mortadella fantastică, un salam iute, printre care se strecoară mozarella, dar și brânză din cea maturată. Lângă, sunt puse niște măsline verzi care ți se topesc în gură. Îl caut pe Nicolai Tand acolo, căci l-am mai văzut. Nicolai a stat cu nasul prin toate mâncărurile, le-a analizat, le-a mirosit, le-a gustat, s-a îmbibat de ele, a scos sunete de plăcere, ni le-a povestit, și s-a transformat mâncând. 

Doar că Nicolai nu e acolo. E fix în colțul opus, unde sunt puse două mese de cafea. Nicolai stă între Patrice Evra, fostul mare jucător al Franței și gabonezul Aubameyang de la Arsenal, și el vorbitor de franceză. Nicolai vorbește franceza ca pe apă. Ca orice moroșan stat o viață la Paris. Iar cu Evra se știe de când acesta era clientul său într-unul din cele mai mari restaurante pariziene. Amintirile curg, ca și zâmbetele, laoalaltă cu pasiunea lor pentru mâncare. Este exact ce-l definește pe chef-ul din Maramureș: camaraderia cu vedete de prin toată lumea lângă o masă de o calitate senzațională. Cum a ajuns aici? Dar înainte de orice

Ce ai mâncat aseară Nicolai?

Cartofi noi, fierți, cu puțină smântână, cu niște sare grunjoasă de calitate, cu un ou fiert. Dacă pui caviar e fantastic. Dacă pui niște slănină, tăiată foarte subțire, rece, de la frigider.. Slănina este sărată, caviarul la fel. Merg împreună. E un echilibru. Fierbi oul. Mai mult durează cât fierbi oul și cartofii. Restul e statul la povești, pregătești masa, ce am făcut aseară…

Merge cu o pălincă de mere. Mie îmi place de mere, pentru că e mai domoală. Cea de prune e mai puternică. Cea de mere e mai băubilă, să zic.

Prune, mere, pere, obligatoriu. Nu le amestecăm. Separat. Cea de pere e foarte aromată, de prune la fel. De mere e cea mai ușoară, cea mai băubilă. Nu ne omorâm cu cireșata. Noi cu vinul nu prea suntem. Dimineața horincă, la amiază horincă, seara horincă.

Un vin alb ar merge, dar putem bea și roșu. Asta cu vinurile… Le putem amesteca. Nu e obligatoriu. Sunt niște reguli care au fost și pe care multă lume începe să le spargă dacă pot să zic așa. Poți să bei până la urmă ce îți pică bine. Da, carnea albă merge cu un vin alb. Carnea roșie merge cu un vin mai puternic, că sunt mai puternice, atât vinul cât și carnea.

Asta e ce ziceam. Moale și cu pâinea aia prăjită să iei să mănânci și pui caviar. Lucrurile simple. Câteodată alergăm după tot felul de complicățenii și uităm lucrurile simple. Vine vara acum și ce e mai bun decât faptul că mergi în grădină și ai niște roșii, niște morcov, niște ceapă și faci un ghiveci de legume.

Un ghiveci bun. De aici începe totul

Ceapă. Eu pun 5 cepe. De obicei când fac ghiveci, fac mult, căci îmi place să-l mănânc și rece. Ceapa o călesc la foc încet, tăiată mai grosier. Morcovul la fel, mai grosier. Ardei de umplut, din ăia verzi și la capăt roșii să facă sosul. O las două, trei ore. Separat fierb orezul și le amestec apoi. Îmi place cu orez mie.

Ratatouille. Ei folosesc și alte legume. Mai pun vânătă, dovlecel. E un altfel de ratatouille. La noi e mai mult sos de roșii, pentru că predomină roșia în ghiveciul nostru. Ratatouille e mai echilibrat. E un fel de ghiveci al lor, tot din legume. Oricum bucătăria se învârte pe lângă legume. De obicei în farfurie găsești o bucată din carne sau un pește, ce mai vrei, dar întotdeauna e însoțit de niște legume. Sosurile sunt pe bază de legume. Ele sunt foarte prezente în orice bucătărie din lume.

Ghiveci nu am făcut în Franța, dar am făcut sarmale. Au rupt, pentru că am pus lardon, șunca aceea crudă, tăiată foarte fin, când a fiert. Crudă. A dat o aromă de afumătură, atât de faină. Foarte subtilă. Cârnațul nostru e lăsat mult la afumat și atunci când fierb, dacă punem printre ei… Mie îmi place să spăl cârnații de obicei, să mai iau din fumul de pe ei. Îmi place să aibă o aromă subtilă de fum, nu exagerat. Când mănânc cârnații dintre sarmale, nu e ca și cum aș băga capul în afumătoare. Vreau doar să am aroma aia faină.

În Maramureș, Nicolai a început să muncească cu sârguință și respect

Am crescut în Rozavlea, pe Valea Izei, cu părinți foarte muncitori. Tata avea un fel de țirculă circulară, un gater. Mama era casnică. Eram 4 frați la țară. Aveam vaci, boi, zeci de găini. Toate animalele, tot ce trebuia la un gospodar acasă. Tata muncea non-stop, mama se ocupă de noi, ne trimitea la școală, ne îmbrăca, mergea la munca câmpului. Trebuie să ai mult pământ ca să ai ce să dai de mâncare la toate mărhăile, cum s-ar zice. O gospodărie clasică, curată, destul de mare. Tatei îi plăcea să muncească, era un om muncitor. Oameni simpli, dar muncitori. Înstăriți prin muncă, nu primit. Tata a muncit de la zero.

Dimineața mergeam la școală. Când veneam puneam mâna pe secure, pentru că aveam ţirculă și rămâneau lemne de la oamenii care crăpau. Noi nu cumpărăm niciodată lemne, le tăiam de pus pe foc. În fiecare zi puneam mâna pe secure. Apoi mergeam cu mieii, cu vacile. Dacă trebuia să mergem la fân, mergeam la fân. Ca să mă duc la scăldat trebuia să fac ceva lucruri ca să pot să-mi permit. Ca să joc puțin fotbal trebuia să merg cu fratele meu cu căruciorul sau cu desaga în porumb să aduc cu secerea multă verdeață să dau de mâncat la animale ca să pot merge să mă scald sau să mă joc. Copiii la țară, atunci când pot munci, fac parte din familie. Fiecare își plătește mâncarea să zic așa.

Am fost ultimul frate. Nu eram cocoloșit de părinți, din contră. De frați da, mă mai ciondăneau că eram cel mai mic. Eram mai alintat că eram ultimul în familie și erau mai invidioși.

Să duc animalele la câmp îmi plăcea. Îmi plăcea, dar asta era obligatorie. În vacanță, dimineața la 9, îmi punea mama într-o punguța o roșie, o bucată de slănină, niște pâinică și mergeam cu mie

Nu știu, dar la sapă (nu-mi plăcea). Nu mă omoram cu sapa. În rest nu știu dacă era de plăcut sau nu. Trebuia să mă duc. Făceam parte. Eram mai mulți copii, nu eram doar eu. Ne întâlneam pe imaș sau pe dealuri cu animalele, ne jucam, mai scăpat mieii prin a colectivului, veneau ardeii la tata să ne ponosluiască că nu am avut grijă. Asta era viața la țară, o viață faină!

Eu zic că suntem muncitori, oameni paroliști, oameni oarecum destul de simpli. Eu zic că pentru a fi un om serios trebuie să demonstrezi, nu doar să povestești că ești. Moroșenii au demonstrat că sunt serioși prin muncă, nu neapărat prin vorbe. Nu ne batem în piept tare mult. Mai bine să povestească alții de noi.

Oarecum ne plac casele mari,. Dacă tot timpul ai avut o casă mică, întotdeauna o să vrei ceva mare. Cred că în ultima vreme oamenii și-au dat seama că nu asta e cel mai important. Cred că și științific se știe că oamenii îngrămădiţi sunt mai fericiți decât în cele mari unde stau la două trei etaje și nu-și văd copilul. Căldura asta… De mult, în Maramureș și în toată România, într-o casă trăiau trei generații. Stăteau bătrânii, tineretul și copiii. Toți trăiau în aceeași casă și se transmitea la tineret. Apoi muncind vrei să ai mai mult, mai bun. Cred că asta e uman.

Tata

De mine mai puțin. De tata. Îl ajutam, dar eram mult prea pruncotan. Tata în schimb a făcut foarte multe. Era un om muncitor. Era tâmplar. Crăpa lemne, case făcute. Multe din Rozavlea sunt făcute de el. Podele din multe case din Rozavlea sunt făcute de tata, de frate-miu și de mine. Am participat tare mult. Frate-miu Ion știe meseria foarte bine. După tata, da. Eu am lucrat puțin și m-am sucit.

Tata nu făcea porți. Tata crăpa lemnele. Fiecare meșter știa să facă ceva. Erau unii care făceau acoperișuri. De obicei un om o făcea la roșu casa. Tata crăpa lemnele și făcea geamurile și ușile la casă. Aș ști. E multă muncă. Am lucrat cu frate-miu, crăpam lemne. Eram prezent. N-ai ce face. Când ai în curte mașinile astea ești obligat să muncești.

Normal că știu să aleg lemnele. La lemne nu prea (pot fi păcălit). Cunosc lemnele. Normal! Le știu! Făceam greble, tot felul de lucruri. Tăiam vara cozi de greblă, le puneam să se uște, iar iarna când era frig din bucățele de lemne făceam greble. Pe lângă casă. Am avut un bunic care m-a învățat multe. Știam să fac opinci. Am crescut la țară. Efectiv la țară, prezent. Nu am fost în vacanță la țară, am trăit!

Eram în clasa a V-a (când a murit tata). Sora mea era deja măritată. Fratele cel mare s-a însurat după aceea, căci avea peste 20 și ceva de ani și am rămas eu cu Zaharia, fratele cel mic. Am rămas cu mama și mergeam la muncă. În al doilea an după ce a murit tata am plecat în țară, la muncă. Am plecat de plăcere. Am fost la cules de căpșuni și de cireșe pe lângă Reșița. O lună și ceva am stat. Plecam. Era o plăcere. Oamenii de mult plecau o vară întreagă cu familia și când veneau acasă, în toamnă își făceau o casă. Toți munceau pentru o casă. Atunci când aveai fecior, muncea toată familia de dădea casa la roș

Mâncarea casei moroșene

Nu avem neapărat o mâncare. În fiecare duminică sau la fiecare sărbătoare aveam sarmale care fierbeau. Vara, de la ea am învățat ghiveciul. În fiecare vară mergea în grădină și făcea un ghiveci de legume grozav. Din orice făcea ceva. Făcea zamă de harbuz. E dovleacul ăla mare, bostanul din care iei semințele și îl dai la animale. Mama îl curăța și în loc de cartof punea din ăla, de vară. Era mult mai moale și mai răcoritor. Făcea o supă de dovleac. Răcoritoare. Nu cremă. Mama făcea de cartofi. Amesteca cartofi cu aia. Era sezonul. De mult, mama, sau femeile, găteau foarte mult de sezon. Se folosea ce aveau. Când începeau să apară urzicile pe șanț făceau zeamă de urzici. Veneau salatele, făceau zeamă de salate, din grădină.

Am avut la restaurant în primăvară o cremă de leurdă cu urzici, napi. Am făcut ceva de genul ăsta. (A ieșit) fantastic!

Ce se întâmplă în bucătăria unui restaurant celebru

Nu sunt tot timpul în bucătărie. Schimbăm meniul. Când trebuie să ajut merg acolo. Facem meniul împreună. Sunt foarte deschis. Îi las pe băieți. Am o echipă la Cantine formată din niște băieți cu care lucrez de mulți ani de zile. Când schimbăm meniul schimbăm cam jumătate din el. Ne adaptăm sezonului. Sunt multe lucruri care trebuie să rămână tot timpul pentru că sunt oarecum tractoarele acestui restaurant, mâncăruri cunoscute deja de clienți. Nu le schimbăm. Sezonier aducem în schimb lucruri. Când încep să apară legume, mă văd cu băieții, mergem la piață. Ce apare nou? Începem să lucrăm pe meniu. Eu zic cam așa, ei vin așa și facem teste. Numai cu teste. Mâncarea nu poți să o iei, să o faci, să zici: „Mamă, e senzațională!”. E imposibil! Când amesteci mai multe lucruri.

Zilele astea mă pregătesc de evenimentul de la Baia Mare și ne gândim deja. Am zis să lucrăm puțin meniul de vară. Mai mult pește, ceva mai lejer. Salte. Încerc să fac acum mazăre. A apărut mazărea. Am mazăre deja, cu niște șuncă, cu pește foarte bună. Mazărea cu pește e fantastică. Mai e și cu șuncă, cu lardon. Fantastică! Foarte puțin se simte aroma de șuncă afumată și dă un gust foarte bun. De obicei la cărnurile albe punem puțină șuncă pentru că aroma de porc afumat dă o notă foarte rotundă mâncării. Mazărea e aproape crudă, doar blanșată două secunde. Mazărea proaspătă se mănâncă și crudă. Doar dacă o pui în unt cât să o lege puțin. Sare, piper și poți să o mănânci așa.

La mâncărurile de top din restaurant, Nicolai le spune tractoare

Îmi place carnea, îmi place antricotul, e mâncarea mea preferată. Îmi place muşchiul de vită pentru că oamenii sunt obișnuiți să mănânce. Rața. Am la Cantine o rață senzațională pe care o mai schimb de sezon, garnitura. La ea nu am ce să schimb. Am un rizoto foarte bun. Am devenit fan rizoto. De ani de zile mi se părea foarte greu de făcut, dar făcând-o acum atât de mult mi se pare atât de ușoară și de gustoasă. Pui parmezan la capăt și mult unt. Mi se pare ceva de vis! Cremos! Da, e gras, dar e bun! O mâncare bună pe care să o mănânci undeva la două săptămâni.

Nu (nu mâncăm), vezi de treabă! În restaurant, capete! Când fasonezi muşchiul de vită pentru că are două kilograme, capetele le tragem puțin și mâncăm pe un tocător. O facem în sânge, niște sare grunjoasă, piper și niște muștar. Cu pâine caldă. Ne punem toți acolo. E cel mai fain. Ăla e momentul. A la carte, niciodată! Mâncăm așa. Omletă, niște resturi, mâncacea personalului, o musaca, niște orez prăjit. Chinezării. Mie îmi plac mult astea!

America, un pic dezamăgit culinar?

În America ce era să mănânc? Nu prea am mâncat. Am mâncat un hamburger, dar nu m-a dat pe spate. Am mâncat foarte mult asiatic. Sunt foarte multe legume în mâncarea asiatică. Foarte mult legume! Asta cred că mă fascinează și mă face să-mi schimb modul de a găti de la o vreme.

În principiu e logic. Cu cât e lista mai mică, cu atât rulajul e mai mare. Ai șanse ca mâncarea să nu rămână foarte mult în frigider. Cu cât e mai mică poți să o schimbi mai des și să te adaptezi sezonului. Dacă e lista mică, rulajul produsurilor e foarte… Sunt șanse mici să rămână mult. Dacă ai numai 15 feluri de mâncare, normal că se rulează foarte repede.

Cum definește ce gătește

Eu gătesc mâncarea pe sufletul meu și pentru oamenii care caută lucruri, nu simple neapărat, ci bune. Gătesc ceea ce-mi place mie. Ascult clientul și încerc să gătesc de sezon. Încerc. Fac o bucătărie destul de pe înțelesul tuturor. La mine e important gustul mâncării, să fie bună. Trebuie să fie bună, ca acasă!

Nu, Doamne ferește, (nu țintesc să am stele). E un restaurant bun. Eu nu vreau! Sunt bucătari tineri care au apărut în România care tind și care vor să facă treaba asta. Doamne ajută! E foarte important pentru că datorită lor o să ne ajute pe noi, restul oamenilor să ne obișnuim cu gusturile. Eu am 45 de ani deja. Am doi copii, vreau să-mi văd copiii crescând. Un restaurant cu stele Michelin înseamnă să stai în restaurant. Nu vreau treaba asta. Nu am nevoie de lauri. Nu vreau să-mi reproșeze mai târziu copiii mei că nu am stat cu ei.

Un restaurant cu stele Michelin trebuie să aibă o continuitate de cel puțin un an de zile în calitate. Pe lângă mâncare sunt și serviciile foarte importante, vinurile alese. O muncă titanică! Și nici nu știu dacă noi drept clienți suntem pregătiți.

Să știi că uneori mănânci mai bine la un restaurant cu o stea Michelin decât cu două sau trei. Depinde în ce direcție merge bucătarul, fiindcă e feelingul lui când face meniul.

Porțiile mici

E o idee foarte faină pentru că de obicei, la porții mici, e un meniu de degustare. Când mergem la restaurant mâncăm felul 1, felul 2 și desert. La un meniu de degustare e clar că porțiile trebuie să fie mai mici pentru că mănânci șapte feluri de mâncare. Dacă ar fi toate mari ai degusta pentru că mănânci primul fel, al doilea, al treilea. După al treilea începi să mai calezi un pic, să nu mai ai pofta așa mare. Atunci asta ar însemna că dacă am pune porții mari am arunca jumătate din mâncare și ar fi tare păcat.

Cariera. Cum a început

Am intrat pe ușa din spate, prin spălatul de vase. E un drum normal aș putea să zic. Am rămas fascinat de bucătăria franțuzească în momentul în care eram spălător de vase și am intrat în bucătărie. Aveam o legătură strânsă pentru că omul de la vase e foarte important. Dacă nu dai la timp… În timpul serviciului, în restaurante nu sunt tone de tigăi. Sunt câteva pe care le rulezi, deci automat ai nevoie de un om la vase. Eu eram foarte activ, îmi plăcea treaba asta. Automat m-am pus bine, indirect cu bucătarii, pentru că eram serios. M-au plăcut oarecum. Când rămâneam seara mai mâncam puțin. Îmi dădea tot timpul să degust. Când îmi povesteau de mâncare mă fascinau. Rămâneam șocat că era doar o bucată de carne sau de pește. Când îmi povesteau cum era făcută, marinată sau altfel, rămâneam bouche-bee, cu gura căscată. Era un restaurant mare. Nu era un restaurant gastronomic. Mâncarea era foarte bună, dar era așa, mai de fițe aș putea să zic. Venea lume foarte bună. Era trendy, pe piață în momentul ăla.

Am intrat apoi în bucătărie. Atunci eram mai mult pe sală. Mi-a plăcut mult sala, îmi plăcea să socializez cu oamenii. Când vedeai cârciuma de 200 de oameni plină într-o joi, vineri, sâmbătă seara. Îl aveai pe Eric Cantona client, îi aveai pe Alain Delon, Jennifer Aniston, Metallica. În momentul ăla voiai să te duci mai mult în sală decât în spate, în bucătărie. M-a atras mai mult sala.

Eu eram un băiat muncitor. Rolul meu era să mă ocup de acești oameni. Trebuia să fac acești oameni să se simtă bine. Nu prea (sunt fițoși). Dacă erau ceva fițoși, era un fotbalist care juca la Lyon. Față de ce am avut eu de la Etoʼo, la Zidane, la vechea echipă a Franței… Veneau tot timpul la noi. Cei care au câștigat Cupa Mondială. Ăsta era un tip mai așa. În general nu vedetele mari sunt fițoase, ci cei care se capătă puțin.

Obligatoriu (trebuie să-i înveți pe oameni), cum să nu. Făceam briefinguri în fiecare seară înainte de serviciu. Aveam clienți care veneau într-o zi cu iubita, cu nevasta, cu amanta. Pe noi nu ne interesa, chiar dacă ieșeam. Ne e treaba noastră. Noi suntem aici ca să-i facem pe clienți să plece mulțumiți. Am avut odată o doamnă însărcinată. I-am dat masa. Era plin restaurantul. „Nu mai avem masă deloc, deloc.”. Am ținut-o o oră la bar. Când a plecat a zis: „Nu-mi vine să cred că am venit nervoasă și plec bucuroasă și am mâncat numai pe bar”. Însărcinată. Îmi place meseria asta. Trăiesc prin meseria asta. Am descoperit-o târziu, dar să-i faci pe oameni fericiți prin mâncare, prin locuri, să te ocupi de ei… Când m-am întors în București am avut din partea clienților o reticență. Eu veneam și îi întrebam dacă le place mâncarea. Mergeam la fiecare masă să întreb dacă e ok. „Da de ce mă întreabă?”. Nu erau obișnuiți. Cu mulți am devenit prieteni pe parcurs.

De mult se fuma în restaurante în Franța. Întotdeauna când pui mâncarea, te întorci la clienți după câteva secunde să vezi dacă e ok. Dacă aduci mâncarea și se fuma, automat (reveneai). Eu nu am suportat să mănânci cu scrumiera lângă tine. E anormal. Făceam briefing cu angajații. După ce ai pus mâncarea, apoi vinul, întotdeauna există un client la o masă de patru, cinci, să mai zică că mai vrea o salată, puțin sos. Întotdeauna trebuie să te întorci. Dacă e cu țigara în mână, îi pui mâncarea și ai grijă ca în momentul în care o stinge să îi iei scrumiera să o schimbi. Să mai pui apă, vin, dacă e totul ok, apoi poți să mergi mai departe. Asta înseamnă după mine servicii. Vorbim de restaurante simple, nu cele cu stele Michelin unde ai unul sau doi ospătari la masă, care automat stau lângă tine și totul e impecabil. Un restaurant cu rulaj mare care trebuie să aibă o servire bună.

Jennifer Aniston și restul vedetelor. Dar mai ales Aniston pentru un trandafir

Pui a mâncat (Jennifer Aniston). A băut Chardonnay, un vin alb. Când a plecat ne-a dat un trandafir. Era de Sfântul Valentin. A lansat un film. Era cu Brad Pitt pe vremea aia. Lansase un film cu Ben Stiller. Făceau promovarea filmului în Europa. S-a întâmplat ca în seara aia să vină și Ben Harper, cântărețul. Erau toți trei la cea mai faină masă. Americanii de obicei au ecuson. Când am ajuns eu la masă m-au întrebat cum mă cheamă și dacă mă ocup eu de ei în seara asta. Le-am zis că eu o să fiu ospătarul lor. Mai aveam și alte mese. Le-am dat un Chardonnay, au mâncat un pui și când a plecat, eu eram prin spate, făceam ceva. Umbla cu un trandafir prin restaurant că era mare restaurantul, în zona de lounge VIP. Tot întreba unde e Nicolai. Când am venit mi-a dat trandafirul, m-a pupat și mi-a spus: „Mersi pentru serviciu!”. Fain!

Americanii, da, sunt generoși. În America, tips-ul se plătește separat. În Franța nu. De obicei le ziceam că tips-ul în Franța e inclus. Dacă vor ei să mai lase ceva, le ziceam. Era strict la alegerea lor. Brittany Murphy. A jucat în 8 Mile. Nu mai e săraca. Tot așa, mă întreba de tips. Am zis că nu, e ok, în Franța nu se plătește. Mi-a lăsat 100 de dolari. Îmi dădeau. Eram prezent. Mie îmi place să fiu prezent la masă. Niciodată nu am fost dat de bună voie afară de la niciunul dintre joburile mele. Am plecat de bună voie pentru că voiam să avansez. Întotdeauna am muncit pentru alții ca pentru mine. Eu vreau doar să fie deschiși (chelnerii). Îi învăț non-stop pentru că eu am învățat de la alții. Am învățat pe pielea mea, pentru că lucrând, automat descoperi multe lucruri. Mâncarea în bucătărie din greșeli îți vine. Îi învăț. Îmi plac oamenii care vor să învețe.

Normal că remarc (tot ce se întâmplă în jur). La noi și acum dacă merg la un restaurant și cer un espresso întreabă lung sau scurt. Nu există espresso lung sau scurt. Espresso este espresso, scurt. Este ristretto, cafea lungă cu lapte, dar espresso nu există lung sau scurt. Sunt lucruri care… La mâncare la fel. Carnea, când îmi cere un client să fie bine făcută, rață sau vită, mă duc la personal și zic că nu e bună. După aceea dacă omul insistă, eu nu pot să îl oblig. Sunt obligat oarecum prin profesie să zic: „Nu e bună, e mult mai tare, o tai mai greu, o mesteci… Nu e suculentă, nu e bună! Dacă vă place așa, lăsați-mă măcar să o fac medie și dacă nu vă place mă duc și mai fac.” Din medie să faci mai tare nu e problemă, dar din bine făcută în medie nu mai poți.

Cum am trăit o minune cu 100 de mii de italieni

Gândește-te că în fața ta sunt 100 de mii de oameni îmbrăcați în roșu. Steaguri imense flutură, se strigă, se scandează și se cântă. Ole-urile se ridică spre cer. Alte mii de oameni aleargă spre capătul liniei drepte. Toată zona se umple, stau umăr la umăr și se îndreaptă spre podium. Din partea cealaltă, dinspre Parabolica, lumea se adună sub podium. O altă mulțime se lipește de gardul din față. Fumul roșu plutește pe deasupra tuturor. Și apoi mulțimea începe să cânte Fratelli D’Italia ca un val care cuprinde arena și-ți ridică părul din cap.

E unul dintre acele momente care rămân istorie: Ferrari câștigă la Monza, după 9 ani, cu Leclerc. Și eu sunt destul de norocos să fiu acolo.   

Mulțumesc Heineken pentru invitație. A fot un moment special pentru mine, mai ales c-am avut acces în câteva zone închise în mod obișnuit. Am început cu plimbare pe pistă, unde, spre surpriza noastră, am fost aclamați de spectatori. Bine, eram la coada paradei piloților.

Apoi, stupoare! Ne-au dus chiar lângă pistă. Fizic, am stat pe trotuar, cum ar veni. Vedeți aici Parabolica chiar de pe pistă. Pur și simplu am fost lângă mașini. 

Explic un pic mai bine experiența asta genială aici, unde se vede și încleștarea teribilă dintre Leclerc și Hamilton.

Îți las intrarea lui Leclerc în turul final. Oamenii trăiesc cu frenezie tot ce se întâmplă. E o confruntare care te ține tensionat în fiecare secundă. Apropo, aflu cu ocazia asta că majoritatea piloților clipesc o singură dată în timpul unei curse. 

Ce să-ți mai zic? Că am avut parte de o gașcă minunată: Corina Caragea, Cabral, Răzvan Fodor, Nicolai Tand, Simona Corabu de la Heineken. Oameni cu darul povestirii și care s-au bucurat ca niște copii de tot ce li s-a întâmplat. La fel și eu. 

Excepțională deschiderea tuturor vedetelor uriașe pe care le-am întâlnit. Mulți știu deja că David Coulthard mi-a legat șireturile pentru ”că nu mai suport să văd cum îți atârnă o fundă.” Am purtat o discuție  interesantă despre Renaștere, independența Scoției, drepturi politice din România până în Congo, dar și despre copii. Ba, a doua zi ne-a luat la rost că el a mai stat la bere până la patru și că noi unde am fost. 

Iată-l și Jackie Stewart, cu care poți să bei oricând o bere, povestind prima sa cursă de la Monza.

Ne-au primit în garajul lui Red Bull, ne-au dat voie să admirăm în voie mașinile de la linia de standuri, am băut bere cu toate neamurile lumii, i-am văzut pe-ai noștri veniți cu zecile și cu steaguri la cursă, ne-am pozat și umbra, ne-am bucurat de una dintre marile experiențe sportive ale planetei.

Și apoi am admirat cum lumea așteaptă cu modestie și răbdare trei ore ca zona să se elibereze pentru ca mașinile să poată părăsi parcările. Cu râsete, zâmbete și cu sărbătoare în suflet.   

Cum să vizitezi Roma pe aglomerație și caniculă

M-am nimerit în Italia la jumătatea lunii august. Mai rău nu se poate, mi s-a spus. E și foarte cald și foarte aglomerat. Cine mi-a spus asta a avut dreptate întrutotul. E și foarte cald, chiar și pentru italieni, te și calci în picioare. Numai că eu am concediu doar în august, așa c-a trebuit să ne descurcăm și cu una și cu alta. Și vă las aici câteva observații care să vă fie de folos când mergeți acolo. 

Da, Roma e teribil de aglomerată înainte de 15 august. Uriaș de aglomerată, dar doar în zona sa centrală, acolo unde vin turiștii. Dacă ieși de acolo și-ți stabilești câteva obiective o să-ți dai seama că dracul nu e așa negru. Ba, parte din cartiere sunt pustii, căci e luna de vacanță a italienilor. Așadar, cum ieși un pic din centru viața se schimbă. Treci doar o dată pe la Fontana di Trevi și Piazza Navona și cam aia e. În rest sunt minunății de văzut și-ți povestesc imediat.

De cald, a fost teribil de cald doar trei zile. Așa c-am hotărât să le petrecem în muzee. Majoritatea au aer condiționat și poți să stai de la prima oră până după-masă, când devine un pic respirabil afară. Încercați Muzeul de Artă Contemporană, Maxxi, Borghese, Doria Pamphilj, Palazzo Barberini, găsiți alternative de dimineața până seara. 

La Vatican și San Pietro e și aglomerat și căldură. Fiți pregătiți să stați într-o înghesuială sinistră, dar asta până treceți de Capela Sixtină. Când ieșiți de acolo o să vedeți că interesul lumii scade dramatic, astfel încât la Pinacotecă am fost singuri într-o sală, deși mie mi s-a părut că acolo sunt câteva minuni. 

Noi am folosit un Omnia Card/RomaPass. Îți dă acces gratuit la trei obiective principale, pe care ți le alegi din câteva zeci, și reduceri la restul. E valabil doar trei zile, așa că trebuie să fii un pic organizat. Nu e nici ieftin, 70 de euro, dar una peste alta își scoate banii cu toate vizitele plus gratuit pe autobuz, metrou și unele trenuri. Trebuie să citiți exact ce scrie acolo la condiții că noi ne-am luat o țeapă. Deși plătisem cardul, au încetat colaborarea cu Borghese unde am plătit alți bani, nu puțini. Marele avantaj e că-ți dă fast-track peste tot și asta s-a văzut cel mai bine la Vatican, evident. Chiar și așa, însă, trebuie să te programezi din timp peste tot, pe baza cardului. 

Atenție, ce este obiectiv mare, înscrieți-vă la vizitele de dimineață. Chiar de la 8, dacă puteți. O să aveți mai mult spațiu pentru voi. Dacă vreți la Tivoli, în afara Romei, duceți-vă acolo cu primul tren! După aceea, o să puteți intra în grădinile superbe doar după ce stați la o coadă istorică. 

Cardul e util și pentru transport, acolo unde nu am mai plătit nimic vreme de trei zile. Atenție, însă, autobuzele la Roma nu respectă niciun program. Mi s-a explicat că în august au cei mai puțini șoferi, fiind vacanță. Au fost zile când am stat inutil în stații până la o oră. Pentru situații din astea, nu folosiți Uber, care e scump, ci o aplicație de taxi care se numește Free Now. Impecabilă. Taxiuri bune, prețuri mici, oameni veniți la timp. Poți programa mașinile din timp și plătești doar cu cardul din Apple Pay. 

Apropo de asta, Revolut a fost baza la tot ce-am făcut. Pentru cardul obișnuit de la bancă, am plătit comisione mari. De evitat. 

Roma e superbă și e de făcut cu pasul prin toate cartierele sale centrale. O să-ți placă străzile chiar de umbli aiurea Nu te aștepta la cel mai îngrijit sau curat oraș. Au tone de probleme cu gunoiul sau întreținerea unor spații verzi. Centrul turistic este însă curat. De asta plătești o taxă piperată de ședere. Atenție, banii trebuie plătiți la urmă, așa că păstrați ceva bani. În cazul nostru, 126 de euro pentru trei persoane.  

Din ce-am văzut m-a lăsat cu gura căscată Palazzo Barberini. E uluitor, mai ales tavanul făcut de Cortona. Cred c-am stat și m-am zgâit minute în șir. Modul în care pictura devine 3D mi se pare genial. Scuzați-mi impietatea, dar cred că fresca lui Cortona e mai frumoasă decât cea a lui Michelangelo din Capela Sixtină. Iar tablourile, sublime. 

Doria Pamphilj e o bijuterie. Abundența de tablouri geniale, din toate epocile, te va da peste cap. De la italienii renascentiști, la maeștrii flamanzi, totul e o lumină. Trebuie să încercați și să ascultați povestea în care Papa Inocențiu X a lăsat moștenire familiei aceată galerie, dar cu obligația de a o nu înstrăina vreodată. 

Cumva am fost și într-un tur de Caravaggio, inspirați de Radu Paraschivescu și cartea lui, Fluturele Negru. De la Borghese la Vatican, de la Barberini la Doria Pamphilj vei vedea un Caravaggio. Dar mai ales în biserici. La San Luigi dei Francesi o să ai vreme să te uiți în pace la tripticul dedicat Sfântului Matei. Și atenție, vizitele la biserici sunt gratuite. 

Pregătiți-vă cardul! La jumătatea lui august sunt reduceri uriașe în magazinele din Roma. Și când spun uriașe, chiar asta înseamnă. Nu m-au pasionat niciodată cumpărăturile, dar data asta chiar am umplut câteva sacoșe. Mergeți cu încredere! 

Despre mâncare, nu mare lucru. Nu stăm des la restaurant, o rezolvăm la supermarket. În cele două dăți în care am fost la restaurant în centru, pot să spun c-am mâncat banal. Ba, într-o parte, chelnerița româncă ne-a spus și ce să nu mâncăm :).

În fine, bine am mâncat în afara Romei la Frascati și Ciampino, duși de prietenii noștri români care stau acolo. Într-un restaurant sicilian de familie am avut parte de un spectacol de paste. Incredibil de bune, după rețete locale. Dacă aveți vreodată ocazia, Il Limoncello din Ciampino, jos pălăria! Și, desigur,  porchetta, pe stradă. 

Și, da, ai  noștri sunt peste tot. În baruri, restaurante, magazine, în taxiuri, în hoteluri, vei întâlni câte un român muncitor. Toți săritori, toți te vor ajuta, toți îți vor explica ce și cum ai de făcut. Inclusiv un taximetrist m-a salutat în românește. ”Soția e din Focșani,” mi-a spus. Suntem ca acasă și cumva ne construim o casă acolo. 

Foto: Alinka

M-am săturat să beau întâmplător. Sau cum se întâlnește un băiat din Vaslui cu cel mai mare francez al vinului

(P) La noi, în Moldova, e o mare  mândrie să ai vinul tău. Și bănuiesc că nu numai la noi, ci în toată țara. Și nu doar să ai vinul tău, ci să fie și mult. Dacă ajungi într-un an să ai o performanță de 1000 de litri, ca socru-meu, chiar ești un expert. Socru-meu are via lui, dar tata și acum aleargă după struguri în diverse locuri și face ”un vin ex-cep-țio-nal.”

De altfel mai toată lumea din zonă are vinuri excepționale. Și eu eram obișnuit de mic să gust și să beau câte ceva din vinurile astea. Recunosc, la noi și cantitatea contează într-o anumită măsură. Nu rareori auzi de un grup de bărbați grupați în jurul unei găleți de vin scoasă din beci. Mai nou, nu mai e cu găleata, e cu pet-urile acelea de cinci litri. Și nu cred că e tânăr de la oraș care să nu plece cu câte o sticlă de asta de plastic de acasă, de la părinți.

Toată treaba e că ani de zile, habar nu am avut ce beau. De ce e vinul bun, când e bun cum e făcut. Spunea cineva că e un vin excepțional și trebuia luat ca atare. Căpșunici, frăguțe, nohanuri și nobile se amestecau, dar fără să fie clar care și cum încotro. Și mai era un indicator. ”Să nu te doară capul e o chestiune esențială la vinurile astea.” Dar nu mi-e clar de ce ar fi trebui să te doară capul de la două pahare de vin.

Până la urmă e o chestiune de educație. Auto-educație. Ca fiecare dintre noi am făcut pasul de la vinurile de acasă, la cele cu etichetă de la magazin, de la două-trei pahare la doar unul și acela băut odată pe săptămână. Cum să alegi, însă?

Pe mine m-a însoțit norocul și curiozitatea. Mă rog, ambele au forme concrete. Curiozitatea te face să pui mâna pe o carte, să citești, să afli de la ații mai buni ce vrei de la un vin. Sau să cumperi un documentar cu un expert în vinuri care îți explică pe ce drum te afli. Ce trebuie să găsești în aromă, în culoare sau în pahar.

Norocul e o personificare umană. La unul dintre târgurile de vin l-am cunoscut pe Andrei Avieriței, un tânăr somelier. După nume, v-ați prins e moldovean de-ai mei. ”Noi moldovenii nu scuipăm” îmi spune mai în glumă mai în serios la un moment dat la una intre întâlniri. Știți că vinurile de la degustări nu se beau. Se trec prin gură și apoi se scuipă. Am ignorat la primul târg la care am fost. După două ore, recunosc, am fost un personaj cât se poate de interesant. Să amesteci 40 de feluri de vin e o chestie.

Andrei a fost ca un lector pentru mine. A avut răbdare să-mi spună ce e și ce trebuie să fie în fiecare din pahare. Legătura moldovenească ne-a dat și o relație de sinceritate. Poți să spui direct ce-ți place și ce nu. Am testat cu Andrei zeci de vinuri, de la capătul lumii până aici.

După mai multe târguri, ne-am întânit într-o formulă nouă. Andrei m-a introdus în lumea de la Domeniul Bogdan. ”Vino aici că am cel mai bun Chardonnay din tot târgul.” Știi cum e, toată lumea își laudă marfa. Dar nu, vinul acesta e cu totul altceva. Nu vreau să mă fac de rușine aici în fața celor care știu vin. Dar pot să spun că m-a uimit culoarea dată de butoaiele de stejar, dar și gustul lung de vanilie de la final. Știu că mulți o să ridice o sprânceană, dar e un joc foarte interesant. Dacă poți să numești gusturile și aromele pe care le întâlnești într-un vin, plăcerea parcă sporește. Nu te mai concentra doar pe alcool, ci pe ce are de spus.

Domeniul Bogdan mi-a devenit oarecum prieten în povestea asta. E una dintre podgoriile sudice al României. E în zona Murfatlar și are peste 150 de hectare de vie care amestecă viță mai tânără cu una mai bătrână. Sunt oameni care cred că și noi putem bea altfel. Au și un crez. Vinul lor este bio. Adică se dezvoltă așa cum și-a dorit natura și nu-l strunesc ca să-l aducă lângă plăcerile noastre. E mai curând un pariu că noi o să înțelegem că ce e bun e natural.  

Ne-am mai întâlnit e de câte ori, mai ales cu Chardonnay-ul cel de chihlimbar. Ne-am văzut la câteva petreceri și a fost un bun însoțitor. E chiar ce-ți dorești pe un pat de gheață și la un preț decent. Dar mai era un secret.

Chardonnay-ul face parte din gama Primordial de la Domeniul Bogdan. Are și o soră, Feteasca Neagră. În primăvară m-am întâlnit cu acest vin cu adevărat excepțional la unul dintre târguri, adus într-o sticlă fără etichetă. Încă nu era destinat publicului. Dar mi-a părut genial. Am vrut să-l cumpăr pe loc. Nu s-a putut. De abia azi ajunge în magazine.

Secretul este chiar un act de curaj. Pentru a face aceste două vinuri, Domeniul Bogdan a apelat la unul dintre cei mai mari experți ai lumii în vinuri, Philippe Cambie. Acesta este realizatorul a nu mai puțin de 15 vinuri care au 100 de puncte Parker. Adică sunt cele mai bune din lume.  Nu vreau să fiu o enciclopedie de vin. Dar ca să înțelegeți exact ce vreau să spun, este ca atunci când un club de fotbal românesc ar fi antrenat de Guardiola. Cambie chiar așa se numește pe sine. Un antrenor de viticultori. Le arată ce să facă pe drumul pe care merg, dar fără a le schimba direcția. În 2010, Cambie a fost numit enologul anului de către Robert Parker. Și cam toată suflarea mondială de specialitate îl vede ca omul cel mai important din spatele unui vin esențial, Chateuneuf-du-Pape.

Vinurile românești au tot ce le trebuie pentru a juca în Liga Campionilor, crede Cambie, un susținător al soiurilor locale. Nu întâmplător cel mai cunoscut francez al vinului a acceptat să lucreze în România. Tehnica sa filigranată, pasiunea sa imensă, arta gustului , îi dau dreptul de a lucra doar cu cei mai buni. Ca să fii acceptat în clubul lui Cambie chiar trebuie să fii o podgorie bună.  Ce le trebuie vinurilor noastre este tehnologia și marketingul. Tehnica a venit acum cu Cambie. Philippe este singurul care știe cum s-au alcătuit aceste vinuri. Doar el știe proporțiile vinului baricat pe termen scurt cu cel pe termen lung. El știe cât și ce s-a pus în fiecare recipient, ce proces de fabricație.

Și nu s-a înșelat. Cel puțin pe mine m-a nimerit. Că așa e la vinuri. Există reguli și clasamente, dar există și acel gust pe care doar tu îl simți și-l aștepți. Eu unul știu c-am avut nevoie de un drum și de experiențe ca să ajung în preajma unui om celebru care a ales să lucreze cu românii în domeniul său. Sunt într-un fel recunoscător c-am ales să merg pe drumul acesta. Vinurile astea sunt o bucurie pentru  mine. Iar astăzi îți ofer un reper. Aici poți merge la sigur.  Un singur lucru vreau să adaug. Că într-un singur pahar de vin bun o să găsești o lume întreagă. Și că nu ai nevoie de mai mult.          

Răzvan Pascu: ”Madagascar este o țară coruptă până în măduva oaselor”

Întâmplarea face că m-am întâlnit cu Răzvan Pascu chiar de ziua Madagascarului. Țară din care se întorsese doar de două zile. Nu știu alți români în afară de Mazăre care să fi fost pe acolo. De ce să fi ales fostul primar această țară? Dincolo de faptul că e minunată ca privilește. Ce ar trebui să știm despre acest loc?

Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.

(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi. Nu am să pot uita o imagine pe care am văzut-o. Era un râu într-o zonă din mijlocul țării. O zonă muntoasă. Madagascarul este o insulă care are de toate. I se spune al optulea continent. E o insulă foarte mare. Poate nu avem foarte multe cunoștințe despre ea, dar ca să vă faceți o idee, de la Nord la Sud sunt 1600 de kilometri, iar de la Est la Vest sunt vreo 500. Insula e a patra cea mai mare din lume. Are toate formele de relief. În mijlocul țării sunt munți. Având munți, în zona aceea au și foarte multe bogății pe care toată lumea, inclusiv ei, vor să le exploateze. Sunt foarte multe alte nații care le iau bogățiile. Chinezii sunt printre cei care investesc cel mai mult în Africa, nu doar în Madagascar.

Ce ar fi de văzut în Madagascar?

Acum am făcut un tur al țării. Cam asta încercăm să facem de fiecare dată. Nu merg doar pentru a călători. Merg cu grupuri de turiști. Sunt excursii Premium pe care încerc să le promovez și să le vând exclusiv pe pagina mea de Facebook. Organizez toată povestea asta într-un parteneriat cu agențiile de turism. Acolo încercăm să descoperim atât lucrurile tradiționale cât și cele foarte cunoscute. Mergem în primul rând în circuite. În călătoria aceasta, în Madagascar am fost inclusiv în zonele de plajă despre care auzisem la televizor prin prisma primarului nostru celebru, dar am ajuns și în zonele despre care se vorbește mult mai puțin, în special zona de orașe, dincolo de parcurile naționale.

E un loc spectaculos de plajă?

Nu aș putea spune neapărat că e spectaculos (la plajă). Cred că am văzut destinații de plaje mult mai spectaculoase în lume, dar ca orice plajă la Oceanul Indian, evident că are ceva frumos. Oceanul acela cu ceva culori turcoaz. Sunt câteva zone ale insulei, în special zona de Nord-Est, Nord-Vest unde sunt mai multe insulițe mai mici. Acolo nisipul este alb. Deci sunt anumite zone care sunt frumoase. Nu aș putea spune spectaculoase. Mulți investitori străini, în special italieni, britanici, olandezi, francezi, au investit în resorturi de calitate. Nu o să găsim peste tot cazări de calitate.

Răzvan Pascu povestește că nu a ajuns la stațiunea pe care și-a construit-o Mazăre. Are câteva explicații despre cum se face turism acolo.

Multă lume mă întreabă, inclusiv colegi de-ai tăi, din presă, mi-au scris. Nu, nu am fost. Nici măcar nu am avut această curiozitate. Multă lume mă întreba pe Facebook și apăreau tot felul de glume. Înțeleg de ce și-ar face cineva o afacere în turism acolo. Am să explic în câteva vorbe.

În primul rând salariile sunt foarte mici. Costurile cu forța de muncă sunt foarte mici. Costurile cu materia primă sunt mici. Fructele de mare sunt foarte ieftine. În general mâncarea e ieftină. Dacă îți faci un restaurant de calitate, evident că vei vinde la prețuri care se apropie de orice resort dintr-o țară dezvoltată. Prin urmare vei avea costuri mici și venituri la fel de mari ca în orice alt stat dezvoltat, prin urmare vei câștiga bani.

Condițiile sunt bune, dar nu extrem de bune. Ce facem noi sunt călătorii chiar Premium. Ne dorim să fie așa. Am luat cele mai bune hoteluri posibile. Comparativ însă cu alte țări în care am mai fost, am avut condiții mult mai bune în altă parte. Ce a fost interesant a fost că am reușit să ne cazăm în mijlocul naturii. Am stat într-un hotel în mijlocul unui canion. Nu doar cele de pe litoral. Atunci da, le putem numi experiențe, dar cum spuneam aș putea înțelege de ce cineva și-ar face o afacere în turism acolo, pentru că nu ai aceste probleme pe care în România le ai cu forța de muncă. Acolo oamenii vor să muncească, dar nu au unde, nu au ce face.

Vă spuneam că sunt oameni care trăiesc cu 50 de cenți pe zi. Trecusem la un moment dat prin mijlocul țării. Era un râu unde oamenii cerneau apa și nisipul ca să caute safire. Este una dintre țările în care sunt foarte multe pietre prețioase. E un vis până la urmă. Foarte puțini reușesc să găsească niște pietre. Cei mai mulți se mulțumesc să câștige acești 50 de cenți pe zi. Cei mai câștigați sunt de fapt comercianții, negustorii care cumpără de la sărmanii ăștia pietrele. Oamenii ăștia, negustorii, erau chinezi, oameni din Sri Lanka, olandezi, foarte mulți francezi. Vă spun, este o sărăcie extremă acolo.

Mai sunt și câteva obiceiuri în Madagascar pe care cu siguranță nu avem cum să le înțelegem cu privirea noastră. 

Călătorind în atât de multe țări, prin toată lumea, am fost prin foarte multe locuri care sunt sărace. Multă lume compară cu India. Am fost în Tanzania, în Kenya. Am fost în multe țări pe care le pot numi sărace în lume. Chiar și Tadjikistan, Kârgâzstan. Acolo însă, cumva, puteai să găsești din loc în loc, cât de cât niște oaze în care lucrurile funcționau parcă mai bine, în care oamenii o duceau parcă mai bine sau cel puțin aparent, la nivel de imagine. Ei bine, aici, în Madagascar, nu am văzut aceste oaze. Peste tot a fost o sărăcie de neimaginat. Foarte multă mizerie, oameni care trăiesc după tradiții și ritualuri foarte vechi, de ev mediu, oameni care trăiesc în case cu animalele, la același etaj, pentru că probabil nici nu-și permit altceva, dar așa le spune și tradiția și ei în continuare fac asta. Oameni a căror bogăție se măsoară în zebu, acele vite africane cu cocoașă. Cu cât ai mai multe zebu, cu atât ești mai bogat. Ei trăiesc totuși în niște condiții care nu sunt demne de un om. Nu au curent electric, nu au apă potabilă. Ne spuneau că maxim 15% din casele din Madagascar au acces la apă potabilă. Aceasta este una dintre principalele cauze de deces pentru copii. Se îmbolnăvesc de burtă, iar adulții mor de malarie.

(Oamenii sunt organizați) în triburi. 18 triburi. Am avut un ghid foarte bun acolo. Vorbea engleza perfect. Era un tip cultivat. Ne spunea că din experiența lui, știe de cineva care avea vreo 3 000 de zebu. Toată povestea până să-i sacrifice pe toți… De fapt e un ritual. Se întâmplă doar într-un anumit trib, din centrul țări. Trebuie să sacrifici toate aceste vite de fapt, căci sunt niște vaci, și să le dai, ca pe un soi de pomană. Nu ai voie însă să dai familiei. Familia nu primește nimic. Mai mult decât atât, în momentul în care toți acești zebu sunt sacrificați… Cazul ăsta despre care ne spunea ghidul: omul avea vreo 3.000 de zebu. A durat vreo trei ani să-i sacrifice pe toți și să-i ofere de pomană. La sfârșit au dat foc și casei în care trăia familia, astfel încât să se rupă cumva orice legătură între viața de pe Pământ a celor care au mai rămas și viața de dincolo a celui care a murit. Asta spuneam. Sunt multe. Am putea vorbi o zi întreagă. Sunt multe obiceiuri de genul acesta, rămase cumva dintr-un ev mediu. Oamenii sunt destul de primitivi. Ce s-a întâmplat? Popoarele colonizatoare care au ajuns acolo au luat probabil mai mult decât au dat înapoi, iar asta se vede în continuare.

Și aruncă un ochi și aici dacă vrei să faci turism acolo. 

Sunt niște riscuri acolo, inclusiv pentru turiștii care călătoresc. Trebuie să-ți iei pastile de malarie, să-ți faci vaccinul înainte. Sunt totuși ceva turiști, nu mulți, care călătoresc, pentru că țară este extrem de diversă. Oferă multe, mai ales că 80% dintre plantele și animalele de acolo sunt endemice, le găsim doar acolo. E ca un ecosistem unic al lumii.

Cei mai celebrii sunt baobabii și lemurii. Lemurii din filmul Madagascar. Sunt niște maimuțele. Pe King Julien din film, îl găsim acolo. E lemurul acela cu coadă dungată. Sunt peste 100 și ceva de specii. Foarte mulți cameleoni.

Sunt destinații în care m-aș duce și de 100 de ori pentru că îmi plac foarte mult. Sunt destinații pe de altă parte, pe care le privesc ca pe niște experienţe, iar Madagascarul este una dintre ele. E o destinație în care nu m-aș mai întoarce. Am zis: „Once in a lifetime”. Nu aș vrea să înțelegeți greșit. Nu că nu mi-a plăcut. Evident, contează foarte mult și cum ești tu construit ca om. Aș putea spune că îmi plac mai mult destinațiile comerciale. Nu mă dau în lături după destinațiile care presupun natură, dar nu să le fac în mod tradițional. Sunt atât de multe destinații pe lumea aceasta în care mi-ar plăcea să mă întorc sau pe care să le văd, așa încât nu mi-aș mai pierde două săptămâni din viață să mă întorc în Madagascar. Cel puțin nu acum. Poate peste 50 de ani, dacă țara asta se va schimba în vreun fel, deși mă îndoiesc profund.

Dacă ar fi să alegi între destinațiile africane, ce ai alege?        

Uite, de exemplu toată lumea mă întreabă care este țara mea preferată. Nu aș putea să numesc o singură țară. De obicei spun 5, 6 țări. Una dintre ele este Tanzania. Îmi place foarte mult și se află tot în africa. E foarte multă sărăcie și acolo, numai că nu ajungi să te lovești, nu are un impact atât de puternic, sau cel puțin nu a avut asupra mea. Acolo doar treci prin niște orașe, care sunt la fel de sărace, dar doar jumătate de zi. Mai departe te duci către parcurile naționale pentru că de fapt te duci în Tanzania și Kenya ca să faci safari la animalele sălbatice, să vezi de obicei pe Animal Planet, pe National Geographic, pe Digi la voi, la emisiunile de specialitate. Când stai însă și te lovești două săptămâni de asta, treci doar prin orașe pline de sărăcie, vezi doar case de genul acesta, vezi atât de mulți copii…

Și o posibilă explicație pentru locul ales de Radu Mazăre. 

Trebuie să mai spun că 30% din populația Madagascarului are sub 15 ani, și încă 30% au între 15 și 30 de ani. Deci 60% din populație are sub 30 de ani. E o populație foarte tânără. Vedeai copii peste tot. Copii foarte mici, care nu au aproape niciun viitor. Am vizitat o școală ca să le ducem caiete, produse pentru ei. Ne spuneau că nici măcar 20% dintre ei nu termină primii 4 ani de școală. Peste 50% din populația din Madagascar este analfabetă. Nu știu să scrie și să citească. Se profită foarte mult de ei la vot. Se votează cu amprentă. Pun degetul pentru că nu știu să scrie, să se semneze. E o țară coruptă până în măduva oaselor. Peste tot trebuia să lași câte ceva ca să faci lucrurile obișnuite. Inclusiv șoferii de autocar opreau la anumite controale și lăsau niște bănuți ca să treacă mai departe.

Dar și o speculație de la fața locului pentru arestarea lui Mazăre. 

Apropo, am să vă spun ceva care e cumva în exclusivitate. Nu am scris despre asta deși mi s-a părut interesant. L-am întrebat pe ghidul nostru dacă știe ceva de povestea cu domnul Mazăre, dacă a auzit de el, dacă știe că a fost extrădat. Mi-a spus că nu știe nimic. L-am întrebat, în glumă, dacă el crede că e adevărat că nu a mai dat șpagă cui trebuie și că probabil ăsta e motivul pentru care a fost trimis acasă. Mi-a zis ceva surprinzător, la care nu m-aș fi gândit. Mi-a spus că actualul președinte e considerat un om corupt. În 2009 a făcut o lovitură de stat și l-a dat jos pe președintele de atunci. Din 2009 până în 2013 el a stat la putere, la conducerea țării, fără a fi recunoscut de vreun organism internațional. În 2013 nu prea a mai fost lăsat să candideze, mai ales de către comunitatea internațională, dar din 2018 s-a întors. Spunea că el crede că mai degrabă s-a întâmplat altceva și că primarul nostru celebru a fost prins într-o conjunctură, de fapt. Spunea că Președintele actual, din ce știa el, avea, și are în continuare, foarte mulți prieteni investitori în turism și probabil că a deranjat niște interese și a vrut să fie curățat. Au vrut să scape de el ca resorturile acelea să fie preluate de unul dintre prietenii președintelui actual.

Întâmplare cu doi constructori și un polițist

Următoarea întâmplare este autentică și va rămâne cât se poate de reală. Are loc într-o parcare din nordul României. Acolo doi ingineri constructori măsoară diverse cote pentru amenajarea zonei. Parcarea e parte dintr-un complex rutier mai mare și ar fi trebuit terminată cu ani în urmă. Lucrarea a trenat. Întâi nu au fost fonduri, așa că s-a făcut proiectul, a demarat și s-a oprit. Bornele șantierului au rămas în pământ. 

Într-o altă fază, oamenii au mai primit niște bani și au reușit să mai facă o parte din lucrare. S-a oprit apoi din nou pentru că banii s-au terminat. Ultima oară lucrarea s-a reluat acum un an și jumătate-doi. Doar că s-a oprit în câteva luni. Firma care a primit lucrarea nu a mai avut muncitori. Oamenii au plecat căte zări mai bune.   

Așa că marea parcare, parte din ce s-ar dori un nod rutier mai mare, stă pe jumătate neacoperită, legată cu un drum de pământ de șoseaua națională și e ca o carie în ochii oamenilor. Acum statul și-ar dori-o făcută, doar că nu are cu ce și de o bună bucată de vreme cu cine. Ar fi nevoie de o nouă licitație ca acest petic de noroi să iasă la lumină. 

Exact la asta lucrează și cei doi ingineri. Refac documentația unui  loc care ar fi trebuit să fie gata de zece ani. Oamenii asudă în căldură și măsoră din nou, acoperiți de praf. În parcare apare și un agent de poliție. E localnic și, firesc și corect, e nemulțumit de lucrarea care stagnează. Are curiozități și reproșuri. 

Polițistul își pune cascheta mai cap, își așează cămașa de acum acoperită de sudoare pe ici, pe colo și-i ia la rost pe cei doi. De ce nu se face, cât mai durează, ce s-a întâmplat, cât s-a furat. Inginerii răspund o vreme cu plăcere și spun povestea de mai sus. 

Polițistul devine însă inchizitor. Se fură, nu se muncește cum trebuie, că ei ce fac. Și atunci unul dintre ingineri îi spune cu năduf că ”nu se face pentru că nu mai este nimeni să muncească în construcții”. Păi de ce? ”Pentru că-s salariile mici și toți au plecat în străinătate.” Dar cât de mici sunt salariile? ”Păi așa la vreao 3000 mii brut că i-a obligat guvernul.” Hai, că n-au plecat chiar toți la banii ăștia, spune polițistul. ”Ba, ăia care au mai rămas s-au dus la voi la stat, că s-au mărit salariile peste tot”, aruncă unul dintre ingineri. ”Că voi credeți că salarile alea mari se plătesc singure.”

Căldura bate peste toți trei, iar praful se ridică de pe pământul gol, viitoare parcare. Colbul s-a pus pe pantofii lor de ceva vreme. Polițistului îi curg broboane de sudoare de sub caschetă și i se duc spre cămașă. O ridică, își face vânt și spune șuierat către ingineri.

”Da, Dar noi am făcut carte.” 

Burning. Filmul sau cartea?

Dacă ai chef de o chestie grea într-o seară, una care să-ți solicite răbdarea, să te pună la încercare și să te ardă la final, urmează sfatul meu!  Am avut șansa să văd în week-end filmul „Burning”/”În flăcări”, al regizorului Lee Chang-dong, ecranizarea nuvelei „Arderea hambarelor” a lui Haruki Murakami. Filmul este – în întregul său – o metaforă a focului, sub toate formele sale: mocnește lent în prima lui jumătate, pentru ca în a două sa parte să ardă în vâlvătăi, până la un concret și palpabil pârjol în deznodământ. Așa că o să scriu și eu în consecință.
 
În primul rând, faza mișto este că o să vedeți Coreea, aia faină și capitalistă. Că nu știu câți o să avem ocazia să mergem acolo. Și e ca în filmele noastre premiate. Nu e nici cea mai tehnologizată, nici cea mai bogată sau mai curată țară. E o lume normală, așa cum găsim și la noi. Drept urmare, Burning a și luat două premii de la Cannes. Și cu siguranță, coreenii au văzut noul val românesc. măcar pentru că lucrurile se mișcă încet. 
 
Găselnița lui Lee Chang-dong este că jongleaza cu percepțiile  personajelor intr-un  balans între modurile subiective în care fiecare dintre acestea își trăiește povestea tragică, mistuindu-se în interior. Jong-su, tânărul sărac dintr-un sat de la granița cu Coreea de Nord, introvertit, scriitor aspirant, ce lucreaza cu jumatate de normă la Seul, o întâlnește pe Hae-mi, o tânără fată originară din satul său și plonjează neașteptat  într-o relatie care îl va măcina, trecându-l prin toate stările, de la indiferență, apoi simpatie, dragoste, până la gelozie si răzbunare, culminând cu finalul noir al filmului. 
 
Ben, tânărul posh, pe care Hae-mi îl întâlnește în aeroport și cu care intră într-o relație, fascinantă atât de șarmul său, dar și de opulența in care își duce viața, este pătruns de obsesia sa repetitivă pentru „incendierea unor sere/hambare părăsite”, cum metaforic îi mărturisește lui Jong-su, obsesie ce îi va aduce sfârșitul. 
 
La randul său, Hae-mi înfățișează femeia – copil, niciodată pe deplin înțeleasă, stigmatizată în copilărie din cauza urâțeniei sale, „cauterizata” printr-o operație estetică, după cum chiar ea ii dezvăluie lui Jong-su. Ea insasi este cuprinsa de propria  obsesie – „Marea Foame”, dansul practicat de băștinași africani în accederea către cunoașterea absolută, obsesie ce o determină să strângă bani și să plece în Africa pentru a experimenta pe viu magia acestuia. 
 
Prinsă între cei doi bărbați, rămâne a amândurora si a niciunuia, strălucind meteoric precum soarele pe care îl zărea din camera sa reflectându-se doar o clipă în geamurile celebrului turn de observație din Seul. Până la urmă Hae-mi dispare cu totul, dar numai după ce are loc dansul acesteia taumaturgic, mimând „Marea Foame.” Dansul e cufundat în amurgul letargic ce tocmai se pogorâse.
 
Poate aveți nevoie și de o concluzie. Burning este despre autocombustia ființei, în trei maniere diferite, despre introspecție, despre trăiri incandescente, despre pasiuni purificate prin foc, si – în cele din urmă – despre infernul din noi.
 
Știu că e complicat să scrii așa, dar astfel e făcut acest film. Nici nu are rost să-l vezi altfel. Pentru că Lee-Chang-dong a făcut din el un fel de poezie la care trebuie să te mai întorci. Și, da, e ceva mai bun și mai complet decât nuvela lui Murakami. Uneori se întâmplă și așa.  
 
Apropo, Burning e deja la cinematograf
 
 

Fotbal dincolo de viață și moarte

Nu există aplicații raționale pentru ce-am văzut în ultimele seri de Champions League. Dar și iraționalul are matematica lui. Iar dacă mergi pe lanțul ecuației în jos, o să vezi de ce în Anglia nu e nimic pierdut nici în minutul 93 al unui meci.

Dar întâi, puțină istorie din biografia lui Jamie Carragher. E pauza finalei cu Milan de la Istanbul și Liverpool e condusă cu trei la zero. 

”Oamenii se întreabă ce era în mintea mea înaintea acelor minute de la pauză. Mergând spre vestiare sufeream de o combinație depresivă de deznădejde și umilință. Nu-mi putea ridica privirea din pământ ca să mă uit le fețele din tribună, la afișele și la tricourile roșii. Mă uitam în podea, dar tot ce puteam să văd era doar jale. Toate visele mele erau spulberate. Și nu mă mai puteam gândi la meci. Nu mă gândeam decât la familie și prieteni. Îmi părea atât de rău și mi se părea îngrozitor gândul că vom fi bătaia de joc a întregului oraș. Ce o să spună lumea despre noi? Și nu numai că nu o să fim bătaia de joc a orașului,  a întregii țări, dar și a lumii. Iar jalea mea era egalată doar de sentimentul de rușine. 

Nu o să vă povestesc ce s-a întâmplat în vestiar, la 3-0 pentru Milan. Pentru că nu s-a întâmplat mare lucru. Benitez a schimbat tactica cu calm. Atât. Iar Liverpool a ieșit cu un singur gând pe tern. Să dea un gol ca să nu plece cu o rușine în spate la Istanbul. Adăugați sentimentul lui Carragher, care după o viață pe Anfield, știe toate nuanțele de la You Never Walk Alone. ”De data asta îl cântau ca o rugăciune. Și către Cer, dar și către noi să nu ne facem mai rău de rușine”

Legătura dintre jucătorii lui Liverpool și fanii săi este aproape mistică. Ea a fost creată așa în ultimii zeci de ani, începând de la întemeietor, managerul Bill Shankly. El este cel care a făcut Liverpool-ul modern, dar și concepția sa. Ea e simplă. E un club muncitoresc, în care niciun jucător nu este mai mare decât echipa. Zeci de ani la rând, vedetele au fost subordonate acestei gândiri. Zeci de ani la rând, antrenorii au fost aleși dintre oamenii care au o istorie la club. Succesele au venit, concepția s-a schimbat, dar spiritul a rămas același. ”Jucătorii trebuie să aibă caracter și să fie modești pe și în afara terenului.” 

În anii 70, conducătorul clubului a fost John Smith. El spunea: ”Suntem un club modest din Liverpool. Noi nu vorbim, nu ne batem cu pumnul în piept. Dar suntem foarte profesioniști.”  

Până în anii 90, în mijlocul vestiarelor de la Liverpool a existat o ”cameră a ghetelor”. Bootroom era locul în care se țineau ședințele tehnice, discuțiile motivaționale, dar și întâlnirile cu managerii adverși la o sticluță de whisky. Magazia asta era sufletul acelui club. De când au demolat-o nu au mai câștigat un titlu. Spiritul său s-a păstrat însă și Carra spune ”că el revine de câte ori trebuie să avem o seară mare.” 

Nu întâmplător Bill Shankly este cel care a spus ”Fotbalul nu este o chestiune de viață și moarte. E mai mult de atât.” Magazia în care s-a născut această frază nu mai e, dar spiritul său s-a întins ca o pânză peste tot stadionul Anfield și de aici în toate casele din Anglia. Fotbalul cu caracter, pasiune, modestie și în care nimeni nu se predă niciodată. Și, probabil, mai bine mori în picioare decât să trăiești cu capul plecat.

Și, la final, un imn de mulțumire. Unul care se înalță peste stadionul lui Tottenham la meciurile mari. Tottenham este un club care a trecut binișor de suta de ani. Anii săi cei mai buni au fost în deceniul al șaselea. După revenirea din Liga a doua, clubul a câștigat campionatul și a a ajuns în Cupa Campionilor. A fost învinsă cu 4-2 în deplasare la Gornik Zabrze. S-a  întors acaă pentru a câștiga calificarea cu 8-1. Deasupra stadionului, fără a ști de unde a început, s-a auzit Glory, Glory, Hallelujah. Întâi în câteva voci și apoi pe tot stadionul. Și se tot aude de 60 de ani încoace.

 

O carte pentru tata: Maja Lunde, ”Istoria albinelor.”

Prin a doua zi de Paște, tata a scos câteva rame și un colac mare de sârmă, o pungă de cuie și o cutie în care se aflau felii mari de ceară, luminoase, cu mii de faguri pe ele. Cerul era albastru perfect, bătea un vânticel și era mai curând răcoare. Când a pus mâna pe clește, mama a început să-l bodogănească încet că e sărbătoare. 

Tata spune însă că albinele nu așteaptă. Că sunt treburi de făcut la timpul lor, că toți apicultorii fac ramele chiar azi și că el nu poate sta. Adevărul este că apicultorii profesioniști își fac ramele de cu iarnă, dar tata este amator și mai are și alte treburi. Că stă după albine, asta se știe în fiecare primăvară. Acum vreo două săptămâni se plângea că din cauza ploii nu poate să pună mâncare la albine. Coșul plin cu pungi de sirop stătea deoparte și el de abia aștepta să le dea albinelor impulsul de care aveau nevoie. 

Prin spatele lui, eu chiar citeam Istoria albinelor de Maja Lunde, cartea momentului. Denisa Comănescu mi-a dat cartea și mi-a spus că e musai să o citesc căci ”e despre albine, dar e despre noi”. În timp ce citesc, o albină cu saci mari de polen portocaliu se așează pe cartea galbenă. O confundă cu o floare mare, nu are de unde să știe că acolo e doar istoria speciei sale. Și viitorul? Foarte posibil.

În curte, la Vaslui, sunt înfloriți toți merii și albinele muncesc să polenizeze înaintea unei vijelii. De la Maja Lunde aflu că polenizarea corectă, de succes, se face cu 2-3 albine pe metrul pătrat. Maja mă învață tot despre albine. De la cum se reproduc, la distanța dintre rame. Unul dintre eroii săi, Thomas avea să afle că distanța corectă dintre rame este de 9 milimetri, nici mai mult, nici mai puțin. Tata îmi spune că apicultorii de la Vaslui măsoară mai simplu: o cutie de chibrituri pusă pe muchie. 

Din punctul de vedere al cărții, tata seamănă cu George, apicultorul îndărătnic care face totul singur pentru binele său și al albinelor. Nu trage de ele, nu le asuprește prin muncă, le lasă ce-i al lor și le dă ajutor. Și-ar fi dorit să-i continue cineva pasiunea dar nu a avut cine. Eu semăn mai curând cu Tom, băiatul lui George care și-a dorit tare mult să se facă ziarist. Albinele nu i-au spus mare lucru deși asta era îndeletnicirea familiei. 

E greu de spus ce cântărește mai tare în scrierea Majei Lunde: relația dintre părinți și copii sau relația noastră cu albinele? Cartea studiază în trei timpuri diferite și în trei zone diferite iubirea dintre părinți și copii. Cartea are personaje la jumătatea anilor 1800, în 2007, atunci când se declanșează marea criză a albinelor, dar și într-un viitor de peste 100 de ani în care abinele au dispărut, iar omenirea trece printr-o criză ecologică, una alimentară și una morală.

Toți cei trei subiecți ai cărții, Thomas, George și Tao, cea din urmă, femeie, își pierd copiii. Fiecare în alt mod și din altă cauză. Îi caută, încearcă să refacă legăturile cu ei, dar nu reușesc întrutotul sau nu de tot. Pentru că destinul copiilor nu este să trăiască visele părinților, ci propriul lor drum. În același timp, toți trei se ocupă de albine, ajunse și ele în alt stadiu al existenței lor ca specie. Thomas ne învață apicultura modernă și ne o lasă nouă, deși el știe că a eșuat. George este clasa mijlocie, cel care în plină dezvoltare înțelege că lumea stă să se năruie, la fel ca și viața și familia sa. Iar Tao reînvață relația complicată pe care omul o are cu insectele. 

Fiecare are o poveste și o spune cu durere, bucurie și mai ales apăsare. Asta pentru că speranța este ultimul lucru de care se bucură fiecare. Cartea în sine trebuie să te pună pe gânduri. Cine s-ar gândi că micii noștri companioni sunt cei de care ne leagă cea mai profundă istorie. Rar te gândești că omenirea este în simbioză cu albinele și că depindem unii de alții. 

O să aflați de aici și că decăderea lentă și a albinelor și a noastră a început deja. Un fenomen misterios face albinele să dispară și aici nu este imaginația Majei Lunde. Asta chiar se întâmplă și noi nu știm de ce. Să fie schimbările climatice, să fie pesticidele din pământ, să fie ploile dese în perioade nepotrivite? Omenirea nu are o soluție și nici preocupare pentru asta. De ce te-ai gândi la soarta unei mici insecte? 

Între timp, tata îmi spune că nu mai vrea să țină stupii. E prea mult acum pentru el, la 70 de ani. În ultimii 30 de ani, el a cărat peste tot și la oricine un borcan cu miere. A fost pasiunea lui și noi am considerat că e un dat să primim un borcan de miere. Mierea a fost mereu în casă, așa cum n-au lipsit apa sau aerul. E așa mare obișnuință că nici acum nu prea îmi vine a crede că s-ar putea opri la un moment dat. Doar că obișnuința asta a binelui pare că are un sfârșit. Maja o să-ți povestească mai bine.   

 

Istoria lui Mayta: glorioasa parodie a revoluției

Mario Vargas Llosa a scris Istoria lui Mayta prin 1984. E o istorie cu o parodie de revoluție și, aparent, niște caricaturi de revoluționari. O istorie care te duce în Peru și în radicalismul ideilor de stânga care au brăzdat America de Sud.  

Povestea e relativ simplă. Avem un revoluționar, dar un revoluționar intelectual, care la un moment dat, fără să știe de el sau de alții, chiar se apucă să facă revoluție. Grupul de revoluționar nu este mai mare de șapte persoane. Cartea ne prezintă întreaga evoluție a ideei lui Mayta, pregătirea pentru momentul revoluției și desfășurarea sa. Doar că inadecvarea sa la societate și la realitate este atât de mare încât nu-și să seama că nimeni nu-l va urma în teribila întreprindere. Părăsește ședințele ideologice din Lima și merge în zona muntoasă din Peru ca să lupe cu arma în mână.

Ca să să spună povestea asta, Llosa mai inventează una. Descrie ancheta unui jurnalist care 25 de ani mai târziu de la revoluția lui Mayta, în plin război, vrea să scrie o carte despre acest prim personaj-erou al stângii. Și pentru asta le ia interviuri tuturor celor care l-au cunoscut. Și care vor să stea de vorbă cu el. Pentru că și asta este o complicație. Nu toată lumea îl iubește pe Mayta, ba dimpotrivă. Urmele lăsate de el sunt adânci și avem sentimente care curg de la dispreț ură, ridiculizare, ba chiar și inimă rănită în cazul unei soții și al unui iubit. Căci, da, Mayta e nehotărât și în privința iubirii.

Și, citind capitolele din cartea asta, mi-am dat seama cum funcționează FB-ul: zeci de oameni au o părere despre același lucru și ea este complet deformată. Grozăvia este că nu poți să ai o imagine exactă. Llosa scrie un roman înaintea timpului său și imaginează exact societatea de astăzi, când toți ne uităm la un lucru și fiecare vede altceva. Povestirea despre Mayta abundă de opinii, de fapte trunchiate, de fake news, de incapacitatea de a cădea de acord asupra unui lucru. Și totul se desfășoara pe baza unui zgomot general greu de ignorat.

Rezultă un roman în care nu avem alb și negru. Nu există o bătălie a binelui cu răul. Nici un personaj nu e pozitiv sau negativ până la capăt. E ca în viață.  Nimeni nu e perfect, nimeni nu e bun sau rău, nimeni nu întrunește în totul caracterizările celorlalți

De exemplu, nu-i așa că noi știm că un comunist e rău? Doar așa am fost învățați de-a lungul timpului. Poate fi un comunist bun? Poate fi animat de idealuri înalte, iubește el cu adevărat? Cel mai probabil că nu. Pentru că noi am fost informați că ei strâng tot ce e mai rău.

Adevărul este că Mayta are toate gândurile bune. Nu e capabil să omoare pe nimeni, e animat de cele mai bune sentimente. Povestea sa are o bază bună, naivitatea de care dă dovadă este uluitoare. La un moment dat, în adolescență Mayta face o grevă a foamei până aproape de moarte, doar ca să fie solidar cu toți săracii lumii.

Și mai e ceva: revoluția lui Mayta  pare caricaturală. Nu are niciun sens și nicio legătură cu masele. Nu are informații, e pornită de la o problemă reală dar are o cale de rezolvare ieșită din comun.

Sunt halucinante momentele revoluției: cele în care sparg două bănci. Halucinant este și faptul că nimeni nu vine alături de ei. Cei șapte revoluționari defilează singuri pe străzi și lumea crede că e un soi de carnaval. Ei nu înțeleg ce se întâmplă, lumea nu înțelege ce vor ei. Mica lor revoluție este o parodie, o caricatură, începe măreț și se transformă într-un jaf de găinari proști.  

De asta la un moment dat veți trăi momente de derută pentru că nu știți încotro vrea să meargă autorul. Contribuie la asta și modul în care e scrisă cartea, cu întrepătrunderea planurilor, uneori chiar două sau trei. Se întâmplă că un personaj pune o întrebare și-i răspunde un altul din viitor sau trecut.

Întrebarea care se pune este dacă Llosa a vrut să râdă de revoluții, de comunism, de naivitatea lor, dar și de răul pe care-l pot face. Mai îngrozitor este ca el să fi descris o stare de fapt în care stupizenia, paranoicul și delăsarea să abunde, alături de credințele mari. Poate a contribuit la asta și faptul că la vârsta la care a scris cartea Llosa trecuse de la simpatiile sale stângiste la liberalism.

Nu o să vă spun cât de cinematografic este Llosa, asta știți deja. Ce-a făcut mai nou este că pune și o coloană sonoră. Închipuiți-vă o petrecere la care e mult fum, se dansează pe Buena Vista Social Club și pe sub toate dansurile se face revoluție.

Surpriza este că Mayta nu e omorât așa cum s-ar întâmpla cu un revoluționar sadea. E tratat mai curând ca un găinar. Ceea ce-i dă ocazia să mai dea două spargeri mai mari, în numele revoluției. Și aici scriitorul este singurul care dă nota sa subiectivă: cred că Mayta a înțeles la un moment dat că este doar un tâlhar.

Asta îi dă ocazia lui Llosa să descrie o închisoarea peruviană. Să vedeți acolo ce s-ar fi lucrat la recursul compensatoriu. Dacă Peru ar fi avut un PSD cei opt mii sau șase mii de închiși acolo ar fi fost cu adevărat eroi, mai ales că unii dintre ei erau semi-eroi politic. Mizeria, gunoaie, vânzare, trocul, bandele, sunt toate acolo.

Este o imagine superbă a unui om care doarme pe un morman de gunoaie și Llosa revine la această imagine care vrea să spună totul despre societate. De altfel, acesta este și corolarul cărții. Mizeria de la închisoare, mizeria de lângă închisoare, mahalalele sărace, totul abundă în imagini extrem de dure care vin să-ți spun că în ciuda caricaturii lui Mayta totuși se vorbește de o problemă reală, dar că acest tip de abordare nu e soluția. Acest final al cărții e un moment de literatură glorioasă, maiestuoasă, greu de replicat și care te ține acolo, deși îți intră în vintre.  

Ce-i mai interesant se află la colegii lui Mayta. Fiecare și-a rezolvat propria situație. Sunt politicieni, ong-iști, oameni care au o stare. Până și soția sa, fosta sa soție, și-a rezolvat situația și nu mai vrea să-l vadă. Dar tot ciupește un ban de la jurnalistul care vrea să stea de vorbă cu ea despre Mayta. La un moment dat, toți s-au întâlnit și l-au folosit. Singurul care a crezut cu adevărat în el cred c-a fost locotenentul Vallejo care l-a și tras după el în această vâltoare.

Cu ce rămânem? Rămânem cu un personaj căruia îi vedem o mie de fețe, dar căruia fiecare îi va alcătui alt portret. Nu mi-e clar dacă o să vă placă, dacă o să-l urâți, dacă ideile sale vă vor cucerească sau dimpotrivă. Rămânem însă cu un mod de a nu face lucruri în viață. Care ne arată cât de periculoase sunt ideile vecine comunismului, cât de îndepărtate sunt ele cu adevărat de oameni, cum numai ideologia fără contact cu oamenii nu-ți aduce nimic, ba mai mult poate prăbuși.

Am avut bucuria de a prezenta această cartea de la Humanitas cu profesorul Ioan Stanomir și scriitorul Andrei Crăciun. Merită să-l citiți pe Ioan Stanomir pentru că mi mi-a dat o nouă lumină asupra acestei cărți, prin contextul istoric în care a așezat-o. Iar Andrei Crăciun, vizitator al orașelor din Peru, mi-a confirmat, printre altele, că într-adevăr descrierile urbane ale lui Llosa i se potrivesc bine și Bucureștiului.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!