Mishteaux

Radu Paraschivescu și Omul care mută norii

Ceea ce mă surprinde cel mai tare este faptul că după toate cărțile pe care le-am prezentat împreună în ultimii ani, care au fost niște cărți glorioase, tocmai la momentul zero, Radu hotărăște să facă o carte cu totul aparte. Adică o carte care nu are politică, nici nu vrea să mute norii și nici nu vrea să dea jos guverne. Și asta chiar înainte de alegeri. E o carte în care trebuie să așteptați cu totul altceva.

Trebuie să citiți și să analizați celelalte laturi din viața lui Radu, Și să vă pregătiți pentru niște experiențe neașteptate. 

Sigur că el spune că este ficțiune, dar nimic nu este întâmplător aici. Cu delicatețe și capacitatea de a șlefui atât de cunoscută, Radu te duce pe drumuri pe care n-a mai umblat în ultima vreme. Dar pe care sunt sigur că le-a întâlnit. Eu chiar trăiesc cu impresia că Radu a trăit o parte dintre cele scrise. Sau că pe altele le-a documentat foarte bine.

Eu nu văd de ce poveștile de aici nu ar putea fi reale. Fiecare dintre ele. Hai să luăm de exemplu, povestea cu echipa de fotbal Astrul Creștin, al cărei patron se numește Guță Varnali. Nicio legătură cu realitatea, dar, totuși, în România ea nu este imposibilă. Adică, ce este imposibil în a avea o echipă numită Astrul Creștin, care joacă cu cea numită Locomotiva Ardealului? Sigur că directorul sportiv este un fost arbitru, credincios, ale cărui prime măsuri ar fi să sfințească gazonul, jucătorii și juniorii. Iar aceștia să aibă o reacție firească să-l boteze Macacul. Dar stați un pic, că asta nu e tot. Oamenii se decid că nu pot juca decât dacă plasele de la porți sunt sfințite. Nu pot să vă spun ce se întâmplă mai departe. Vă spun doar că pe antrenorul echipei îl cheamă Teleajen.

Povestirea mea preferată este Speranța cântă thrash. Pentru că, deși Radu pare a respira doar muzică simfonică, de data asta ani se arată ca un foarte bun cunoscător al muzicii Sepultura. Nu o să vă spun povestea acestui personaj care are boala numită progerie. Știți cum e povestea asta? Am doar o imagine în minte. Cei care au fost la Taj Mahal știu că templul de acolo are o structură interioară foarte fină. E ca un filigran, sculptat cu delicatețe și cu minuțiozitate. Și închipuiți-vă că în templu are loc un concert al Sepulturei și că toată țesătura, tot filigranul acel atât de sensibil se cutremură, se scutură, se contorsionează sub sunet. 

Și poate vă întrebați de ce Omul care mută norii. Și aici trebuie să revin la impresia mea că Radu amestecă realitatea cu ficțiunea sau că are un releu al realității în această carte. Poate ați văzut săptămânile trecute afișele unui conte în București care a vindecat o întreagă a Sală a Palatului doar folosind niște culori din imaginație. Pare imposibil ca domnul conte să nu poată muta norii de pe cer. Eu cred că așa ceva este cu totul posibil. Pentru că, dacă ești atât de priceput, trebuie să-i înveți și pe alții să poată face asta. Iar Radu ne arată cum.

Nu pot să vorbesc de toate poveștile. Pot să spun doar că arta de scriitor a lui Radu este la cea mai înaltă măiestrie atunci când zugrăvește șapte tipologii feminine. Și o face cu mare atenție și, cred eu, mare succes. Deși trebuie să fii foarte curajos să faci asta, Radu. Oricând unul dintre personaje te poate lua la întrebări. Și tare sunt curios dacă ai folosit în zugrăvirea lor umbre din realitate.

Marea șmecherie în această carte este că o grămadă de oameni celebri sau mai puțin celebri, obișnuiți sau mai puțin obișnuiți, se pot recunoaște în ea. Radu croșetează cu măiestrie și acolo o să stai mereu cu semnul întrebării.

Și aici o să vină Radu și o să mă întrebe: Dar ce este adevărat în povestea cu Boca dela Verita? Păi îți zic eu. Faptul că în 2016, cineva s-a hotărât să introducă o taxă de doi euro, dacă vrei să te fotografiezi cu mâna în gura statuii. Cât credeți că mai este de aici până când cineva o să încerce să fure iubita cuiva cu ajutorul unei farse?

Iar Radu a dat acest titlu pentru că în cartea asta este vorba de o magie, de un truc pe care-ll face. Pentru că poveștile de aici au capacitatea de a muta norii. Cartea asta te ia te poartă și se joacă cu tine. E când adevăr, când iluzie. Îți spune mereu că te-ai prins care e jocul și apoi te scutură bine și-ți mai dă o perdea de fum sau mai multe oglinzi care te păcălesc. E mereu o plimbare într-adevăr și iluzie, exact așa cum face contele imaginar. Sau nu. Amestecă adevăruri și și mici magii astfel încât la final să plece norii de pe fața ta.

Păi. Și cum, o să mă întrebați? Nimic politică? Ba, da. Este o poveste în care cei mai harnici doi locuitori ai unui ținut pleacă din țară. Și se duc pentru că nu au mai suportat invidia și nedreptățile celui care nu munceau atât demult și nici măcar ale celui care conducea regiunea.

O singură notă la final: povestirea care se numește Un nas și o gură are o listă atât de lungă de cele mai bune dulciuri ale lumii, încât la un moment dat te va lua cu leșin. Nu glumesc. Radu care se ferește mereu de dulce și alte lucruri pe care le cărăm în birou, a făcut lista asta pentru care sunt sigur că o să vă opriți din citit. Acolo este un punct de cotitură al cărții.

Povești de radio. Momentul acela, știți voi, când v-au prins copiii

Zilele trecute m-am uitat la ”specialul” lui Kevin Hart. Spune la un moment dat ”Hai, că pe toți v-au prins copiii în timp ce erați împreună.  Pe mine m-au prins amândoi deodată. L-am văzut pe băiat cum o cheamă pe soră-sa. Le-am spus că jucam fotbal american.” Așa că i-am întrebat și noi pe ai noștri, la radio. O, Doamne, ce-am putut auzi! De la momentul ”grămada cere vârf,” până la plânsete și țipete cu ”ce-i faci lui mami” și apoi incredibila eschivă ”am prins-o fumând, dacă o să fumezi, așa o să pățești”, toate întâmplările au fost geniale. 

Nu vreau să vă povestesc mai mult. Trebuie să le ascultați pentru că o să râdeți mult-mult.

Salvat de un zâmbet în Amazonia

(P) Treaba noastră în după-amiaza aia era să facem niște poze peste un gard de sârmă ghimpată. Eram trei și asudam generos în căldura Amazonului. Să fi fost prin Santarem, orașul care știe cel mai bine pe lume ce înseamnă defrișarea Amazonului. Fotografiam ceea ce părea un depozit ilegal de lemn valoros, aflat oarecum la vedere pe una dintre străzile mărginașe ale orașului.

Ne grăbeam un pic pentru că lumina cădea și nu era nici cea mai prietenoasă zonă. La doi pași de acolo începea o favelă pe care o vizitasem cu câteva zile mai devreme. Furatul de mașini era o obișnuință prin zonă și nici localnicii nu dădeau pe afară de prietenie, dacă te vedeau cu aparatele foto la gât. Eram exact atât de imprudenți cât trebuia să fim în Brazilia.

Am înghețat pe loc când am auzit un Hello în spatele nostru. Nici faptul că era o voce de femeie nu ne liniștea prea tare. ”Care-i treaba cu voi pe aici?” Prima întrebare a venit în portugheză.

Fie că ne întreba în portugheză, fie în chineză, pentru mine ar fi fost același lucru. Știam că lucrurile sunt încurcate, că nu aveam ce face acolo și că era greșit până la capăt. Trei guri au încercat să-i răspundă în engleză. Nu prea aveau, însă, ce cuvinte să iasă, așa că în loc de scuze, explicații și altele de genul acesta mie mi-a ieșit un imens zâmbet de încântare. Sincer aveam și la ce. Fata era înaltă, mlădioasă și era acoperită cu bronzul acela roșcat pe care ți-l dă Amazonul. Brazilia e spectaculoasă atunci când vrea ea.

Mi-a răspuns cu cei mai perfecți și mai albi dinți existenți în toată pădurea amazoniană. Mi-a scăpat deodată un ”ola” și un ”obrigado”, deși și limba și mulțumirea erau greșite. Mi-a rămas clar în minte că ”aveți două minute să o ștergeți de aici.” Ceea ce-am și făcut, fără a ne lămuri dacă râsul din spatele nostru de europeni tremurând e mai degrabă o farsă sau o ironie. Nu o să știu dacă era paznic, un binevoitor sau doar o persoană care voia să râdă de niște rătăciți în cartier.

Știu, însă, c-am câștigat-o la primul zâmbet. Am testat asta de mai multe ori, ca ziarist. Am testat la Londra, în fața a doi cetățeni care asigurau securitatea unei clădiri și au vrut să știe de ce sun la toate ușile și mă zgâiesc la toate cutiile poștale. Ce căutam eu era adresa unei firme fantomă care lucra în România, dar pentru ei a rezultat că sunt un bezmetic care zâmbește mult, bate palma cu ei și e complet rătăcit în City. Am verificat și cu câțiva paznici militari din Libia când nu aveam ce face la marginea unui perimetru de securitate al armatei.

Și-am făcut-o și în afara muncii, la Liverpool, când un taximetrist, chel și uriaș, mă ducea către Anfield, încercând să poarte un dialog cu mine. Vorbesc engleza, dar în niciun caz ce se vorbește la Liverpool. Iar drumul de jumătate de oră, într-un oraș întunecat, aproape gol, la ceas de noiembrie, seara, nu a făcut decât să mă sperie. Am zâmbit, însă, tot drumul și am aprobat tot ce-a spus. Pentru că zâmbetul este expresia celui mai cald și curat sentiment pe care-l putem avea când întâlnim un străin.

Chiar și atunci când știm că ne curățăm unii pe alții de bani. De fiecare dată așa se întâmplă când termini o negociere în China sau India. Zâmbești, te îmbrățișezi și te pupi cu niște oameni care știu că ei câștigă o mică avere din urma ta, iar tu ești convins că cei câțiva dolari pe care-i dai în plus nu sunt o nenorocire.

Iar zâmbetul în fața unui străin îl am pus în minte și-n fire de acum fix 30 de ani când m-am întâlnit prima oară cu oameni care nu vorbeau românește. Copii și ei, din același amărât bloc comunist.

Ne-am întâlnit la Sovata, într-un cantonament de handbal. Ei erau maghiari, noi eram români. Și știam despre maghiari fix cât știa un copil din România socialistă care învățase la istorie că românii și maghiarii au avut drept unică legătură împărțirea Transilvaniei.

Iar acum nu numai că jucam unii contra altora, dar trebuia să locuim împreună în aceeași baza sportivă. Pune niște puști la un loc, însă, și se va întâmpla un lucru minunat, mai ales când sunt rupți de oboseală și de foame, după lungi antrenamente. Întâi se vor lăuda unii la alții cu adidașii, apoi cu mingile și apoi cu treningurile. Vor face schimb de gumă de mestecat, de bomboane și, dacă se găsește, ciocolată.

Vă dați seama, însă că schimburile mergeau într-o singură direcție. De la ei spre noi. Nu aveam nici de unele, așa că, până la urmă, unul dintre profesorii maghiari ne-a oferit și un tub de pastă de dinți. Una cum nu mai văzusem: o pastă de dinți de culoare roz.

Cu un zâmbet larg a scos tubul dintr-o cutie colorată pe care scria un cuvânt complicat și uriaș de care nu auzisem niciodată: parodontax. Maximul nostru în pastă de dinți era atunci ceva din China despre care știam ”că-ți crește dinții la loc,” dar și asta era albă. Pasta roz era însă unică și avea altă textură. Și un gust teribil care ne-a înlemnit întâia dată. Și apoi ne-a dat gemete de durere. Acru și amar de plante, înțepături grămadă și o gură amorțită. Nu, nu, așa ceva era insuportabil. Doar că pe măsură ce dădeai mai departe, amorțeala lăsa locul răcorii și amarul unui amestec unic și plăcut pe care nu l-am uitat niciodată. Era pentru prima dată când mă întâlneam cu o pastă de dinți adevărată. Niciunul dintre noi nu avea habar că e specializată.

A fost singura dată în viața noastră de adolescenți când ne-am spălat pe dinți după fiecare masă doar pentru că ne plăcea. Am fi fost în stare să facem asta toată ziua. Ceea ce cred c-am și făcut.

Mai târziu aveam să aflu și ce face parodontax, de ce e bun pentru gingii, în câte forme vine și de ce adultul de azi chiar are nevoie de pasta asta. Cumva în mintea mea, pasta de dinți este legată mereu de zâmbetele acelea din copilărie. Și-mi pare că noi nu zâmbim destul de mult în țara asta. Iar zâmbetul trebuie încurajat.

Mi-ar plăcea cumva ca România să găsească plăcerea spălatului pe dinți pe care o aveam noi în acele zile de copilărie. Și să zâmbească de fiecare dată când face asta. De 20 de ani, parodontax îndeamnă românii să zâmbească cu încredere. Poate nu ar trebui să mai ignori când mai curge sânge la periaj. Nu esti ”sensibil”, cum se spune pe la noi. Ai doar o mică problemă, la care poţi găsi ca ajutor pasta de dinți potrivită, folosită zilnic. Fie ea roz, albă sau colorată. Și dacă nu mă crezi, mergi la un stomatolog de două ori pe an ca să-ți confirme.

Și, crede-mă, un zâmbet bun, în fața unui străin, te va răsplăti! Nu numai să scapi din încurcături, dar să și primești un cadou nesperat. Mi s-a întâmplat mie, înapoi în Amazon, în mijloc de noapte și-n mijloc de fluviu. Pe malul apei, un vas ne face semne. E un pasager rămas fără motorină. Cei doi căpitani au abordat, al nostru a donat câteva sute de litri de motorină, iar în schimb, zece băieți și fete de pe pasager, o trupă de dansuri populare, ne-au făcut pe loc cel mai mare carnaval pe care l-am putut vedea vreodată. Și cu cele mai largi zâmbete cu putință. (P)

 

 

Marius Moga: ”Omul nu poate fi niciodată la înălțimea imaginii artistului”

E greu să faci interviu cu Marius Moga. Unul dintre colegii mei l-a numit ”văzduhist”. Asta înseamnă că e aer. Tu-l întrebi de de pământ și el urcă, urcă, nu se mai oprește. Tot timpul am avut senzația că își ia zborul și că trebuie să-l prind ca să-l aduc înapoi. Așa ești tot timpul, Marius? Da, mie nu-mi place să vorbesc despre ce fac eu, despre alți oameni, dar îmi plac la nebunie ideile. Eu dacă-i aud pe doi care bârfesc pe cineva, plec de acolo. Pur și simplu nu reușesc să mă conectez la astfel de lucruri. 

Marius Moga este doar un om al ideilor și al gândurilor. Și al sunetelor care plutesc. Unori uită de el și-și petrece nopțile fără șir în studio. Acolo este locul lui și asta îl fascinează.  

Până să reușesc să fac muzică, până în momentul în care alți oameni și-au dorit muzică de la mine, stăteam singur, noaptea, și îmi veneau idei. Acum cred că așa îmi găsesc eu flow-ul. În general oamenii nu stau singuri să compună, fiindcă e prea mare cerința de muzică bună. Nu poți să te chinui tu, să stai un an să dai piesa cea mai bună. Încerci că combini talentul tău cu al altora astfel încât iese o piesă bună în mai puțin timp decât dacă ai lucra singur.

Rețeta în muzică e să nu ai o rețetă.

Am avut vise în care compuneam. Nu am reușit să mi le aduc aminte când m-am trezit și mi-a fost ciudă. Nu poți să dai rec în vis. Am avut vise cu câte o melodie, iar când m-am trezit mi se părea că era ceva magic. Aș fi vrut să reproduc, dar nu se întâmplă atât de ușor. Creația se poate face de față cu oamenii sau în lipsa lor. Cred că totul depinde de fețele lor, de reacții când compui de față cu ei. Omul are o reacție instantă la orice linie melodică. Când ai în jur oameni expresivi te prinzi dacă o linie melodică a creat o emoție sau nu. Nu te ghidezi neapărat. Suntem toți empatici. Încercăm să găsim exact emoția cu care ar rezona mai mulți oameni. Dacă e foarte bună linia melodică toată lumea are o reacție.

Copilăria lui Marius înseamnă muzică. Nu știu alții ce-au făcut, dar Marius era înconjurat doar de muzică.

Pedeapsa mea acasă era să ies afară să mă joc. La un moment dat a intrat tata în casă și m-a găsit cu trei, patru casete desfăcute. Scosesem toată banda din ele și o înșirasem prin casă. Nu înțelegeam cum încape atâta muzică într-o fâșie atât de mică.

Mi-a povestit tata. Nu am fost la un psiholog, dar ceva de acest tip, pentru copii. Eram foarte mult prins în mintea mea, mă gândeam intens la lucruri încă de la 5 ani și nu eram atent la alte lucruri din jurul meu.

Instrumentele? Cântă la tot ce-i pică în mână

Am început cu pianul, dar nu m-a oprit niciodată nimic, în orice studio am fost în lume, să încerc orice instrument. Nu pot să zic că eram prolific, dar cu scopul de a compune, de a face o temă, pun mână pe orice instrument. Mi-am dat seama că după o vreme creierul se obișnuiește să înțeleagă cum funcționează orice instrument, chiar dacă nu l-ai studiat. Știi ce note vrei să cauți. Dacă știi ce vrei să cânți, poți să cânți la orice instrument. Dacă ți-a venit o temă, știi ce note vrei să cauți pe instrumentul ăla, le vei găs

Era plăcut să ai un copil cuminte care stă doar la pian. Mai nasol este când îți spune că asta vrea să muncească

Cred că s-au prins la 18 ani. Până atunci în opinia lor era un hobby. „Uite ce pasionat e, e bine că nu stă pe străzi, face muzică”. Cred că la 18 ani au zis: „Chiar e ceva!”. M-au susținut. Mi-au luat clapă, ce voiam. În schimb, când a fost vorba să fac asta, ca o meserie, s-a oprit susținerea.

Amândoi cumva voiau facultate. Nu pot să îi arăt cu degetul pentru că probabil aș fi făcut la fel. Sunt sociolog licențiat. Am găsit ceva conexiune între muzică și sociologie. Dacă nu găsesc o asociere între ce îmi place, și dacă nu simt că-mi folosește la ceva, îmi e foarte greu să asimilez informațiile.

Am făcut pian și apoi i-am zis profesorului de pian că eu mă apuc de compus. Mi-a spus că nu e chiar așa, că trebuie să mai studiez. Am văzut biografii cu oameni care de la 5 sau 7 ani compuneau ce aveau în cap. Cred că e foarte prost înțeleasă creația. Creația e creație și performanța e performanță. Dacă reușești să faci creație și reușești să cânți ce ai creat tu, atunci e un plus.

„Geniu?” Lumea spune că este un geniu. Ce înseamnă pentru el asta?

Hai să facem un experiment. Dacă sunt doi copii gemeni și unuia îi spui că e geniu, iar celuilalt nu, fără ca vreo unul dintre ei să fie, oare care va face performanță în viață?

Termenul de „geniu” în cazul meu a fost folosit când am ajuns în București. Până să ajung să-mi arăt muzica aici eram doar un tip din Alba obsedat de muzica lui. Nu făceam nimic bine, doar insistam mult. Nici urmă de nicio conotaţie de geniu. Ea a ajuns după ce am avut succes. Înainte oamenii cred că tu ești un lunatic care visează. Cred că toți oamenii care au reușit să facă lucruri în viață au fost așa. Până la un punct în viața lor au fost niște lunatici. Așa se împarte lumea. Sunt lunatici care renunță și lunatici care nu renu

Străbunicul și moștenirea din familie

Nu am văzut poze până acum, dar mi-au povestit. Tata știu că era cu chitara și în liceu. Bunicul era cu banjo, iar străbunicul era cu un ansamblu de ciobani de la Șugag care cântau toți la fluiere în ʼ65. Mi s-a povestit. A mers cu ei o dată la București la Radioteleviziunea Română și au înregistrat corul de ciobănei. Era o orchestră, dar singurul instrument la care se cânta era fluierul. În Șugag fusese multe lucruri: împăciuitorul satului, a ajuns primar, cantor la biserică, dirijorul orchestrei de fluierași. Se plictisea și găsea tot felul de lucruri de făcut. Casa de la Șugag o mai vizităm din când în când, dar nu mai stă nimeni din familie acolo. Mi-au arătat o poză cu străbunicul în care a apucat să mă țină în brațe.

Am crescut cu niște muzică mai ciudată față de alți colegi sau vecini. Răsunau din alte case anumite feluri de muzici, iar atunci când deschideam eu sertarul găseam doar Michel Jarre, Isao Tomita, Enimga. Tata era pe New Age. Era genial pentru un copil. Una auzeai la radio, muzică ușoară românească, însă când ascultam acasă casetele alea, mă trimiteau în altă parte. Nu avea neapărat o asociere vizuală și erai liber să îți imaginezi ce vrei tu. Am rămas în zona asta. Toată muzica pe care cineva o crează e influențată de muzica cu care a crescut sau pe care a ascultat-o. Nu poți să pui o limită. Creația în accepțiunea umană, atât a mea, cât și a multor muzicieni, e că muzica este o inovație.

Îl întorc la ziua de azi. Ce-i place?

Azi ascult Billie Eilish. E un artist interesant. Îmi place mult că e cumva ușor de ascultat, dar în același timp albumul e tare interesant. E produs de ea și fratele ei. Am ascultat și materiale din urmă, nu doar acum, de când a devenit cineva. Vârsta când compui nu există. Când aud un artist, rezonez, indiferent de vârstă. Sunt artiști care s-au lansat de tineri și rezonăm cu ei. Nu trebuie să fi fost de aceeași vârstă ca să simțim că piesa aia e pentru noi.

În timp, niciun demers nu e plăcut atunci când îl faci. Imediat ce ai terminat însă realizezi că e un disconfort pe care ai vrut să-l creezi. E un disconfort pe care ți-l creezi singur, dar îl controlezi.

În București, la început, eram ca un puștan care voia să facă muzică. Apoi în America mi-a fost mai ușor pentru cu aveam totuși niște credite de aici, dar cu toate astea nu le aveam și acolo. Băteam la fel, la uși. Nu am făcut însă niciodată asta cu rușine. Nu mi s-a părut că am mers să cerșesc ceva când le arătam oamenilor muzica mea. Poate că ei, săracii, nu au exact ce le trebuie.

Când era adolescent alerga cu CD-urile pe la radiouri. Nu se lăsa până oamenii nu-l ascultau de față cu el. 

Nu am vrut să las CD-ul. Mi se părea ciudat să îl arunce într-un sertar plin cu CD-uri. Le ziceam: „Am CD-ul, e plin de muzică bună. Când sunteți hotărâți să ascultați, dați-mi un semn”. M-au sunat până la urmă. Nu aveam tupeu, însă nu aveam încredere că vor asculta demo-ul. M-a chemat Adrian Sînă care era la Roton. M-a sunat și mi-a spus: „Am înțeles că ai un CD. Nu l-ai lăsat aici, nu?”. I-am spus că vin, căci eram încă în București. Am mers și i-am arătat. I-a plăcut foarte tare sound-ul. Nu prea mă interesa ce se produce în România și cum suna muzica de aici. Nu aveam nicio atracție. Eram mai mult chitit pe lucrurile de afară, lucruri Urban din afară. Eu asta făceam, iar când a auzit, a realizat că nu e ceva ce s-ar fi așteptat să audă. Știu că îl chemase și pe Cătălin Moraru să asculte fiindcă era altceva. Asta le spun și producătorilor de acum care semnează cu noi. La început, când am venit, am fost ca o minge de biliard, dar acum am învățat cum să fim publisher pentru alți autori și cum să le arătăm drumul către o carieră din care poți trăi. Ești freelancer. Nu ești angajatul nimănui, nu ești la cheremul nimănui. Trebuie să fii la cheremul tău, fiindcă dacă nu scrii și produci, degeaba faci meseria asta.

Părinții i-au spus că nu poate face o meserie din asta. Nici măcar după primul hit

L-am sunat și i-am zis: „Uite, vezi, am reușit să fac o piesă. E pe toate radiourile.”. Răspunsul lui a fost: „Hai, măi, de asta m-ai sunat? Dispare în șase luni. Dacă o ții așa zece ani, poate e o meserie, altfel, ce e asta?”. Mi-a zis ceva șocant pentru mine. Aveam 18 ani și la început nu-mi dădea șanse. E greu, e o lume anostă, nu știu câți reușesc, iar apoi când am reușit, mi-a zis: „Da, dar dispare în șase luni”. Avea dreptate, dar m-a enervat foarte tare. Cum adică zece ani? Chiar așa a fost, însă. Dacă singura mea piesă compusă era „Ți-am promis” mai aveam noi discuția asta? Probabil de aia și eu și fratele meu suntem așa. Trebuie să ne argumentezi ca să te credem. Nu merge doar cu „ai încredere în mine”.

Toate momentele sunt bune în viață. Trebuie să înveți să le guști. La vremea aia era un haos. Societatea are și darul ăsta de a te panica. Pune în tine o panică. Dacă nu alergi, nu te zbați, nu o să-ți iasă nimic, o să ți-o ia alții înainte. Dacă nu ne-a mai compara și dacă fiecare ar vrea să fie mai bun decât a fost ieri am fi mai puțini critici sau poate mai puțin vehemenți. Noi însă, vrem ca ceilalți din jur să fie mai buni decât au fost ieri, dar nu neapărat noi. Vrem ca mediul nostru să urce și să ne forțeze și pe noi să urcăm, în loc să ne forțăm singuri.

„Dragostea din tei” Da, a refuzat să facă Dragostea din tei 

Mulți oameni își doresc să exprime ce trăiesc ei și alți oameni să-i aprobe sau nu. Nu am fost niciodată gelos pe oamenii cărora li s-au întâmplat lucruri bune. „Dragostea din tei” a fost făcută în studiourile la care eram și eu acționar. Cu mâna mea și cu gura mea i-am direcționat către alți producători spunându-le că eu am treabă. Piesa aia a ajuns să fie world wide. Nu mi-a fost ciudă nici o secundă. I-am zis și lui Dan Bălan că asta a fost. Așa am decis eu atunci. Dacă era să fie cu mine, eram și eu pe piesă. Veniseră la mine la studio. Eu eram în infatuarea mea, eram ocupat. Le-am zis că lucrez cu Akcent și că le dau alți producători. Nu ai de ce să te întorci la condiționalul trecut care e cea mai dureroasă conjugare din viața unui om. Creează cea mai multă nefericire. Condiționalul prezent mai are o șansă, dar condiționalul trecut e folosit de toți oamenii. „Dacă făceam eu atunci, acum era…”. Atât de multă nefericire dintr-un trecut fabulos pe care ai fi putut să-l ai. N-ai cum să fii mai trist. Nu ai cum să te programezi singur să fii mai trist. Nu fac asta. Nu mă gândesc niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu pe piesa aia. E nefericire direct dacă mă gândesc.

În urmă cu mai bine de 10 ani apărea într-un reportaj Euronews în care spune că este bogat

Dacă tu ai în buzunar 1000 de ron și simți tu că ești bogat, ești. Încrederea aia te poate duce și spre 10.000 de ron. Niciodată nu m-am raportat la bani. A fost o chestie de societate. Îmi doream să fac valoare și voiam ca oamenii să audă ce creez eu.

Ce cred că iubesc la gașca pe care am început să o formez în timp e că toți oamenii de la DeMoga Music sunt legați. Am realizat că fiecare om adună în jur oameni ca el. Fiecare entitate, fiecare grup social se coagulează în jurul unor valori și principii iar apoi se cerne singur. Împărtășesc cu colegii, cu Bianca. Eu nu cred că muzica trebuie analizată de muzicieni când e compusă, ci de oameni.

Acasă

Grădinița e aproape de studio. Mai are puțin și vine singură de la grădi la studio. Ea e obișnuită cu studioul. Uneori îmi spune: „Eu nu vreau să merg azi la grădi, vreau la studio”. Bianca mă susține foarte mult. Sunt lucruri care îi plac mult, dar sunt și momente în care vin după o noapte întreagă și îi arăt ce am făcut, iar reacția ei e: „La asta ai stat toată noaptea?”. O iubesc fiindcă mie îmi e greu să fiu prea diplomat când dau o părere legată de muzică. Oamenii mă știu ca fiind foarte franc. La mine e despre muzică, nu despre oameni.

Muzica rămâne de fapt cea mai importantă parte a lui. Nu-l judecați, însă, ca persoană

Cred că până înveți să împarți muzica cu alți oameni e destul de personală și ești destul de egoist cu ea. După ce înveți că nu e doar pentru tine, înveți să o împarţi. Mă refer și la ascultători și la creatori. Omul care crează crede inițial că Dumnezeu i-a pus mâna în cap și i-a dat exclusivitate.

Merg la cumpărături. În clădirea noastră, pe contratrepte e un motto fie de la un artist, fie de la un producător mare. E un citat de la Elvis care spune: „The artist and the image are one thing” – Imaginea și artistul sunt un lucru, iar omul e alt lucru. Omul nu poate fi niciodată la înălțimea imaginii. Pe mine mă trezește în fiecare zi. Poate fac un lucru pentru care eu m-am antrenat, dar pentru unii oamenii rezonanța operei e atât de mare încât ei simt că am făcut ceva mai mult. Imaginea din mintea oamenilor percepută despre tine e mai mare decât ai putea tu să fii. Doar ai creat o chestie care poate fi aproape de perfecțiune. Discrepanța asta se vede. Creatorul încearcă să-și pună cele mai bune părți ale lui în operă, nu în el.

 

 

 

Vrei să fii ghinionar? Nunți la care nu a mai venit nimeni

Știți povestea de la Mizil în care la prima din zilele orașului a ajuns un singur privitor la spectacol. Ei bine, asta ar fi de râs. Ce te faci, însă, cu acele sărbători la care nu a mai venit nimeni. De exemplu la nunți. Ascultă-i pe oamenii care au sunat la Digi FM și află câteva povești incredibile! Sunt nunți la care s-au certat rudele și nu a mai venit nimeni. Sunt unele la care mirii au greșit data de pe invitație, dar acestea nu sunt singurele drame. Puneți o ureche aici!

Nicolai Tand: ”Eu gătesc mâncare pentru sufletul meu”

Suntem pe holul Paddock Clubului de la Monza, la circuitul de Formula1, Marele Premiu Heineken. E capătul unui culoar lung, tapetat cu verde. De o parte și de alta sunt trofee, fotografii și mașini din istoria cursei de la Monza. Mai la intrare, chiar în fața porților electronice, se află două standuri de tricouri, șepci și altet lucruri pe care le vrei de la o cursă. 

Mai în spate sunt două baruri. Pe unul dintre ele stau întinse platouri cu toată brânza bună și carne italiană preparată tradițional. Aici e o mortadella fantastică, un salam iute, printre care se strecoară mozarella, dar și brânză din cea maturată. Lângă, sunt puse niște măsline verzi care ți se topesc în gură. Îl caut pe Nicolai Tand acolo, căci l-am mai văzut. Nicolai a stat cu nasul prin toate mâncărurile, le-a analizat, le-a mirosit, le-a gustat, s-a îmbibat de ele, a scos sunete de plăcere, ni le-a povestit, și s-a transformat mâncând. 

Doar că Nicolai nu e acolo. E fix în colțul opus, unde sunt puse două mese de cafea. Nicolai stă între Patrice Evra, fostul mare jucător al Franței și gabonezul Aubameyang de la Arsenal, și el vorbitor de franceză. Nicolai vorbește franceza ca pe apă. Ca orice moroșan stat o viață la Paris. Iar cu Evra se știe de când acesta era clientul său într-unul din cele mai mari restaurante pariziene. Amintirile curg, ca și zâmbetele, laoalaltă cu pasiunea lor pentru mâncare. Este exact ce-l definește pe chef-ul din Maramureș: camaraderia cu vedete de prin toată lumea lângă o masă de o calitate senzațională. Cum a ajuns aici? Dar înainte de orice

Ce ai mâncat aseară Nicolai?

Cartofi noi, fierți, cu puțină smântână, cu niște sare grunjoasă de calitate, cu un ou fiert. Dacă pui caviar e fantastic. Dacă pui niște slănină, tăiată foarte subțire, rece, de la frigider.. Slănina este sărată, caviarul la fel. Merg împreună. E un echilibru. Fierbi oul. Mai mult durează cât fierbi oul și cartofii. Restul e statul la povești, pregătești masa, ce am făcut aseară…

Merge cu o pălincă de mere. Mie îmi place de mere, pentru că e mai domoală. Cea de prune e mai puternică. Cea de mere e mai băubilă, să zic.

Prune, mere, pere, obligatoriu. Nu le amestecăm. Separat. Cea de pere e foarte aromată, de prune la fel. De mere e cea mai ușoară, cea mai băubilă. Nu ne omorâm cu cireșata. Noi cu vinul nu prea suntem. Dimineața horincă, la amiază horincă, seara horincă.

Un vin alb ar merge, dar putem bea și roșu. Asta cu vinurile… Le putem amesteca. Nu e obligatoriu. Sunt niște reguli care au fost și pe care multă lume începe să le spargă dacă pot să zic așa. Poți să bei până la urmă ce îți pică bine. Da, carnea albă merge cu un vin alb. Carnea roșie merge cu un vin mai puternic, că sunt mai puternice, atât vinul cât și carnea.

Asta e ce ziceam. Moale și cu pâinea aia prăjită să iei să mănânci și pui caviar. Lucrurile simple. Câteodată alergăm după tot felul de complicățenii și uităm lucrurile simple. Vine vara acum și ce e mai bun decât faptul că mergi în grădină și ai niște roșii, niște morcov, niște ceapă și faci un ghiveci de legume.

Un ghiveci bun. De aici începe totul

Ceapă. Eu pun 5 cepe. De obicei când fac ghiveci, fac mult, căci îmi place să-l mănânc și rece. Ceapa o călesc la foc încet, tăiată mai grosier. Morcovul la fel, mai grosier. Ardei de umplut, din ăia verzi și la capăt roșii să facă sosul. O las două, trei ore. Separat fierb orezul și le amestec apoi. Îmi place cu orez mie.

Ratatouille. Ei folosesc și alte legume. Mai pun vânătă, dovlecel. E un altfel de ratatouille. La noi e mai mult sos de roșii, pentru că predomină roșia în ghiveciul nostru. Ratatouille e mai echilibrat. E un fel de ghiveci al lor, tot din legume. Oricum bucătăria se învârte pe lângă legume. De obicei în farfurie găsești o bucată din carne sau un pește, ce mai vrei, dar întotdeauna e însoțit de niște legume. Sosurile sunt pe bază de legume. Ele sunt foarte prezente în orice bucătărie din lume.

Ghiveci nu am făcut în Franța, dar am făcut sarmale. Au rupt, pentru că am pus lardon, șunca aceea crudă, tăiată foarte fin, când a fiert. Crudă. A dat o aromă de afumătură, atât de faină. Foarte subtilă. Cârnațul nostru e lăsat mult la afumat și atunci când fierb, dacă punem printre ei… Mie îmi place să spăl cârnații de obicei, să mai iau din fumul de pe ei. Îmi place să aibă o aromă subtilă de fum, nu exagerat. Când mănânc cârnații dintre sarmale, nu e ca și cum aș băga capul în afumătoare. Vreau doar să am aroma aia faină.

În Maramureș, Nicolai a început să muncească cu sârguință și respect

Am crescut în Rozavlea, pe Valea Izei, cu părinți foarte muncitori. Tata avea un fel de țirculă circulară, un gater. Mama era casnică. Eram 4 frați la țară. Aveam vaci, boi, zeci de găini. Toate animalele, tot ce trebuia la un gospodar acasă. Tata muncea non-stop, mama se ocupă de noi, ne trimitea la școală, ne îmbrăca, mergea la munca câmpului. Trebuie să ai mult pământ ca să ai ce să dai de mâncare la toate mărhăile, cum s-ar zice. O gospodărie clasică, curată, destul de mare. Tatei îi plăcea să muncească, era un om muncitor. Oameni simpli, dar muncitori. Înstăriți prin muncă, nu primit. Tata a muncit de la zero.

Dimineața mergeam la școală. Când veneam puneam mâna pe secure, pentru că aveam ţirculă și rămâneau lemne de la oamenii care crăpau. Noi nu cumpărăm niciodată lemne, le tăiam de pus pe foc. În fiecare zi puneam mâna pe secure. Apoi mergeam cu mieii, cu vacile. Dacă trebuia să mergem la fân, mergeam la fân. Ca să mă duc la scăldat trebuia să fac ceva lucruri ca să pot să-mi permit. Ca să joc puțin fotbal trebuia să merg cu fratele meu cu căruciorul sau cu desaga în porumb să aduc cu secerea multă verdeață să dau de mâncat la animale ca să pot merge să mă scald sau să mă joc. Copiii la țară, atunci când pot munci, fac parte din familie. Fiecare își plătește mâncarea să zic așa.

Am fost ultimul frate. Nu eram cocoloșit de părinți, din contră. De frați da, mă mai ciondăneau că eram cel mai mic. Eram mai alintat că eram ultimul în familie și erau mai invidioși.

Să duc animalele la câmp îmi plăcea. Îmi plăcea, dar asta era obligatorie. În vacanță, dimineața la 9, îmi punea mama într-o punguța o roșie, o bucată de slănină, niște pâinică și mergeam cu mie

Nu știu, dar la sapă (nu-mi plăcea). Nu mă omoram cu sapa. În rest nu știu dacă era de plăcut sau nu. Trebuia să mă duc. Făceam parte. Eram mai mulți copii, nu eram doar eu. Ne întâlneam pe imaș sau pe dealuri cu animalele, ne jucam, mai scăpat mieii prin a colectivului, veneau ardeii la tata să ne ponosluiască că nu am avut grijă. Asta era viața la țară, o viață faină!

Eu zic că suntem muncitori, oameni paroliști, oameni oarecum destul de simpli. Eu zic că pentru a fi un om serios trebuie să demonstrezi, nu doar să povestești că ești. Moroșenii au demonstrat că sunt serioși prin muncă, nu neapărat prin vorbe. Nu ne batem în piept tare mult. Mai bine să povestească alții de noi.

Oarecum ne plac casele mari,. Dacă tot timpul ai avut o casă mică, întotdeauna o să vrei ceva mare. Cred că în ultima vreme oamenii și-au dat seama că nu asta e cel mai important. Cred că și științific se știe că oamenii îngrămădiţi sunt mai fericiți decât în cele mari unde stau la două trei etaje și nu-și văd copilul. Căldura asta… De mult, în Maramureș și în toată România, într-o casă trăiau trei generații. Stăteau bătrânii, tineretul și copiii. Toți trăiau în aceeași casă și se transmitea la tineret. Apoi muncind vrei să ai mai mult, mai bun. Cred că asta e uman.

Tata

De mine mai puțin. De tata. Îl ajutam, dar eram mult prea pruncotan. Tata în schimb a făcut foarte multe. Era un om muncitor. Era tâmplar. Crăpa lemne, case făcute. Multe din Rozavlea sunt făcute de el. Podele din multe case din Rozavlea sunt făcute de tata, de frate-miu și de mine. Am participat tare mult. Frate-miu Ion știe meseria foarte bine. După tata, da. Eu am lucrat puțin și m-am sucit.

Tata nu făcea porți. Tata crăpa lemnele. Fiecare meșter știa să facă ceva. Erau unii care făceau acoperișuri. De obicei un om o făcea la roșu casa. Tata crăpa lemnele și făcea geamurile și ușile la casă. Aș ști. E multă muncă. Am lucrat cu frate-miu, crăpam lemne. Eram prezent. N-ai ce face. Când ai în curte mașinile astea ești obligat să muncești.

Normal că știu să aleg lemnele. La lemne nu prea (pot fi păcălit). Cunosc lemnele. Normal! Le știu! Făceam greble, tot felul de lucruri. Tăiam vara cozi de greblă, le puneam să se uște, iar iarna când era frig din bucățele de lemne făceam greble. Pe lângă casă. Am avut un bunic care m-a învățat multe. Știam să fac opinci. Am crescut la țară. Efectiv la țară, prezent. Nu am fost în vacanță la țară, am trăit!

Eram în clasa a V-a (când a murit tata). Sora mea era deja măritată. Fratele cel mare s-a însurat după aceea, căci avea peste 20 și ceva de ani și am rămas eu cu Zaharia, fratele cel mic. Am rămas cu mama și mergeam la muncă. În al doilea an după ce a murit tata am plecat în țară, la muncă. Am plecat de plăcere. Am fost la cules de căpșuni și de cireșe pe lângă Reșița. O lună și ceva am stat. Plecam. Era o plăcere. Oamenii de mult plecau o vară întreagă cu familia și când veneau acasă, în toamnă își făceau o casă. Toți munceau pentru o casă. Atunci când aveai fecior, muncea toată familia de dădea casa la roș

Mâncarea casei moroșene

Nu avem neapărat o mâncare. În fiecare duminică sau la fiecare sărbătoare aveam sarmale care fierbeau. Vara, de la ea am învățat ghiveciul. În fiecare vară mergea în grădină și făcea un ghiveci de legume grozav. Din orice făcea ceva. Făcea zamă de harbuz. E dovleacul ăla mare, bostanul din care iei semințele și îl dai la animale. Mama îl curăța și în loc de cartof punea din ăla, de vară. Era mult mai moale și mai răcoritor. Făcea o supă de dovleac. Răcoritoare. Nu cremă. Mama făcea de cartofi. Amesteca cartofi cu aia. Era sezonul. De mult, mama, sau femeile, găteau foarte mult de sezon. Se folosea ce aveau. Când începeau să apară urzicile pe șanț făceau zeamă de urzici. Veneau salatele, făceau zeamă de salate, din grădină.

Am avut la restaurant în primăvară o cremă de leurdă cu urzici, napi. Am făcut ceva de genul ăsta. (A ieșit) fantastic!

Ce se întâmplă în bucătăria unui restaurant celebru

Nu sunt tot timpul în bucătărie. Schimbăm meniul. Când trebuie să ajut merg acolo. Facem meniul împreună. Sunt foarte deschis. Îi las pe băieți. Am o echipă la Cantine formată din niște băieți cu care lucrez de mulți ani de zile. Când schimbăm meniul schimbăm cam jumătate din el. Ne adaptăm sezonului. Sunt multe lucruri care trebuie să rămână tot timpul pentru că sunt oarecum tractoarele acestui restaurant, mâncăruri cunoscute deja de clienți. Nu le schimbăm. Sezonier aducem în schimb lucruri. Când încep să apară legume, mă văd cu băieții, mergem la piață. Ce apare nou? Începem să lucrăm pe meniu. Eu zic cam așa, ei vin așa și facem teste. Numai cu teste. Mâncarea nu poți să o iei, să o faci, să zici: „Mamă, e senzațională!”. E imposibil! Când amesteci mai multe lucruri.

Zilele astea mă pregătesc de evenimentul de la Baia Mare și ne gândim deja. Am zis să lucrăm puțin meniul de vară. Mai mult pește, ceva mai lejer. Salte. Încerc să fac acum mazăre. A apărut mazărea. Am mazăre deja, cu niște șuncă, cu pește foarte bună. Mazărea cu pește e fantastică. Mai e și cu șuncă, cu lardon. Fantastică! Foarte puțin se simte aroma de șuncă afumată și dă un gust foarte bun. De obicei la cărnurile albe punem puțină șuncă pentru că aroma de porc afumat dă o notă foarte rotundă mâncării. Mazărea e aproape crudă, doar blanșată două secunde. Mazărea proaspătă se mănâncă și crudă. Doar dacă o pui în unt cât să o lege puțin. Sare, piper și poți să o mănânci așa.

La mâncărurile de top din restaurant, Nicolai le spune tractoare

Îmi place carnea, îmi place antricotul, e mâncarea mea preferată. Îmi place muşchiul de vită pentru că oamenii sunt obișnuiți să mănânce. Rața. Am la Cantine o rață senzațională pe care o mai schimb de sezon, garnitura. La ea nu am ce să schimb. Am un rizoto foarte bun. Am devenit fan rizoto. De ani de zile mi se părea foarte greu de făcut, dar făcând-o acum atât de mult mi se pare atât de ușoară și de gustoasă. Pui parmezan la capăt și mult unt. Mi se pare ceva de vis! Cremos! Da, e gras, dar e bun! O mâncare bună pe care să o mănânci undeva la două săptămâni.

Nu (nu mâncăm), vezi de treabă! În restaurant, capete! Când fasonezi muşchiul de vită pentru că are două kilograme, capetele le tragem puțin și mâncăm pe un tocător. O facem în sânge, niște sare grunjoasă, piper și niște muștar. Cu pâine caldă. Ne punem toți acolo. E cel mai fain. Ăla e momentul. A la carte, niciodată! Mâncăm așa. Omletă, niște resturi, mâncacea personalului, o musaca, niște orez prăjit. Chinezării. Mie îmi plac mult astea!

America, un pic dezamăgit culinar?

În America ce era să mănânc? Nu prea am mâncat. Am mâncat un hamburger, dar nu m-a dat pe spate. Am mâncat foarte mult asiatic. Sunt foarte multe legume în mâncarea asiatică. Foarte mult legume! Asta cred că mă fascinează și mă face să-mi schimb modul de a găti de la o vreme.

În principiu e logic. Cu cât e lista mai mică, cu atât rulajul e mai mare. Ai șanse ca mâncarea să nu rămână foarte mult în frigider. Cu cât e mai mică poți să o schimbi mai des și să te adaptezi sezonului. Dacă e lista mică, rulajul produsurilor e foarte… Sunt șanse mici să rămână mult. Dacă ai numai 15 feluri de mâncare, normal că se rulează foarte repede.

Cum definește ce gătește

Eu gătesc mâncarea pe sufletul meu și pentru oamenii care caută lucruri, nu simple neapărat, ci bune. Gătesc ceea ce-mi place mie. Ascult clientul și încerc să gătesc de sezon. Încerc. Fac o bucătărie destul de pe înțelesul tuturor. La mine e important gustul mâncării, să fie bună. Trebuie să fie bună, ca acasă!

Nu, Doamne ferește, (nu țintesc să am stele). E un restaurant bun. Eu nu vreau! Sunt bucătari tineri care au apărut în România care tind și care vor să facă treaba asta. Doamne ajută! E foarte important pentru că datorită lor o să ne ajute pe noi, restul oamenilor să ne obișnuim cu gusturile. Eu am 45 de ani deja. Am doi copii, vreau să-mi văd copiii crescând. Un restaurant cu stele Michelin înseamnă să stai în restaurant. Nu vreau treaba asta. Nu am nevoie de lauri. Nu vreau să-mi reproșeze mai târziu copiii mei că nu am stat cu ei.

Un restaurant cu stele Michelin trebuie să aibă o continuitate de cel puțin un an de zile în calitate. Pe lângă mâncare sunt și serviciile foarte importante, vinurile alese. O muncă titanică! Și nici nu știu dacă noi drept clienți suntem pregătiți.

Să știi că uneori mănânci mai bine la un restaurant cu o stea Michelin decât cu două sau trei. Depinde în ce direcție merge bucătarul, fiindcă e feelingul lui când face meniul.

Porțiile mici

E o idee foarte faină pentru că de obicei, la porții mici, e un meniu de degustare. Când mergem la restaurant mâncăm felul 1, felul 2 și desert. La un meniu de degustare e clar că porțiile trebuie să fie mai mici pentru că mănânci șapte feluri de mâncare. Dacă ar fi toate mari ai degusta pentru că mănânci primul fel, al doilea, al treilea. După al treilea începi să mai calezi un pic, să nu mai ai pofta așa mare. Atunci asta ar însemna că dacă am pune porții mari am arunca jumătate din mâncare și ar fi tare păcat.

Cariera. Cum a început

Am intrat pe ușa din spate, prin spălatul de vase. E un drum normal aș putea să zic. Am rămas fascinat de bucătăria franțuzească în momentul în care eram spălător de vase și am intrat în bucătărie. Aveam o legătură strânsă pentru că omul de la vase e foarte important. Dacă nu dai la timp… În timpul serviciului, în restaurante nu sunt tone de tigăi. Sunt câteva pe care le rulezi, deci automat ai nevoie de un om la vase. Eu eram foarte activ, îmi plăcea treaba asta. Automat m-am pus bine, indirect cu bucătarii, pentru că eram serios. M-au plăcut oarecum. Când rămâneam seara mai mâncam puțin. Îmi dădea tot timpul să degust. Când îmi povesteau de mâncare mă fascinau. Rămâneam șocat că era doar o bucată de carne sau de pește. Când îmi povesteau cum era făcută, marinată sau altfel, rămâneam bouche-bee, cu gura căscată. Era un restaurant mare. Nu era un restaurant gastronomic. Mâncarea era foarte bună, dar era așa, mai de fițe aș putea să zic. Venea lume foarte bună. Era trendy, pe piață în momentul ăla.

Am intrat apoi în bucătărie. Atunci eram mai mult pe sală. Mi-a plăcut mult sala, îmi plăcea să socializez cu oamenii. Când vedeai cârciuma de 200 de oameni plină într-o joi, vineri, sâmbătă seara. Îl aveai pe Eric Cantona client, îi aveai pe Alain Delon, Jennifer Aniston, Metallica. În momentul ăla voiai să te duci mai mult în sală decât în spate, în bucătărie. M-a atras mai mult sala.

Eu eram un băiat muncitor. Rolul meu era să mă ocup de acești oameni. Trebuia să fac acești oameni să se simtă bine. Nu prea (sunt fițoși). Dacă erau ceva fițoși, era un fotbalist care juca la Lyon. Față de ce am avut eu de la Etoʼo, la Zidane, la vechea echipă a Franței… Veneau tot timpul la noi. Cei care au câștigat Cupa Mondială. Ăsta era un tip mai așa. În general nu vedetele mari sunt fițoase, ci cei care se capătă puțin.

Obligatoriu (trebuie să-i înveți pe oameni), cum să nu. Făceam briefinguri în fiecare seară înainte de serviciu. Aveam clienți care veneau într-o zi cu iubita, cu nevasta, cu amanta. Pe noi nu ne interesa, chiar dacă ieșeam. Ne e treaba noastră. Noi suntem aici ca să-i facem pe clienți să plece mulțumiți. Am avut odată o doamnă însărcinată. I-am dat masa. Era plin restaurantul. „Nu mai avem masă deloc, deloc.”. Am ținut-o o oră la bar. Când a plecat a zis: „Nu-mi vine să cred că am venit nervoasă și plec bucuroasă și am mâncat numai pe bar”. Însărcinată. Îmi place meseria asta. Trăiesc prin meseria asta. Am descoperit-o târziu, dar să-i faci pe oameni fericiți prin mâncare, prin locuri, să te ocupi de ei… Când m-am întors în București am avut din partea clienților o reticență. Eu veneam și îi întrebam dacă le place mâncarea. Mergeam la fiecare masă să întreb dacă e ok. „Da de ce mă întreabă?”. Nu erau obișnuiți. Cu mulți am devenit prieteni pe parcurs.

De mult se fuma în restaurante în Franța. Întotdeauna când pui mâncarea, te întorci la clienți după câteva secunde să vezi dacă e ok. Dacă aduci mâncarea și se fuma, automat (reveneai). Eu nu am suportat să mănânci cu scrumiera lângă tine. E anormal. Făceam briefing cu angajații. După ce ai pus mâncarea, apoi vinul, întotdeauna există un client la o masă de patru, cinci, să mai zică că mai vrea o salată, puțin sos. Întotdeauna trebuie să te întorci. Dacă e cu țigara în mână, îi pui mâncarea și ai grijă ca în momentul în care o stinge să îi iei scrumiera să o schimbi. Să mai pui apă, vin, dacă e totul ok, apoi poți să mergi mai departe. Asta înseamnă după mine servicii. Vorbim de restaurante simple, nu cele cu stele Michelin unde ai unul sau doi ospătari la masă, care automat stau lângă tine și totul e impecabil. Un restaurant cu rulaj mare care trebuie să aibă o servire bună.

Jennifer Aniston și restul vedetelor. Dar mai ales Aniston pentru un trandafir

Pui a mâncat (Jennifer Aniston). A băut Chardonnay, un vin alb. Când a plecat ne-a dat un trandafir. Era de Sfântul Valentin. A lansat un film. Era cu Brad Pitt pe vremea aia. Lansase un film cu Ben Stiller. Făceau promovarea filmului în Europa. S-a întâmplat ca în seara aia să vină și Ben Harper, cântărețul. Erau toți trei la cea mai faină masă. Americanii de obicei au ecuson. Când am ajuns eu la masă m-au întrebat cum mă cheamă și dacă mă ocup eu de ei în seara asta. Le-am zis că eu o să fiu ospătarul lor. Mai aveam și alte mese. Le-am dat un Chardonnay, au mâncat un pui și când a plecat, eu eram prin spate, făceam ceva. Umbla cu un trandafir prin restaurant că era mare restaurantul, în zona de lounge VIP. Tot întreba unde e Nicolai. Când am venit mi-a dat trandafirul, m-a pupat și mi-a spus: „Mersi pentru serviciu!”. Fain!

Americanii, da, sunt generoși. În America, tips-ul se plătește separat. În Franța nu. De obicei le ziceam că tips-ul în Franța e inclus. Dacă vor ei să mai lase ceva, le ziceam. Era strict la alegerea lor. Brittany Murphy. A jucat în 8 Mile. Nu mai e săraca. Tot așa, mă întreba de tips. Am zis că nu, e ok, în Franța nu se plătește. Mi-a lăsat 100 de dolari. Îmi dădeau. Eram prezent. Mie îmi place să fiu prezent la masă. Niciodată nu am fost dat de bună voie afară de la niciunul dintre joburile mele. Am plecat de bună voie pentru că voiam să avansez. Întotdeauna am muncit pentru alții ca pentru mine. Eu vreau doar să fie deschiși (chelnerii). Îi învăț non-stop pentru că eu am învățat de la alții. Am învățat pe pielea mea, pentru că lucrând, automat descoperi multe lucruri. Mâncarea în bucătărie din greșeli îți vine. Îi învăț. Îmi plac oamenii care vor să învețe.

Normal că remarc (tot ce se întâmplă în jur). La noi și acum dacă merg la un restaurant și cer un espresso întreabă lung sau scurt. Nu există espresso lung sau scurt. Espresso este espresso, scurt. Este ristretto, cafea lungă cu lapte, dar espresso nu există lung sau scurt. Sunt lucruri care… La mâncare la fel. Carnea, când îmi cere un client să fie bine făcută, rață sau vită, mă duc la personal și zic că nu e bună. După aceea dacă omul insistă, eu nu pot să îl oblig. Sunt obligat oarecum prin profesie să zic: „Nu e bună, e mult mai tare, o tai mai greu, o mesteci… Nu e suculentă, nu e bună! Dacă vă place așa, lăsați-mă măcar să o fac medie și dacă nu vă place mă duc și mai fac.” Din medie să faci mai tare nu e problemă, dar din bine făcută în medie nu mai poți.

Cum am trăit o minune cu 100 de mii de italieni

Gândește-te că în fața ta sunt 100 de mii de oameni îmbrăcați în roșu. Steaguri imense flutură, se strigă, se scandează și se cântă. Ole-urile se ridică spre cer. Alte mii de oameni aleargă spre capătul liniei drepte. Toată zona se umple, stau umăr la umăr și se îndreaptă spre podium. Din partea cealaltă, dinspre Parabolica, lumea se adună sub podium. O altă mulțime se lipește de gardul din față. Fumul roșu plutește pe deasupra tuturor. Și apoi mulțimea începe să cânte Fratelli D’Italia ca un val care cuprinde arena și-ți ridică părul din cap.

E unul dintre acele momente care rămân istorie: Ferrari câștigă la Monza, după 9 ani, cu Leclerc. Și eu sunt destul de norocos să fiu acolo.   

Mulțumesc Heineken pentru invitație. A fot un moment special pentru mine, mai ales c-am avut acces în câteva zone închise în mod obișnuit. Am început cu plimbare pe pistă, unde, spre surpriza noastră, am fost aclamați de spectatori. Bine, eram la coada paradei piloților.

Apoi, stupoare! Ne-au dus chiar lângă pistă. Fizic, am stat pe trotuar, cum ar veni. Vedeți aici Parabolica chiar de pe pistă. Pur și simplu am fost lângă mașini. 

Explic un pic mai bine experiența asta genială aici, unde se vede și încleștarea teribilă dintre Leclerc și Hamilton.

Îți las intrarea lui Leclerc în turul final. Oamenii trăiesc cu frenezie tot ce se întâmplă. E o confruntare care te ține tensionat în fiecare secundă. Apropo, aflu cu ocazia asta că majoritatea piloților clipesc o singură dată în timpul unei curse. 

Ce să-ți mai zic? Că am avut parte de o gașcă minunată: Corina Caragea, Cabral, Răzvan Fodor, Nicolai Tand, Simona Corabu de la Heineken. Oameni cu darul povestirii și care s-au bucurat ca niște copii de tot ce li s-a întâmplat. La fel și eu. 

Excepțională deschiderea tuturor vedetelor uriașe pe care le-am întâlnit. Mulți știu deja că David Coulthard mi-a legat șireturile pentru ”că nu mai suport să văd cum îți atârnă o fundă.” Am purtat o discuție  interesantă despre Renaștere, independența Scoției, drepturi politice din România până în Congo, dar și despre copii. Ba, a doua zi ne-a luat la rost că el a mai stat la bere până la patru și că noi unde am fost. 

Iată-l și Jackie Stewart, cu care poți să bei oricând o bere, povestind prima sa cursă de la Monza.

Ne-au primit în garajul lui Red Bull, ne-au dat voie să admirăm în voie mașinile de la linia de standuri, am băut bere cu toate neamurile lumii, i-am văzut pe-ai noștri veniți cu zecile și cu steaguri la cursă, ne-am pozat și umbra, ne-am bucurat de una dintre marile experiențe sportive ale planetei.

Și apoi am admirat cum lumea așteaptă cu modestie și răbdare trei ore ca zona să se elibereze pentru ca mașinile să poată părăsi parcările. Cu râsete, zâmbete și cu sărbătoare în suflet.   

Cum să vizitezi Roma pe aglomerație și caniculă

M-am nimerit în Italia la jumătatea lunii august. Mai rău nu se poate, mi s-a spus. E și foarte cald și foarte aglomerat. Cine mi-a spus asta a avut dreptate întrutotul. E și foarte cald, chiar și pentru italieni, te și calci în picioare. Numai că eu am concediu doar în august, așa c-a trebuit să ne descurcăm și cu una și cu alta. Și vă las aici câteva observații care să vă fie de folos când mergeți acolo. 

Da, Roma e teribil de aglomerată înainte de 15 august. Uriaș de aglomerată, dar doar în zona sa centrală, acolo unde vin turiștii. Dacă ieși de acolo și-ți stabilești câteva obiective o să-ți dai seama că dracul nu e așa negru. Ba, parte din cartiere sunt pustii, căci e luna de vacanță a italienilor. Așadar, cum ieși un pic din centru viața se schimbă. Treci doar o dată pe la Fontana di Trevi și Piazza Navona și cam aia e. În rest sunt minunății de văzut și-ți povestesc imediat.

De cald, a fost teribil de cald doar trei zile. Așa c-am hotărât să le petrecem în muzee. Majoritatea au aer condiționat și poți să stai de la prima oră până după-masă, când devine un pic respirabil afară. Încercați Muzeul de Artă Contemporană, Maxxi, Borghese, Doria Pamphilj, Palazzo Barberini, găsiți alternative de dimineața până seara. 

La Vatican și San Pietro e și aglomerat și căldură. Fiți pregătiți să stați într-o înghesuială sinistră, dar asta până treceți de Capela Sixtină. Când ieșiți de acolo o să vedeți că interesul lumii scade dramatic, astfel încât la Pinacotecă am fost singuri într-o sală, deși mie mi s-a părut că acolo sunt câteva minuni. 

Noi am folosit un Omnia Card/RomaPass. Îți dă acces gratuit la trei obiective principale, pe care ți le alegi din câteva zeci, și reduceri la restul. E valabil doar trei zile, așa că trebuie să fii un pic organizat. Nu e nici ieftin, 70 de euro, dar una peste alta își scoate banii cu toate vizitele plus gratuit pe autobuz, metrou și unele trenuri. Trebuie să citiți exact ce scrie acolo la condiții că noi ne-am luat o țeapă. Deși plătisem cardul, au încetat colaborarea cu Borghese unde am plătit alți bani, nu puțini. Marele avantaj e că-ți dă fast-track peste tot și asta s-a văzut cel mai bine la Vatican, evident. Chiar și așa, însă, trebuie să te programezi din timp peste tot, pe baza cardului. 

Atenție, ce este obiectiv mare, înscrieți-vă la vizitele de dimineață. Chiar de la 8, dacă puteți. O să aveți mai mult spațiu pentru voi. Dacă vreți la Tivoli, în afara Romei, duceți-vă acolo cu primul tren! După aceea, o să puteți intra în grădinile superbe doar după ce stați la o coadă istorică. 

Cardul e util și pentru transport, acolo unde nu am mai plătit nimic vreme de trei zile. Atenție, însă, autobuzele la Roma nu respectă niciun program. Mi s-a explicat că în august au cei mai puțini șoferi, fiind vacanță. Au fost zile când am stat inutil în stații până la o oră. Pentru situații din astea, nu folosiți Uber, care e scump, ci o aplicație de taxi care se numește Free Now. Impecabilă. Taxiuri bune, prețuri mici, oameni veniți la timp. Poți programa mașinile din timp și plătești doar cu cardul din Apple Pay. 

Apropo de asta, Revolut a fost baza la tot ce-am făcut. Pentru cardul obișnuit de la bancă, am plătit comisione mari. De evitat. 

Roma e superbă și e de făcut cu pasul prin toate cartierele sale centrale. O să-ți placă străzile chiar de umbli aiurea Nu te aștepta la cel mai îngrijit sau curat oraș. Au tone de probleme cu gunoiul sau întreținerea unor spații verzi. Centrul turistic este însă curat. De asta plătești o taxă piperată de ședere. Atenție, banii trebuie plătiți la urmă, așa că păstrați ceva bani. În cazul nostru, 126 de euro pentru trei persoane.  

Din ce-am văzut m-a lăsat cu gura căscată Palazzo Barberini. E uluitor, mai ales tavanul făcut de Cortona. Cred c-am stat și m-am zgâit minute în șir. Modul în care pictura devine 3D mi se pare genial. Scuzați-mi impietatea, dar cred că fresca lui Cortona e mai frumoasă decât cea a lui Michelangelo din Capela Sixtină. Iar tablourile, sublime. 

Doria Pamphilj e o bijuterie. Abundența de tablouri geniale, din toate epocile, te va da peste cap. De la italienii renascentiști, la maeștrii flamanzi, totul e o lumină. Trebuie să încercați și să ascultați povestea în care Papa Inocențiu X a lăsat moștenire familiei aceată galerie, dar cu obligația de a o nu înstrăina vreodată. 

Cumva am fost și într-un tur de Caravaggio, inspirați de Radu Paraschivescu și cartea lui, Fluturele Negru. De la Borghese la Vatican, de la Barberini la Doria Pamphilj vei vedea un Caravaggio. Dar mai ales în biserici. La San Luigi dei Francesi o să ai vreme să te uiți în pace la tripticul dedicat Sfântului Matei. Și atenție, vizitele la biserici sunt gratuite. 

Pregătiți-vă cardul! La jumătatea lui august sunt reduceri uriașe în magazinele din Roma. Și când spun uriașe, chiar asta înseamnă. Nu m-au pasionat niciodată cumpărăturile, dar data asta chiar am umplut câteva sacoșe. Mergeți cu încredere! 

Despre mâncare, nu mare lucru. Nu stăm des la restaurant, o rezolvăm la supermarket. În cele două dăți în care am fost la restaurant în centru, pot să spun c-am mâncat banal. Ba, într-o parte, chelnerița româncă ne-a spus și ce să nu mâncăm :).

În fine, bine am mâncat în afara Romei la Frascati și Ciampino, duși de prietenii noștri români care stau acolo. Într-un restaurant sicilian de familie am avut parte de un spectacol de paste. Incredibil de bune, după rețete locale. Dacă aveți vreodată ocazia, Il Limoncello din Ciampino, jos pălăria! Și, desigur,  porchetta, pe stradă. 

Și, da, ai  noștri sunt peste tot. În baruri, restaurante, magazine, în taxiuri, în hoteluri, vei întâlni câte un român muncitor. Toți săritori, toți te vor ajuta, toți îți vor explica ce și cum ai de făcut. Inclusiv un taximetrist m-a salutat în românește. ”Soția e din Focșani,” mi-a spus. Suntem ca acasă și cumva ne construim o casă acolo. 

Foto: Alinka

M-am săturat să beau întâmplător. Sau cum se întâlnește un băiat din Vaslui cu cel mai mare francez al vinului

(P) La noi, în Moldova, e o mare  mândrie să ai vinul tău. Și bănuiesc că nu numai la noi, ci în toată țara. Și nu doar să ai vinul tău, ci să fie și mult. Dacă ajungi într-un an să ai o performanță de 1000 de litri, ca socru-meu, chiar ești un expert. Socru-meu are via lui, dar tata și acum aleargă după struguri în diverse locuri și face ”un vin ex-cep-țio-nal.”

De altfel mai toată lumea din zonă are vinuri excepționale. Și eu eram obișnuit de mic să gust și să beau câte ceva din vinurile astea. Recunosc, la noi și cantitatea contează într-o anumită măsură. Nu rareori auzi de un grup de bărbați grupați în jurul unei găleți de vin scoasă din beci. Mai nou, nu mai e cu găleata, e cu pet-urile acelea de cinci litri. Și nu cred că e tânăr de la oraș care să nu plece cu câte o sticlă de asta de plastic de acasă, de la părinți.

Toată treaba e că ani de zile, habar nu am avut ce beau. De ce e vinul bun, când e bun cum e făcut. Spunea cineva că e un vin excepțional și trebuia luat ca atare. Căpșunici, frăguțe, nohanuri și nobile se amestecau, dar fără să fie clar care și cum încotro. Și mai era un indicator. ”Să nu te doară capul e o chestiune esențială la vinurile astea.” Dar nu mi-e clar de ce ar fi trebui să te doară capul de la două pahare de vin.

Până la urmă e o chestiune de educație. Auto-educație. Ca fiecare dintre noi am făcut pasul de la vinurile de acasă, la cele cu etichetă de la magazin, de la două-trei pahare la doar unul și acela băut odată pe săptămână. Cum să alegi, însă?

Pe mine m-a însoțit norocul și curiozitatea. Mă rog, ambele au forme concrete. Curiozitatea te face să pui mâna pe o carte, să citești, să afli de la ații mai buni ce vrei de la un vin. Sau să cumperi un documentar cu un expert în vinuri care îți explică pe ce drum te afli. Ce trebuie să găsești în aromă, în culoare sau în pahar.

Norocul e o personificare umană. La unul dintre târgurile de vin l-am cunoscut pe Andrei Avieriței, un tânăr somelier. După nume, v-ați prins e moldovean de-ai mei. ”Noi moldovenii nu scuipăm” îmi spune mai în glumă mai în serios la un moment dat la una intre întâlniri. Știți că vinurile de la degustări nu se beau. Se trec prin gură și apoi se scuipă. Am ignorat la primul târg la care am fost. După două ore, recunosc, am fost un personaj cât se poate de interesant. Să amesteci 40 de feluri de vin e o chestie.

Andrei a fost ca un lector pentru mine. A avut răbdare să-mi spună ce e și ce trebuie să fie în fiecare din pahare. Legătura moldovenească ne-a dat și o relație de sinceritate. Poți să spui direct ce-ți place și ce nu. Am testat cu Andrei zeci de vinuri, de la capătul lumii până aici.

După mai multe târguri, ne-am întânit într-o formulă nouă. Andrei m-a introdus în lumea de la Domeniul Bogdan. ”Vino aici că am cel mai bun Chardonnay din tot târgul.” Știi cum e, toată lumea își laudă marfa. Dar nu, vinul acesta e cu totul altceva. Nu vreau să mă fac de rușine aici în fața celor care știu vin. Dar pot să spun că m-a uimit culoarea dată de butoaiele de stejar, dar și gustul lung de vanilie de la final. Știu că mulți o să ridice o sprânceană, dar e un joc foarte interesant. Dacă poți să numești gusturile și aromele pe care le întâlnești într-un vin, plăcerea parcă sporește. Nu te mai concentra doar pe alcool, ci pe ce are de spus.

Domeniul Bogdan mi-a devenit oarecum prieten în povestea asta. E una dintre podgoriile sudice al României. E în zona Murfatlar și are peste 150 de hectare de vie care amestecă viță mai tânără cu una mai bătrână. Sunt oameni care cred că și noi putem bea altfel. Au și un crez. Vinul lor este bio. Adică se dezvoltă așa cum și-a dorit natura și nu-l strunesc ca să-l aducă lângă plăcerile noastre. E mai curând un pariu că noi o să înțelegem că ce e bun e natural.  

Ne-am mai întâlnit e de câte ori, mai ales cu Chardonnay-ul cel de chihlimbar. Ne-am văzut la câteva petreceri și a fost un bun însoțitor. E chiar ce-ți dorești pe un pat de gheață și la un preț decent. Dar mai era un secret.

Chardonnay-ul face parte din gama Primordial de la Domeniul Bogdan. Are și o soră, Feteasca Neagră. În primăvară m-am întâlnit cu acest vin cu adevărat excepțional la unul dintre târguri, adus într-o sticlă fără etichetă. Încă nu era destinat publicului. Dar mi-a părut genial. Am vrut să-l cumpăr pe loc. Nu s-a putut. De abia azi ajunge în magazine.

Secretul este chiar un act de curaj. Pentru a face aceste două vinuri, Domeniul Bogdan a apelat la unul dintre cei mai mari experți ai lumii în vinuri, Philippe Cambie. Acesta este realizatorul a nu mai puțin de 15 vinuri care au 100 de puncte Parker. Adică sunt cele mai bune din lume.  Nu vreau să fiu o enciclopedie de vin. Dar ca să înțelegeți exact ce vreau să spun, este ca atunci când un club de fotbal românesc ar fi antrenat de Guardiola. Cambie chiar așa se numește pe sine. Un antrenor de viticultori. Le arată ce să facă pe drumul pe care merg, dar fără a le schimba direcția. În 2010, Cambie a fost numit enologul anului de către Robert Parker. Și cam toată suflarea mondială de specialitate îl vede ca omul cel mai important din spatele unui vin esențial, Chateuneuf-du-Pape.

Vinurile românești au tot ce le trebuie pentru a juca în Liga Campionilor, crede Cambie, un susținător al soiurilor locale. Nu întâmplător cel mai cunoscut francez al vinului a acceptat să lucreze în România. Tehnica sa filigranată, pasiunea sa imensă, arta gustului , îi dau dreptul de a lucra doar cu cei mai buni. Ca să fii acceptat în clubul lui Cambie chiar trebuie să fii o podgorie bună.  Ce le trebuie vinurilor noastre este tehnologia și marketingul. Tehnica a venit acum cu Cambie. Philippe este singurul care știe cum s-au alcătuit aceste vinuri. Doar el știe proporțiile vinului baricat pe termen scurt cu cel pe termen lung. El știe cât și ce s-a pus în fiecare recipient, ce proces de fabricație.

Și nu s-a înșelat. Cel puțin pe mine m-a nimerit. Că așa e la vinuri. Există reguli și clasamente, dar există și acel gust pe care doar tu îl simți și-l aștepți. Eu unul știu c-am avut nevoie de un drum și de experiențe ca să ajung în preajma unui om celebru care a ales să lucreze cu românii în domeniul său. Sunt într-un fel recunoscător c-am ales să merg pe drumul acesta. Vinurile astea sunt o bucurie pentru  mine. Iar astăzi îți ofer un reper. Aici poți merge la sigur.  Un singur lucru vreau să adaug. Că într-un singur pahar de vin bun o să găsești o lume întreagă. Și că nu ai nevoie de mai mult.          

Răzvan Pascu: ”Madagascar este o țară coruptă până în măduva oaselor”

Întâmplarea face că m-am întâlnit cu Răzvan Pascu chiar de ziua Madagascarului. Țară din care se întorsese doar de două zile. Nu știu alți români în afară de Mazăre care să fi fost pe acolo. De ce să fi ales fostul primar această țară? Dincolo de faptul că e minunată ca privilește. Ce ar trebui să știm despre acest loc?

Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.

(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi. Nu am să pot uita o imagine pe care am văzut-o. Era un râu într-o zonă din mijlocul țării. O zonă muntoasă. Madagascarul este o insulă care are de toate. I se spune al optulea continent. E o insulă foarte mare. Poate nu avem foarte multe cunoștințe despre ea, dar ca să vă faceți o idee, de la Nord la Sud sunt 1600 de kilometri, iar de la Est la Vest sunt vreo 500. Insula e a patra cea mai mare din lume. Are toate formele de relief. În mijlocul țării sunt munți. Având munți, în zona aceea au și foarte multe bogății pe care toată lumea, inclusiv ei, vor să le exploateze. Sunt foarte multe alte nații care le iau bogățiile. Chinezii sunt printre cei care investesc cel mai mult în Africa, nu doar în Madagascar.

Ce ar fi de văzut în Madagascar?

Acum am făcut un tur al țării. Cam asta încercăm să facem de fiecare dată. Nu merg doar pentru a călători. Merg cu grupuri de turiști. Sunt excursii Premium pe care încerc să le promovez și să le vând exclusiv pe pagina mea de Facebook. Organizez toată povestea asta într-un parteneriat cu agențiile de turism. Acolo încercăm să descoperim atât lucrurile tradiționale cât și cele foarte cunoscute. Mergem în primul rând în circuite. În călătoria aceasta, în Madagascar am fost inclusiv în zonele de plajă despre care auzisem la televizor prin prisma primarului nostru celebru, dar am ajuns și în zonele despre care se vorbește mult mai puțin, în special zona de orașe, dincolo de parcurile naționale.

E un loc spectaculos de plajă?

Nu aș putea spune neapărat că e spectaculos (la plajă). Cred că am văzut destinații de plaje mult mai spectaculoase în lume, dar ca orice plajă la Oceanul Indian, evident că are ceva frumos. Oceanul acela cu ceva culori turcoaz. Sunt câteva zone ale insulei, în special zona de Nord-Est, Nord-Vest unde sunt mai multe insulițe mai mici. Acolo nisipul este alb. Deci sunt anumite zone care sunt frumoase. Nu aș putea spune spectaculoase. Mulți investitori străini, în special italieni, britanici, olandezi, francezi, au investit în resorturi de calitate. Nu o să găsim peste tot cazări de calitate.

Răzvan Pascu povestește că nu a ajuns la stațiunea pe care și-a construit-o Mazăre. Are câteva explicații despre cum se face turism acolo.

Multă lume mă întreabă, inclusiv colegi de-ai tăi, din presă, mi-au scris. Nu, nu am fost. Nici măcar nu am avut această curiozitate. Multă lume mă întreba pe Facebook și apăreau tot felul de glume. Înțeleg de ce și-ar face cineva o afacere în turism acolo. Am să explic în câteva vorbe.

În primul rând salariile sunt foarte mici. Costurile cu forța de muncă sunt foarte mici. Costurile cu materia primă sunt mici. Fructele de mare sunt foarte ieftine. În general mâncarea e ieftină. Dacă îți faci un restaurant de calitate, evident că vei vinde la prețuri care se apropie de orice resort dintr-o țară dezvoltată. Prin urmare vei avea costuri mici și venituri la fel de mari ca în orice alt stat dezvoltat, prin urmare vei câștiga bani.

Condițiile sunt bune, dar nu extrem de bune. Ce facem noi sunt călătorii chiar Premium. Ne dorim să fie așa. Am luat cele mai bune hoteluri posibile. Comparativ însă cu alte țări în care am mai fost, am avut condiții mult mai bune în altă parte. Ce a fost interesant a fost că am reușit să ne cazăm în mijlocul naturii. Am stat într-un hotel în mijlocul unui canion. Nu doar cele de pe litoral. Atunci da, le putem numi experiențe, dar cum spuneam aș putea înțelege de ce cineva și-ar face o afacere în turism acolo, pentru că nu ai aceste probleme pe care în România le ai cu forța de muncă. Acolo oamenii vor să muncească, dar nu au unde, nu au ce face.

Vă spuneam că sunt oameni care trăiesc cu 50 de cenți pe zi. Trecusem la un moment dat prin mijlocul țării. Era un râu unde oamenii cerneau apa și nisipul ca să caute safire. Este una dintre țările în care sunt foarte multe pietre prețioase. E un vis până la urmă. Foarte puțini reușesc să găsească niște pietre. Cei mai mulți se mulțumesc să câștige acești 50 de cenți pe zi. Cei mai câștigați sunt de fapt comercianții, negustorii care cumpără de la sărmanii ăștia pietrele. Oamenii ăștia, negustorii, erau chinezi, oameni din Sri Lanka, olandezi, foarte mulți francezi. Vă spun, este o sărăcie extremă acolo.

Mai sunt și câteva obiceiuri în Madagascar pe care cu siguranță nu avem cum să le înțelegem cu privirea noastră. 

Călătorind în atât de multe țări, prin toată lumea, am fost prin foarte multe locuri care sunt sărace. Multă lume compară cu India. Am fost în Tanzania, în Kenya. Am fost în multe țări pe care le pot numi sărace în lume. Chiar și Tadjikistan, Kârgâzstan. Acolo însă, cumva, puteai să găsești din loc în loc, cât de cât niște oaze în care lucrurile funcționau parcă mai bine, în care oamenii o duceau parcă mai bine sau cel puțin aparent, la nivel de imagine. Ei bine, aici, în Madagascar, nu am văzut aceste oaze. Peste tot a fost o sărăcie de neimaginat. Foarte multă mizerie, oameni care trăiesc după tradiții și ritualuri foarte vechi, de ev mediu, oameni care trăiesc în case cu animalele, la același etaj, pentru că probabil nici nu-și permit altceva, dar așa le spune și tradiția și ei în continuare fac asta. Oameni a căror bogăție se măsoară în zebu, acele vite africane cu cocoașă. Cu cât ai mai multe zebu, cu atât ești mai bogat. Ei trăiesc totuși în niște condiții care nu sunt demne de un om. Nu au curent electric, nu au apă potabilă. Ne spuneau că maxim 15% din casele din Madagascar au acces la apă potabilă. Aceasta este una dintre principalele cauze de deces pentru copii. Se îmbolnăvesc de burtă, iar adulții mor de malarie.

(Oamenii sunt organizați) în triburi. 18 triburi. Am avut un ghid foarte bun acolo. Vorbea engleza perfect. Era un tip cultivat. Ne spunea că din experiența lui, știe de cineva care avea vreo 3 000 de zebu. Toată povestea până să-i sacrifice pe toți… De fapt e un ritual. Se întâmplă doar într-un anumit trib, din centrul țări. Trebuie să sacrifici toate aceste vite de fapt, căci sunt niște vaci, și să le dai, ca pe un soi de pomană. Nu ai voie însă să dai familiei. Familia nu primește nimic. Mai mult decât atât, în momentul în care toți acești zebu sunt sacrificați… Cazul ăsta despre care ne spunea ghidul: omul avea vreo 3.000 de zebu. A durat vreo trei ani să-i sacrifice pe toți și să-i ofere de pomană. La sfârșit au dat foc și casei în care trăia familia, astfel încât să se rupă cumva orice legătură între viața de pe Pământ a celor care au mai rămas și viața de dincolo a celui care a murit. Asta spuneam. Sunt multe. Am putea vorbi o zi întreagă. Sunt multe obiceiuri de genul acesta, rămase cumva dintr-un ev mediu. Oamenii sunt destul de primitivi. Ce s-a întâmplat? Popoarele colonizatoare care au ajuns acolo au luat probabil mai mult decât au dat înapoi, iar asta se vede în continuare.

Și aruncă un ochi și aici dacă vrei să faci turism acolo. 

Sunt niște riscuri acolo, inclusiv pentru turiștii care călătoresc. Trebuie să-ți iei pastile de malarie, să-ți faci vaccinul înainte. Sunt totuși ceva turiști, nu mulți, care călătoresc, pentru că țară este extrem de diversă. Oferă multe, mai ales că 80% dintre plantele și animalele de acolo sunt endemice, le găsim doar acolo. E ca un ecosistem unic al lumii.

Cei mai celebrii sunt baobabii și lemurii. Lemurii din filmul Madagascar. Sunt niște maimuțele. Pe King Julien din film, îl găsim acolo. E lemurul acela cu coadă dungată. Sunt peste 100 și ceva de specii. Foarte mulți cameleoni.

Sunt destinații în care m-aș duce și de 100 de ori pentru că îmi plac foarte mult. Sunt destinații pe de altă parte, pe care le privesc ca pe niște experienţe, iar Madagascarul este una dintre ele. E o destinație în care nu m-aș mai întoarce. Am zis: „Once in a lifetime”. Nu aș vrea să înțelegeți greșit. Nu că nu mi-a plăcut. Evident, contează foarte mult și cum ești tu construit ca om. Aș putea spune că îmi plac mai mult destinațiile comerciale. Nu mă dau în lături după destinațiile care presupun natură, dar nu să le fac în mod tradițional. Sunt atât de multe destinații pe lumea aceasta în care mi-ar plăcea să mă întorc sau pe care să le văd, așa încât nu mi-aș mai pierde două săptămâni din viață să mă întorc în Madagascar. Cel puțin nu acum. Poate peste 50 de ani, dacă țara asta se va schimba în vreun fel, deși mă îndoiesc profund.

Dacă ar fi să alegi între destinațiile africane, ce ai alege?        

Uite, de exemplu toată lumea mă întreabă care este țara mea preferată. Nu aș putea să numesc o singură țară. De obicei spun 5, 6 țări. Una dintre ele este Tanzania. Îmi place foarte mult și se află tot în africa. E foarte multă sărăcie și acolo, numai că nu ajungi să te lovești, nu are un impact atât de puternic, sau cel puțin nu a avut asupra mea. Acolo doar treci prin niște orașe, care sunt la fel de sărace, dar doar jumătate de zi. Mai departe te duci către parcurile naționale pentru că de fapt te duci în Tanzania și Kenya ca să faci safari la animalele sălbatice, să vezi de obicei pe Animal Planet, pe National Geographic, pe Digi la voi, la emisiunile de specialitate. Când stai însă și te lovești două săptămâni de asta, treci doar prin orașe pline de sărăcie, vezi doar case de genul acesta, vezi atât de mulți copii…

Și o posibilă explicație pentru locul ales de Radu Mazăre. 

Trebuie să mai spun că 30% din populația Madagascarului are sub 15 ani, și încă 30% au între 15 și 30 de ani. Deci 60% din populație are sub 30 de ani. E o populație foarte tânără. Vedeai copii peste tot. Copii foarte mici, care nu au aproape niciun viitor. Am vizitat o școală ca să le ducem caiete, produse pentru ei. Ne spuneau că nici măcar 20% dintre ei nu termină primii 4 ani de școală. Peste 50% din populația din Madagascar este analfabetă. Nu știu să scrie și să citească. Se profită foarte mult de ei la vot. Se votează cu amprentă. Pun degetul pentru că nu știu să scrie, să se semneze. E o țară coruptă până în măduva oaselor. Peste tot trebuia să lași câte ceva ca să faci lucrurile obișnuite. Inclusiv șoferii de autocar opreau la anumite controale și lăsau niște bănuți ca să treacă mai departe.

Dar și o speculație de la fața locului pentru arestarea lui Mazăre. 

Apropo, am să vă spun ceva care e cumva în exclusivitate. Nu am scris despre asta deși mi s-a părut interesant. L-am întrebat pe ghidul nostru dacă știe ceva de povestea cu domnul Mazăre, dacă a auzit de el, dacă știe că a fost extrădat. Mi-a spus că nu știe nimic. L-am întrebat, în glumă, dacă el crede că e adevărat că nu a mai dat șpagă cui trebuie și că probabil ăsta e motivul pentru care a fost trimis acasă. Mi-a zis ceva surprinzător, la care nu m-aș fi gândit. Mi-a spus că actualul președinte e considerat un om corupt. În 2009 a făcut o lovitură de stat și l-a dat jos pe președintele de atunci. Din 2009 până în 2013 el a stat la putere, la conducerea țării, fără a fi recunoscut de vreun organism internațional. În 2013 nu prea a mai fost lăsat să candideze, mai ales de către comunitatea internațională, dar din 2018 s-a întors. Spunea că el crede că mai degrabă s-a întâmplat altceva și că primarul nostru celebru a fost prins într-o conjunctură, de fapt. Spunea că Președintele actual, din ce știa el, avea, și are în continuare, foarte mulți prieteni investitori în turism și probabil că a deranjat niște interese și a vrut să fie curățat. Au vrut să scape de el ca resorturile acelea să fie preluate de unul dintre prietenii președintelui actual.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!