Câteva rânduri pentru cei care tremură în fața școlii
Țin minte când mama stătea în fața liceului la Vaslui, în timpul examenului de admitere. Era de fapt un stol de părinți. Poate să fi fost vreo două sute. Împărțiți în mici grupuri stăteau sub castanii cei vechi care atunci mai existau pe strada liceului. Se vorbea în șoaptă, aproape șuierat, și se încerca să se afle tot ce mișcă în clasele în care se dădea admiterea. Evident că știau tot, de la subiecte la supraveghetori, la ce-a zis cutare.
Staționarea lor acolo avea un mare defect și anume că te băga în discuții cu ceilalți părinți atunci când ieșeai. Verificarea aceea putea să fie destul de dureroasă. Ce-ai făcut la subiectul cutare? Ți-a dat rezultatul cutare? În afara faptului că sublinia importanța momentului, este evident că pentru mine era o încurcătură teribilă. Și cred că toți am fost la fel.
Ce nu știam la data respectivă este că nu vreo idee constructivă o aducea pe maică-mea acolo, ci o emoție de nestăvilit. Una pe care încep să o simt și eu, mai ales că mai am un an până la evaluarea națională. Ați remarcat că spun că mai am, mai avem, de parcă fiu-meu ar merge cu mine de mână și de asta ar depinde viitorul familiei. Într-o oarecare măsură e adevărat, dar să sperăm că lumea e destul de bună ca să nu fie întrutotul.
Așadar, las aici niște vorbe pe care să mi le zică și mie cineva, la anul.
Dimineața asta nu schimbă mare lucru. Dacă ești emoționat, o să-i dai și copilului emoții. Nu te agita mai tare decât de obicei. Dacă a învățat, o să facă, dacă nu a învățat, nu există miracole. Examenul de azi nu o să arate, însă, cine este el cu adevărat. Cel mult va arăta că se poate conforma unui sistem și că poate intra convenabil în niște cutiuțe.
Tu știi deja care sunt calitățile copilului tău, fără acest examen. Și să-ți spun ceva: încă e mic și are toate șansele să învețe și să se schimbe.
Nu trăi tu visele tale prin intermediul lui. Visele sunt ale lui. El nu e aici ca tu să trăiești prin el ce-ți place, ce nu ai apucat sau nu ai putut să faci. Nici măcar nu trebuie să te mulțumească. El trebuie să fie fericit cu el însuși.
Știi foarte bine că o să-i fii alături și la bine și la greu. Și mai știi că oricum nu o să te asculte decât atunci când va da cu capul de prag. Și tu ai făcut-o. Lasă-l să-și trăiască pragurile! Spune-i și învață-l lucrurile corecte, restul vine de la sine.
Ai încredere în el, indiferent dacă greșește! Drumul e lung și de cele mai multe ori e spectaculos. Nu ești îngrijorat pentru fericirea lui, asta oricum nu ține de tine, ci de bunăstarea lui. Și aici încă îl poți ajuta.
În fine, vorba lui taică-meu: ”Las că are și el locul lui în lume.”
P.S: Nu arăți ca un fraier în fața școlii. Gândește-te cum ar fi să nu fii. Trebuie să fii acolo și el o să știe toată viața că i-ai fost alături.
