Până la a fi președinteleComitetului Olimpic și Sportiv Român, Mihai Covaliu rămâne unul dintre marii campioni ai României. Și care încă se joacă. Sau se duelează, mai bine spus.
Mihai Covaliu are, la 44 de ani, doar un kilogram peste greutatea de concurs. În fiecare sâmbătă, coboară pe planșă, ca să lupte cu fiul său de 16 ani sau să-i învețe cât mai multe despre scrimă pe copiii din grupa acestuia. Nu știu dacă vorbește ca tată sau ca profesor despre o generație extraordinară. Altfel, lucrurile sunt mai complicate
Campion olimpic și mondial, la sabie, el are sarcina ingrată de a repara sportul românesc. Sau de a-l readuce la nivelul de acum 30 de ani. Ceea ce acum este imposibil.
De aceea, prognoza sa înaintea Jocurilor Olimpice de la Tokyo este mai curând rezervată. Mihai Covaliu spune că vom avea opt sau cel mult zece medalii, ceea ce pare foarte puțin față de edițiile anterioare. Doar că România este într-un moment extrem de complicat, la capătul a 30 de ani de lipsă de investiții, de pierdere a creierelor sportive, dar și în care nația a încetat să mai facă sport.
După Rio, unde am luat patru medalii, urmează o competiție cu mari semne de întrebare pentru noi. Și una la care, din păcate, spunem că tot ce este peste patru medalii e un succes.
Publicația G4 a prezentat o scrisoare a conducerii Bisericii Ortodoxe adresată ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. Scrisoarea este un răspuns al Patriarhului la cererea lui Teodosie ca arhiepiscopia Tomisului să fie transformată în Mitropolie, iar el personal să fie făcut mitropolit. Răspunsul BOR este un refuz.
Pentru asta conducerea Bisericii prezintă o serie de argumente istorice și teologice care argumentează răspunsul negativ. Dar după ce această parte este epuizată, scrisoarea se transformă într-un rechizitoriu al lui Teodosie. În care sunt înșirate punctual acuzații la adresa ambițiilor, comportamentului și moralei acestuia. O să încerc să vă prezint câteva.
Conducerea BOR critică cererea lui Teodosie și o consideră o ambiție personală.
”Deși, în mod frecvent, Arhiepiscopia Tomisului creează notă discordantă, sfidând recomandările și dispozițiile Patriarhiei Române, totuși solicită Patriarhiei Române ridicarea Arhiepiscopiei la rangul de mitropolie.”
Atitudinea acestuia din timpul pandemiei este criticată, fiind numită discordantă față de de deciziile BOR, provocatoare față de societate și, mai ales, aducând un ”duh de indisciplină și răzvrătire.”
Sunt numite doctorate plagiate la școala doctorală, acceptarea unor profesori fără legătură cu disciplina, admiteri controversate. Nu în ultimul rând sunt evidențiate abateri economice în conducerea Arhiepiscopiei și datorii către Patriarhie.
”În Arhiepiscopia Tomisului, normele statutare, cele regulamentare și hotărârile Sfântului Sinod sunt încălcate adesea prin: hirotonia unor teologi din alte eparhii fără ca aceștia să fi prezentat documentele de ieșire canonică din eparhia de care aparțin, admiterea la doctorat a unor candidați cu note sub 8,5, primirea preoților și monahilor din alte eparhii fără acordul chiriarhului eparhiilor respective etc”
Desigur, noi nu vom reuși să parcurgem și să înțelegem exact dimensiunile acestui război. Știm, însă, că atitudinea unui înalt ierarh a provocat turbulențe în societatea românească. Că gesturile sale au fost urmate de mii de oameni și că uneori societatea iese mai slabă din această chestiune. Și aici nu e vorba doar de respectarea restricțiilor, de vaccinarea pusă la îndoială sau de atitudinea față de femei pe care Înaltul a justificat-o prin scriptură. Ci mai ales printr-un mod de a înțelege lumea: conservator, rigid și doar în conformitate cu litera nu și spiritul legii.
Dar aceasta este doar o parte pe care o avem în vedere
Unul dintre ascultătorii România în Direct mi-a atras astăzi atenția că ÎPS Teodosie, cu toată această listă de păcate, este cel care va câștiga bătălia cu Daniel . „Pentru că este mai aproape de oameni,” mi-a spus ascultătorul nostru.
Pentru că a ieșit alături de ei, pentru că i-a chemat, pentru că vorbește pe înțelesul lor și o face simplu, tot timpul. Nu pentru toți, dar pentru mulți care cred în ideile sale. Or, în politică, și aici este politică, comunicarea este cheia. Oamenii te cred și te urmează doar dacă le vorbești. Vă las mai jos ediția de România în Direct pentru a asculta ce cred oamenii despre acest război.
Și acum să ne uităm în partea cealaltă
Ați înțeles voi clar de la Patriarh vreodată că Biserica sprijină vaccinarea în mod deschis? Nu. Ați văzut aluzii, sfaturi sau semne, cum bine le-a spus în DW un autor?
Patriarhul a vorbit de vaccinare în contextul în care le-a spus pelerinilor că vor putea merge la Ierusalim mai mulți, dacă vor fi vaccinați. Mai multe a spus purtătorul de cuvânt care i-a criticat pe preoții anti-vacciniști.
Daniel a vorbit prima oară de criza medicală și de responsabilitate în mesajul său de Paști. Dar niciodată nu a spus clar: „Vaccinați-vă!” Și nici nu a fost văzut făcând-o. Nici nu i-a binecuvântat pe alții care au făcut-o.
Gruparea lui Teodosie s-a exprimat plastic și clar. A refuzat să poarte măști și ne-a spus direct că serul este făcut în pripă. În timp ce unii umblă cu nuanțe și aluzii, alții au zis-o de-a dreptul.
Și mai este ceva. Momentul ales pentru acest mesaj. Un an întreg ÎPS Teodosie a refuzat să respecte legi și-a făcut campanie împotriva regulilor. Dacă era ceva de spus, atunci acela ar fi trebuit să fie momentul cu pricina. Astăzi este cam târziu și nu e clar de ce acum.
Să fi avut importanță vizita lui Iohannis? E un armistițiu și cu această prevedere? Pentru mine are mai puțină importanță.
Acum există un singur mod prin care această chestiune poate fi reparată. Ieșiți în public, Preafericite Părinte Daniel și răspundeți la o singură întrebare: „V-ați vaccinat?”
Cu 13 ani în urmă, în 2008, am făcut o călătorie în Amazon. S-a dovedit a fi una dintre marile mele bucurii. A fost o expediție jurnalistică organizată de BBC.
Văzută de la depărtare, Brazilia arată astăzi dezastruos. Dar semnele se vedeau de atunci. Terenul era pregătit. Pe măsura dezastrului politic și sanitar de astăzi, am întâlnit, însă, oameni extraordinari. Curajoși, zâmbitori și bucuroși de viață. Cu gândul la ei, public și pe blogul meu ceea ce-am scris atunci pentru BBC. Și cu fotografii mai bune decât puteam să publicăm atunci.
Întâmplarea face ca seria asta să reînceapă în jurul datei de 15 mai, care este ziua Amazonului. A fluviului Amazon. La data de 15 mai, în 2008, ne aflam în apropiere de Ecuator, în mijlocul junglei, dar pe apă. Mai jos o să vă descriu scopurile și drumurile noastre, așa cum le-am scris atunci.
Paradoxul amazonian, oexpediţie BBC World Service
Vreme de două săptămâni, mai multe echipe ale BBC World Service şi BBC News se vor afla în bazinul fluviului şi vor încerca să afle ce efecte are distrugerea pădurii asupra schimbărilor de climă, pe întreaga planetă, dar şi cum pot ieşi localnicii din cercul vicios al sărăciei, fără să exploateze până la epuizare resursele ecosistemului în care trăiesc.
Într-una din echipele BBC care va naviga pe Amazon mă voi afla şi eu, din partea BBC România.
Tastaţi Amazon pe Google.
Rezultatul? Paginile de internet din România menţionează de 10 mii de ori termenul. Multe dintre rezultate apar pe paginile cu referate gata scrise pentru școală sau pe site-uri de curiozităţi. Rareori, şi pe scurt, o ştire despre tăieri de păduri şi pericolul „morţii Amazonului”.
Amazonul e cel mai bogat fluviu al lumii şi cel mai exploatat. E o regiune vastă, de care depinde întreaga planetă şi despre care nu ştim prea multe.
Paradoxurile sub semnul cărora trăieşte această regiune sunt cele ale dezvoltării bazate pe distrugere, aşa cum le trăieşte întreaga lume, însă la o scară uriaşă.
Aer, apă, mâncare şi căldură
De ce ne-ar interesa totuşi paradoxul amazonian? Între România şi Brazilia sunt 10.500 de kilometri, aproape o zi de mers cu avionul. Chiar şi ştirile vin de acolo la o zi după. Şi aproape nimic din această ţară a Americii de Sud nu pare să aibă legături directe cu ceea ce ni se întâmplă zi de zi.
Numai că ele există, chiar dacă sunt invizibile şi chiar dacă nu vor fi trăite de generaţiile de acum. Aceste legături poartă nume cât se poate de concrete: aer, apă, mâncare şi căldură.
De ce e Amazonul important pentru aerul pe care-l respirăm, pentru cât de cald e vara sau pentru cât de scumpă e mâncarea? Anual în Amazon dispar 10 mii de kilometri de pădure, care lasă locul culturilor agricole şi păşunilor pentru vite.
Astfel, pe de-o parte Brazilia eliberează în atmosferă milioane de tone de bioxid de carbon, iar pe de altă parte tot Brazilia a devenit una dintre ţările care dictează preţul mondial al alimentelor.
15 mai – Ziua Amazonului
BBC World Service şi BBC News au organizat cea mai mare expediţie jurnalistică de studiere a Amazonului, a problemelor sale şi a implicaţiilor pe care le au toate acestea asupra omenirii.
Timp de două săptămâni mai multe echipe ale BBC se vor afla în pădurea tropicală a Amazonului şi în toate ţările prin care trece fluviul.
Tăierile de păduri, eforturile guvernului brazilian de-a le opri, creşterea explozivă a culturilor de soia şi a turmelor de vite vor fi temele-cheie ale relatărilor noastre.
Vom încerca să aflăm care sunt efectele acestor fenomene în plină desfăşurare dar şi răspunsul la întrebarea: cum poate fi împăcată dezvoltarea economică cu păstrarea Amazonului?
Şi de ce locuitorii uneia dintre cele mai bogate regiuni ale lumii sunt atât de săraci?
Călătorie pe fluviu
Voi face parte din grupul serviciilor în limbi străine ale BBC, alături de colegi din Spania, Ucraina, Afganistan, Indonezia, China, India, Vietnam şi Brazilia.
Din 6 mai mă voi afla în cel mai mare oraş din Amazon, Manaus, cu peste 2 milioane de locuitori.
Vă invit să aflaţi în zilele următoare povestea măririi şi decăderii acestui oraş care, la începutul secolului trecut, era unul dintre cele mai bogate ale lumii.
Din 8 mai echipa noastră va începe o călătorie către izvoarele fluviului, cu barca, până la Santarém.
Iar la Santarém veţi vedea de ce acest oraş concentrează la scară redusă toate probleme din preajma marelui fluviu: tăieri ilegale de păduri, culturi imense de soia, ferme uriaşe de animale – totul îmbăiat într-un climat de violenţă politică.
Vă reamintesc că ceea ce citiți este vechi de 13 ani. O să încerc la finalul fiecărui capitol să fac un update la ce se mai întâmplă acolo.
Fotografiile pe care o să le vedeți pe aici sunt făcute de colegii mei Simon Chirqwin și Ping Shum. Cele mai urâte sunt ale mele.
Ziua 1: Sao Paulo – jungla urbană
Iscoade la aeroport
Collin Perreira se numeşte omul care are grijă de siguranţa vieţii noastre, în această expediţie.
De-a lungul a mai multe săptămâni el a făcut liste cu ce ne trebuie în junglă, începând de la îmbrăcăminte până la medicamente şi substanţe împotriva insectelor.
Asupra unui amănunt a insistat, însă, trimiţându-ne mai multe emailuri. Şi n-avea nicio legătură cu expediţia noastră din pădurea tropicală, ci cu întâlnirea cu cel mai mare oraş al Braziliei, Sao Paulo.
Pe scurt emailul sună cam aşa: „Atenţie mare la aeroportul din Sao Paulo. Nu scoateţi laptopurile din geantă, nu arătaţi că aveţi aparatură la voi. Nu folosiţi genţi speciale pentru laptop-uri. Bagajele voastre trebuie să arate cât mai banal cu putinţă. Toate genţile şi valorile pe care le aveţi trebuie puse în portbagajul maşinii cu care plecaţi de la aeroport.”
Temerea sa pleacă de la una dintre metodele de jaf cele mai întâlnite în zonă.
Hoţii au iscoade la aeroport, care urmăresc cine are bunuri de valoare. Ele comunică numărul maşinii, iar la primul stop eşti abordat de tineri cu arme care-ţi cer să dai tot ce ai în maşină.
În general ei renunţă dacă lucrurile sunt în portbagaj. Collin ne-a avertizat să predăm tot ce avem asupra noastră dacă suntem atacaţi.
„Hoţii nu se feresc să folosească armele, mai ales dacă sunt sub influenţa drogurilor” – preciza mesajul lui.
Iar toţi membrii echipei, cu care am vorbit, trăseseră deja concluzia că Sao Paulo este cel mai periculos loc în care mergem. 19 milioane de locuitori, din care 30 la sută stau în aşa numitele favelas, suburbiile sărace ale oraşului. Nicio comunicare de securitate nu ne-a pregătit pentru ce avea urmeze.
Brazilia e o coadă lungă
Pe un culoar îngust de oţel şi sticlă, într-unul din terminalele aeroportului Guarholos, peste 100 de oameni aşteaptă în linişte în faţa mea.
„Ce durează atât de mult?”, se întreabă tânărul brazilian de lângă mine. Nimeni nu are o explicaţie.
Ne mişcăm încet, amorţiţi încă de zborul de 12 ore de la Londra. În sfârşit se mişcă ceva: „Brazilienii la stânga, străinii la dreapta”, strigă pe rând două feţe.
Brazilienii scapă repede, actele lor se verifică cu uşurinţă. Coada străinilor la care sunt invitat şi-a dublat numărul.
Cred că suntem vreo două sute. Funcţionarii de la ghişee sunt puţini şi încă e dimineaţă – prima oră a dimineţii.
Suntem îndreptaţi într-un soi de strungă, pe 7-8 rânduri. Avem timp suficient să vedem un film cu Steven Martin la televizoarele de deasupra noastră.
Numai că e în portugheză. „Veţi lucra aici, domnule?” mă întreabă funcţionarul de ghişeu. „Temporar”. Ştampila odată aplicată îmi dă încredere că lucrurile se rezolvă. A trecut o oră de la aterizare.
Sala de bagaje e de două ori mai mică decât cea de la Otopeni. În ea sunt însă sute de oameni nervoşi.
Am ratat bagajele de pe bandă, cât timp am stat la paşapoarte. Cineva a avut grijă însă să mi-l arunce pe al meu într-o margine, laolaltă cu alte zeci.
Am inspiraţia să iau un cărucior şi să mă îndrept spre ceea ce pare a fi o ieşire.
Zeci de călători se mişcă încolo şi încoace pe lângă mine, parcă fără rost. Trăiesc şi eu sentimentul că ieşirea nu e o ieşire ci o intrare în altă coadă, care şerpuieşte pe cel puţin 10 rânduri către afară.
Parcurg întreaga lungime a sălii de mai multe ori. Din fericire, nu se poate intra unde vrei în coadă.
O mulţime de feţe cu veste galbene se asigură că există un soi de ordine. În mijlocul agitaţiei generale, lumina se stinge brusc.
Momentul e primit cu urale şi fluierături de călători. Ar fi chiar amuzant, dacă totodată zeci de copii n-ar începe să plângă.
Motivul noii cozi e un funcţionar, un singur funcţionar, care colectează toate declaraţiile de vamă. Nimeni nu le verifică…
Afară, Sao Paulo, fără soare şi cu câţiva stropi de ploaie…
E toamnă şi la fel de frig ca iarna, care va începe peste o lună.
Asta înseamnă în jur de 15 grade. Brazilienii poartă însă pulovere şi cizme. Totuşi multe dintre ghişeele aeroportului sunt afară în aer liber.
Aveam să văd că în oraş mai toate magazinele şi cafenelele sunt fără pereţi şi arată mai curând că nişte terase. La fel şi ghişeul la care te înscrii pentru taxiul oficial al aeroportului, de unde ţi se dă un tichet. Aici coada e de doar 10 minute şi cred c-am scăpat.
Pentru o maşină aşteaptă însă sute de oameni, întinşi pe aproximativ jumătate de kilometru. Nimeni nu se aşează însă în faţă, nici un şofer de taxi nu se repede să facă un ciubuc.
Doi funcţionari te invită la maşină când îţi vine rândul. Omor timpul cu o colegă din Israel. Pregăteşte editori de imagine de la diverse televiziuni din întreaga lume.
Părinţii ei au plecat din România, cu ani în urmă. Din una în alta îmi spune că ea însăşi e cetăţean român. A fost o singură data la Bucureşti şi nu ştie nici un cuvânt în română.
În schimb ştie mâncărurile tradiţionale… singura moştenire românească din familia sa. Ne despărţim în faţa maşinilor. Ştie totuşi şi câteva înjurături, inevitabile după primirea avută. Pe drum nu m-a atacat nimeni. N-aş fi opus rezistenţă. Autorităţile mă terminaseră oricum: două ore şi jumătate de la aterizare până la taxi.
Tu înţelegi ce spun?
Taxiul de la aeroportul Sao Paulo până în centrul oraşului e ceva mai mult de 100 de reali. Asta înseamnă aproximativ 70 de dolari.
Nu mi s-a părut scump dacă ţii cont că sunt în jur de 25 de kilometri. De altfel viaţa pare destul de ieftină.
Litrul de benzină e sub un dolar, iar cel de biogaz, intens folosit aici, cam tot pe acolo.
Micul dejun cu papaya din abundenţă a costat cam 10 dolari, iar o cartelă de internet aproximativ 5 dolari. Apa la 2 litri e însă cam că în România, 1 dolar şi ceva.
Iar renumiţii pantofi brazilieni sunt în jur de 50 de dolari, la magazinele populare de pe stradă.
Una peste alta a trebuit să schimb bani. Recomandarea e ca la drum în Brazilia să mergi cu cecuri de călătorie. E mai sigur, deşi cu greu le găseşti pe la băncile din Bucureşti. Iar băncile din Sao Paulo îţi vor răpi ceva timp ca să ajungi cu banii în mână.
Banca pe care o caut e într-o clădire de birouri.
Sunt însoţit de Claudio de la biroul brazilian. Înţeleaptă alegere – se va arată mai târziu.
La ghişeul, şi acesta în aer liber, al portarului, mi se cere paşaportul. Fără el nu intru în clădire. Şi nu numai. Tânărul îmi face semn să-mi aşez degetul arătător pe un ecran în faţa sa.
În acelaşi timp cu o cameră miniaturală îmi face o poză. Zâmbesc, îmi face semn să intru.
În faţa mea trei aparate, precum cele de taxare de la metroul din Bucureşti. Mi se arată să pun degetul pe alt ecran. Intru doar dacă amprenta se potriveşte cu cea deja înregistrată.
Cum nu se poate face o confuzie aici, sunt lăsat la etajul 19 al clădirii. Altă cameră de luat vederi. Un dialog în portugheză şi suntem lăsaţi în bancă, nu înainte de-a trece printr-un filtru pentru metale.
Ni se dă un bilet de ordine, deşi nu e un alt client la rând, iar banca are doar două ghişee.
Totuşi când ne vine rândul suntem invitaţi să luăm loc din nou. Au prioritate clienţii vechi, care au început să sosească.
Primirea banilor durează aproape jumătate de oră. Frânturi din dialogul colegului meu cu funcţionara de la bancă nu-mi pot scăpa. Româna şi portugheza se întâlnesc pe ici pe colo, spre mirarea fetei.
Nu ies înainte de a mi se lua din nou amprenta. Sunt tot eu, cu ceva mai mulţi bani la mine, numai bine pregătit pentru o plimbare la ceas de seară pe bulevardele din Sao Paulo.
Sake, por favor
Alegem bulevardul Paulista. Cel mai mai mare şi cunoscut din întreg oraşul.
Aici sunt sediile băncilor, ale marilor magazine dar şi clădiri departamentale. Zgârie-norii te apasă de pe ambele părţi ale străzii. Toate par însă să aiba un aspect ruginit, întunecat.
Lumina a căzut repede, la şase seara era deja întuneric. Iar oraşul chiar în inima sa e mai puţin luminat, chiar şi decât Bucureştiul.
Ni s-a recomandat să nu scoatem aparatele foto. Nici macar aici. Ne învârtim în jurul unui mall local.
Spaţii largi, magazine de lux, nici un supermarket de unde să luăm apă şi fructe. Nu-i nimic, mergem la restaurant. În Sao Paulo trăieşte una dintre marile comunităţi japoneze din lume.
Iar strada Libertad e cartierul general pentru restaurantele japoneze. O străbatem de la cap la coadă înainte de a alege. Intrăm în fiecare restaurant şi ne oprim în cel care are cei mai mulţi japonezi. Nimeni nu vorbeşte engleza, iar noi nu ştim portugheza. Meniul se alege prin semne.
Nu ştim exact ce fel de sushi şi sashimi vom primi, dar ştim măcar mărimea porţiilor. Pentru asta exista limbaj universal. Nu ştim însă că sake-ul se toarnă în căni pătrate, până când dă pe afară. Chelneriţele ne invită să bem şi de pe farfurii. Şi ne mai arată cum se mănâncă supa fără lingură. De furculiţe nu poate fi vorba.
Combinatia A, aleasă, e spectaculoasă şi foarte mare, chiar şi pentru două persoane. Ton, somon şi ceva părţi dintr-o caracatiţă sunt partea principală. Sunt bune şi ne dăm seama că locul e ales bine, pe măsură ce se umple de japonezi.
În total 60 de dolari pentru două persoane. Săptămânile următoare o să vă povestesc şi despre mâncarea braziliană. De mâine înainte e tot ce-o să primim.
La sfârşit taximetristul „îl unge” pe portarul care ne-a chemat taxiul. Clienţii străini sunt buni, mai ales dacă au drum de-o oră până la hotelul de la aeroport. Autostrada care ne scoate afara din oraş are 7 benzi pe un singur sens. E plină şi la 10 seara, dar se merge bine.
De mâine nu o să mai vedem şosele. La Manaus se ajunge doar cu barca sau cu avionul. Patru ore de zbor pentru noi şi-o trezire în zori. O să ajungem în junglă şi începem să ne pregătim de călătoria cu barca.
Manaus însă va avea parte de-o poveste separată.
Prima galerie foto pe care v-o ofer este una pe sărite din tot drumul. Ca și pozele de mai sus. Doar ca să vă faceți o idee. Voi reveni pe parcurs cu unele mai detaliate și cu explicații.
Între timp, Brazilia a ajuns pe un curs politic mai dureros. În 2008, marea problemă era corupția și lupta pe care câțiva reformatori liberali și ecologiști o duceau cu autoritățile centrale.
Acum, dreapta conservatoare a indicat direcția și teoria conform căreia „străinii nu ne dau voie să ne folosim Amazonul în beneficiul nostru” a luat amploare. Tăierile, defrișările și conflictele sociale au ajuns la apogeu.
Pe scurt, Paul Olteanu este realizatorul podcastului Mind Architect, cel mai ascultat din Româna și, probabil, cel mai cunoscut trainer în neuroștiință și psihologie de la noi. Paul este cunoscut pentru efortul său public de a ne ajuta să înțelegem mecanismele creierului, dar și al relațiilor dintre noi. El a pregătit și a ținut cursuri cu peste zece mii de angajați și lucrători din companii și instituții românești.
Cu ajutorul lui Paul eu am deslușit câteva dintre mecanismele care ne fac rău și pe care am putea să învățăm să le stăpânim. De exemplu, înregistrarea cu el am realizat-o într-o zi de duminică, de acasă și asta ne-a dat prilejul să vorbim despre noul nostru fel de a munci.
Iar asta înseamnă că „uneori nu mai putem face diferența dintre muncă și casă.” Pentru unii dintre noi, asta înseamnă că o să ne îngrășăm. Pentru că vom vrea s ă trecem de stres mâncând. Și l-am rugat pe Paul să-mi dea un pont despre cum să nu mai fac asta.
Dar, pentru mine, ideea de bază a acestor interviuri este să încercăm să trecem de la problemele individuale la cele ale societății. Iar aici, trăim o dramă, spune Paul Olteanu. ” Cel mai important lucru care ține de bunăstarea noastră mintală este calitatea relațiilor personale. Or, aici, pandemia, a lovit în însăși esența noastră.”
Un fost coleg al congresmanului Gaetz s-a transformat într-o mină de aur a informațiilor și vorbește despre relațiile acestuia cu adolescente. O explicație pentru închiderea celei mai mari conducte pentru carburanți din Statele Unite. Nu în ultimul rând, avem părerile corporațiilor și ale asistenților medicali despre măști
RSS chaps are burning wood to make the corona virus go away. Also asking all workers to do the same for one hour. Any respiratory condition will worsen after inhaling smoke. These people are a curse. pic.twitter.com/zTOPcSNp8Y
Știrile de azi văd cum guvernul american introduce de facto pașaportul de vaccinare. De asemenea, despre eșecul vaccinării în mai multe state puternice. Plus, mai multe orașe japoneze renunță la Jocurile Olimpice. Bonus, un homar cum alții nu-s.
Guvernul României nu a anunțat populației un sfert din numărul morților de COVID de anul trecut. Grupul de Comunicare Strategică ne-a spus de 16 mii, dar în realitate sunt 21 de mii. Datele sunt cuprinse într-un raport al ministerului sănătății, prezentat de Ioana Mihăilă. În realitate, spune ministrul, s-ar putea să nu știm niciodată care este numărul real al morților.
De unde vine această diferență o să vă întrebați. Statul Român lucrează cu două tipuri de baze de date. Una care se numește Corona Forms și care înregistrează date actuale la zi și o alta, care înregistrează certificate constatatoare de deces. Aceasta se procesează mai greu. Între cele două baze de date se adună informații diferite de la spitale și alte autorități și am ajuns la această situație.
Pentru o mai bună înțelegere, citiți dialogul dintre Cătălin Tolontan și ministrul Mihăilă
Cătălin Tolontan: Dna. Ministru, ati spus că datele au fost complet raportate. Către cine, către populație? că din cifrele raportate rezultă că nu. Ați spus, vă citez: datele care sunt relevante sunt cele din certificatele medicale constatatoare ale decesului. Aduând cifrele pe care le-ați prezentat astăzi, rezultă că în 2020 pe certificate cu cauze secundare și principale sunt aproape 21.000 de cazuri. Populația a știu despre 15.841 de cazuri, pe 2020. Înseamnă diferență de puțin peste 5.000.
Ioana Mihăilă, Ministrul Sănătății: Care e întrebarea?
Cătălin Tolontan: Întrebarea e cum au fost raportate complet către populație dacă diferența este de 5.000? Ioana Mihăilă, Ministrul Sănătății: Datele au fost raportate, sunt cele din corona forms, cele care au evaluat evoluția zilnică a pandemiei, atât în ceea ce privește numărul de cazuri, cât și numărul de decese. În acest moment eu v-am comunicat toate datele care au fost transmise comisiei, din toate bazele de date. Și le-am comunicat public și acest lucru voi continua să îl fac de acum înainte.
Cătălin Tolontan: Să înțelegem că acum au fost complet raportate, în acest moment. Afirmația dvs. că au fost raportate se referă acest moment, că au fost complet raportate astăzi.
Ioana Mihăilă, Ministrul Sănătății: Comunicările, nu îmi puneți cuvinte în gură pe care nu le spun. Comunicările zilnice care au fost transmise populației sunt cele din Corona Forms. Comunicarile care ne-au fost transmise de comisia de analiză sunt din alte baze de date, care nu pot fi comunicate zilnic, pentru că necesită analize suplimentare. Astfel sunt bazele de la institutul național de statistică, care ne survin cu o întârziere de aproximativ 45 de zile și datele raportate de spitale care în general sunt transmise către INSP și Școala Națională și Casa Națională de Asigurări cu o frecvență lunară.
Cătălin Tolontan: Bun, dar ca să înțelem noi și publicul, datele de la INSSE sunt datele care conțin ceea ce dvs. ați numit cele mai relevante informații, cele din certificatele medicale. Corect, da?
Ioana Mihăilă, Ministrul Sănătății: Da
Ministrul Mihăilă ne-a îndemnat să nu căutăm vinovați. Pentru că este greu de spus cine și de ce ar fi făcut asta sau mai ales dacă cineva avea capacitatea de a organiza o astfel de acțiune de așa dimensiuni. Raportul care studiază toate aceste lucruri nu va fi publicat, însă. Iată un alt fragment al conferinței de presă, relatat de Cătălin Tolontan.
La întrebarea ”Veți da raportul publicului?”, ministrul Ioana Mihăilă a răspuns ”V-am adus la cunoștință cifrele agregate”. Jurnalista a repetat întrebarea: ”Nu vă supărați, v-am întrebat altceva, dacă publicați raportul”. ”V-am adus la cunoștință cifrele agregate” a răspuns, din nou, ministrul Sănătății.Cum fiecare ziarist a avut dreptul la doar două întrebări, următoarea reporteră a reluat întrebarea: ”Înțelegem că nu dați public raportul. Ne puteți spune de ce?”. ”Faceți o afirmație”, a spus ministrul. ”V-am răspuns: v-am adus la cunoștință cifrele agregate”.
Datele confirmă, însă, spusele fostului ministru Voiculescu, înlăturat din funcție cu scandal și cu reproșuri pe această temă.
Nu e prima dată când Voiculescu a avut dreptate.
El este primul care a anunțat publicului numărul de testări și am văzut că sunt puține. A avut dreptate când s-a îndoit de numărul de cazuri raportate și le-a bănuit mici. De asemenea, a avut dreptate când a anunțat public că există un sistem paralel de vaccinare la care majoritatea populației eligibile nu avea acces. Rata de calculare a bolii a redevenit una mai apropiată de realitate, să vă amintesc.
Asta nu-l face pe Vlad Voiculescu vreun erou, ci mai curând un avertizor de integritate. A existat un moment în care-i spune unei colege de coaliție că preferă ca lumea să știe în ce situație ne aflăm. Adevărul, oricât de dureros pentru o societate face mai mult bine pentru că știm cu ce ne confruntăm. Iar discuția de astăzi nu este una despre Vlad Voiculescu, vă atrag atenția. Ci una despre sistemele care ne înconjoară și despre modul în care alegem ca societatea să funcționeze.
Greșeală onestă sau ascunderea adevărului?
I-am întrebat pe cei care au intrat la România în direct dacă este o greșeală onestă sau o încercare de ascundere a adevărului. Cel puțin două persoane care au răspuns lucrează în acest sistem. Și mi-au descris o incapacitate a acestuia de a răspunde la aceste întrebări. De la proceduri neclare, la oameni nepregătiți sau împovărați de sarcinile lor, toate contribuie la un lanț de greșeli. Vă las toată ediția mai jos.
Înlătura asta suspiciunile?
Cel mai curând, nu. Pentru că sunt prea multe momente de neîncredere între public și autorități. Modul lipsit de transparență în care guvernul a ales să comunice în această pandemie va transforma orice greșeală într-o manipulare. Chiar și această greșeală poate fi capitalizată politic astfel încât alegerile parlamentare să poată avea loc. Este destul loc de suspiciune.
Dar nici măcar asta nu este cel mai important. Pentru cei mai mulți dintre noi, acest număr de 20 de mii de morți, de 30 de mii până acum, mai mare sau mai mic, nu are o semnificație specială. Câtă vreme nu a murit nimeni lângă noi, cifra este abstractă, nu se transformă în durere.
Fiecare dintre aceste numere înseamnă în realitate, însă, o familie distrusă și îndurerată. Cifrele astea spuse corect sunt o formă de respect.
Iar statul este dator să spună adevărul pentru că societățile nu pot funcționa altfel. Dacă greșiți sau mințiți azi, lumea o să creadă mereu că manipulați informațiile pentru un anumit scop. Că nu vă preocupă mai binele, ci funcția. Sunt convins că nu există un stat care să stăpânească această problemă prefect. Dar cred că intenția de a spune adevărul contează.
Săptămâna trecută am primit un mesaj important de la statul român. Unul subțire, este adevărat, dar poate are însemnătate. Și poate ne arată că se poate și la noi.
Iar aceste concursuri au avut un final dezastruos. Dezastruos este puțin spus mai ales că pentru posturile alea au concurat și directori în funcție. Doar 5 din 33 de concurenți au reușit să îndeplinească baremul de 70 de puncte. 21 nici nu s-au prezentat. Iar concursul s-a ținut pe baza unei bibliografii pe care au avut-o la dispoziție.
Pentru un profesionist ar fi trebuit să fie un concurs al conceptelor uzuale. Mai ales că vorbim aici de oameni care gestionează uneori bugete de miliarde de lei. Să ne înțelegem, oameni buni, acești directori au cele mai mari bugete din fiecare județ. Și ei ne gestionează banii noștri.
Semnul bun este că acest concurs a fost organizat pe bune și că nu au mai fost admiși oameni care nu au putut să îndeplinească un criteriu minim. Și ca să nu existe probleme, în ciuda protestelor, numele și punctajele candidaților au fost publice. Asta înseamnă că organizatorii au ținut să ne arate că este posibilă onestitatea în România.
Mai mult, acest tip de comportament vine după imensele scandaluri din toamna trecută și din urmă cu câteva zile. Știți voi, cazurile Ianculescu, Musteață, cel al secretarului de stat Puiu. Este ca și cum cineva spus, gata, să încetăm cu golănia politică, cu clienții de partid și să-i chemăm pe profesioniști.
Eu unul aș căpătă încredere dacă statul român îmi dă un astfel de semnal. Domnule, dacă pentru prima dată avem ocazia să lucrăm bine la statul român. Dacă aici sunt niște oameni serioși.
Dar ai lucra vreodată la statul român?
Mai este o chestiune. Statul acesta pe care-l criticăm atât de mult, are în sfârșit nevoie de noi. Foarte multă vreme el a fost luat prizonier, noi am fugit de el și am așteptat să lucreze pentru comunitate. S-ar putea să fie acesta începutul unei schimbări. Sau s-ar putea să fiu eu naiv.
Sunt astăzi destul de multe argumente ca să lucrezi la stat. Salariile sunt peste medie, cele mai mari din România, programul este corect, drepturile și beneficiile le știți deja. Îndrăznesc să cred că nici viața nu e prea rea. Și acum a venit și un semn că se poate mai bine și cu onestitatea.
Iar eu aș vrea astăzi să vă testez și să văd în ce măsură ați vrea să lucrați pentru statul român. Iar pe cei care lucrați acolo să ne spuneți dacă merită sau nu să ne alăturăm vouă.
Aceasta a fost întrebarea mea la România în Direct. Iar răspunsul a fost aproape unanim, nu. Acesta nu este un sondaj, evident. Dar România în Direct arată cum percep oamenii relația cu statul. Și este absolut dureros.
Lumea se ferește de stat pentru că el înseamnă corupție, nepotism, lipsă de libertate, performanță. Nici măcar recompensele și salariile mari nu-i atrag pe oamenii activi. Ei văd statul ca refugiul unor incompetenți. Și toată lumea știe că toate concursurile sunt măsluite.
Ascultați, vă rog, ce spun majoritatea celor de mai sus în ediția de marți a României în Direct!
Aș pune mâna în foc că nu este peste tot așa. Că există destule insule administrative corecte și funcționari care știu ce fac. Și-mi dau seama că cel mai mare efort pe care trebuie să-l facă clasa politică este unul și mai complicat. Pentru că este legat de așteptări. Este ușor să mărești salarii, dar mai greu să stabilești încredere. Căci despre asta e vorba. Poate, dacă săptămâna viitoare mai apare un concurs cu rezultate excepționale, atunci lumea o să creadă mai mult.
Ce are de făcut statul român este să facă curățenie. Dar nu o poate face începând din instituții. Putregaiul începe de la clasa politică. Dați-i afară pe cei care mint sau fură și o să vedeți rezultate în scurt timp. Fiți transparenți și spuneți adevărul și o să aveți parte de o surpriză.
În anul care a trecut, Alex Nedea a fost autorul celor mai vizualizate materiale de presă de pe internetul românesc. El este autorul anchetei care ni l-a prezentat pe Ovidiu Ianculescu, dar și cel al anchetei cu Gabriel Musteață, tot de la Apele Române. Atunci am aflat din nou cât de înrădăcinată este corupția din instituțiile românești.
Sau, după cum ar spune Alex, cazurile astea două au întruchipat o imagine pe care o aveam în minte. „Știam că oamenii sunt dați la o parte ca posturile să fie ocupate de politruci, dar nu putem pune degetul pe cineva. Acum vedem.”
Dar ancheta care mie mi-a plăcut cel mai mult este „Apă de băut.” Un subiect simplu, dar cu un impact uriaș. Cât de bună este apa pe care o beau locuitorii unor sate din România s-au întrebat Alex Nedea și colegul său David Muntean. A rezultat că în 800 de localități din România, oamenii nu aveau habar că beau o apă contaminată. O știau, în schimb mulți primari.
Vă propun o discuție despre următoarea catastrofă din România
L-am invitat pe Alex Nedea să stăm de vorbă despre modul în care își face meseria. Cât de ușor sau complicat este sfii jurnalist de investigații și ce sentiment ai atunci când munca ta este mult mai cunoscută decât autorul. Și foarte important mi s-a părut să discut despre starea administrației din România Și să aflu lucrurile de la cineva care zilnic este pe teren.
Iar concluzia lui Alex Nedea este una care poate să-ți dea frisoane. „Cred că în foarte multe domenii administrate de statul român suntem aproape de o catastrofă.”
Folosesc Revolut cam de când a apărut. De asta trebuie să vă povestesc momentul când am devenit fan complet al aplicației.
Bănuiți deja că sunt un om organizat. Am liste, listuțe, date, termene la care lucrez. Viața mea este o cutiuță foarte organizată. Iar când plec pe undeva e și mai și. Verific și reverific bagaje, electronice și mai ales documente. Știu exact pe unde sunt lucrurile și ce fac cu ele.
Anul trecut, chiar înainte de pandemie, am avut un drum la Valencia. Și pe aeroport mi-am verificat pastilele. Sunt câteva care mă însoțesc tot timpul. Acela a fost momentul în care mi-a picat și fisa. De data asta nu-mi făcusem asigurarea de călătorie. Din grabă, din nepăsare. Eu, fără asigurare, nu sunt chiar eu. E o liniște personală.
Și cum mai aveam 30 de minute până la avion, căutând câteva opțiuni, am dat de asigurarea zilnică (pay per day) de la Revolut. Oricum pregătisem aplicația cu bani pentru călătorie. Cum funcționează asta? Foarte simplu, cel mai simplu.
Dai drumul la funcția de asigurare, care nici nu e foarte scumpă, și odată cu asta pornești și locația. Revolut știe unde ești și odată ce-ai plecat din țară deschide asigurarea. Și-ți spune în fiecare zi că e validă. La întoarcerea în țară, locația închide asigurarea și-ți dă un decont. Chestia asta a fost nemaipomenită pentru liniștea mea. A rămas deschisă acolo. Pentru totdeauna și deja știu că o să am în Grecia, la vară.
Cardul de la Revolut este, de fapt, și cardul meu principal pentru cumpărături online. Mai ales pentru site-urile cu care mă întâlnesc prima oară, pentru aplicații de transport și așa mai departe. Cardul de salariu nu intră în toate sistemele, el trebuie știut de cât mai puține entități. Pe Revolut sunt fix câți bani îmi trebuie și, dacă greșesc undeva, îl închid imediat. Dar cel mai tare e feature-ul care îmi spune, la plățile automate, că-l întreabă cineva de sănătate. Apreciez.
Una peste alta, cel mai tare mi-a lipsit la Roma, când l-am uitat în cameră. Am folosit cardul de salariu și am plătit pe 20 de euro cash, 119 lei. Asta m-a convins că, în orice caz, afară din țară, doar Revolut.
Între timp a apărut și fiu-meu cu aceeași cerere. El mi-a spus de Revolut Junior. I-am făcut aplicație, are cardul lui și controlul meu la bani. De ce și pentru el? Pentru că e la vârsta când face singur cumpărăturile, iar site-urile lui sunt un pic mai sensibile decât ale mele, începând cu tonele de platforme de jocuri. Plus că un copil poate fi mai ușor victima phishingului. Eu cred că e mai în siguranță cu Revolut.
În fine, de ce vă zic eu despre experiența mea pozitivă?
E simplu. Pentru că Revolut m-a invitat să vă povestesc de noul serviciu Plus, care este de fapt un abonament. Face tot ce v-am povestit mai sus, dar mai sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le știți. La prețul de 14,99 RON pe lună, o să primiți câteva lucruri interesante, mai ales dacă vă faceți cumpărăturile online.
De fapt, Revolut Plus este una dintre cele mai sigure modalități în care să-ți faci cumpărăturile zi de zi. Și asta pentru că oferă protecție în caz de furt, deteriorare și retururi care au mers prost. Chiar și atunci când a trecut perioada de retur. Dar cea mai tare poveste este cea cu bilete. Detaliez mai jos.
Ce avantaje are Revolut Plus?
Revolut Plus îți returnează până la 1000 de Euro, dacă lucrul pe care l-ai cumpărat este furat sau stricat în termen de un an. Ai ghinion cu telefonul cel nou? Ești acoperit de Revolut Plus.
Au trecut mai bine de 30 de zile și nu-ți mai place tableta sau televizorul sau te-ai înșelat? Sau nu sunt ceea ce crezi că ți-ai luat. Dacă faci retur în 90 de zile, Revolut Plus îți dă el banii înapoi în limita a 300 euro/an. Practic, mai câștigi 60 de zile de gândire.
Și, senzație pentru mine, mai ales în perioada asta, este povestea cu concertele. Ai luat bilet și nu mai poți ajunge? Banii se întorc automat la tine în cont, după ce ai urmat procesul din aplicație, și în acest fel nu mai ai bătaie de cap cu returnarea.
În fine, toate celelalte accesorii rămân valabile. Poți să cumperi online, poți să pui cardul în Apple Pay și Google Pay. Și să ai două carduri pentru juniori. Cu o grămadă de funcționalități.
Și, da, Revolut Plus va fi în continuare cea mai tare aplicație de la muncă, atunci când împarți banii de prânz, de taxi, și mai ales când ai nevoie de cash. “Ai zece lei mărunt? Ți-i dau înapoi pe Revolut.”
